--DIVERSITATE STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--

 

2. Câmpuri semantice ale argoului

 

În argoul românesc – în acea parte a lui care e mai ales un limbaj tehnic, secret, al mediilor interlope, dar şi în zonele predominant expresive (care fac trecerea către limbajul familiar curent) – principalul mijloc de formare a vocabularului e dezvoltarea de sensuri figurate. Relaţiile metaforice şi metonimice organizează câmpurile semantice ale argoului lăsând uneori să se întrevadă schiţa unui mod de interpretare a lumii.

 

Viziunea din interior

 

În modul de a desemna lingvistic acţiunea şi actorii unui furt sau ai unei înşelătorii, relaţia dintre hoţ şi păgubaş nu apare ca una de adversitate: e mai curând ironic-afectivă – ca între orice profesionist şi domeniul său de activitate. Victima e numită ursoaică, elefant, husen, fraier, mireasă etc. (termenii provin din diverse faze de evoluţie ale argoului românesc). Dacă pentru fraier acceptăm una din cele mai credibile etimologii propuse până acum, care porneşte de la un cuvânt german cu sensul de «logodnic, pretendent», fraierul, ca şi mireasa, ar sugera o alegorie a furtului ca nuntă[1]. De fapt, s-a observat că există în lexicul argotic o asociere destul de stabilă între trei câmpuri lexicale: aceleaşi verbe (de exemplu a arde, a rade, a frige) desemnează deopotrivă furtul, bătaia şi actul sexual (Granser 1992). Acţiunea agresivă stabileşte cea mai puternică legătură cu celălalt. De altfel, prin eufemisme ironice, furtul e tratat şi ca un act favorabil păgubaşului: acesta e uşurat şi curăţat (sau trecut pe la „Nufărul“). „Pacientul“ e prezentat de unele verbe şi expresii în ipostază activă; cel bătut e un beneficiar (chiar în limbajul familiar curent): ia bătaie, o încasează, o capătă, o ia în barbă, îşi ia porţia, mănâncă o chelfăneală – ba o şi fură. Sistemul lexical pare să sugereze că furtul, înşelăciunea, bătaia sunt, în fond, relaţii cooperative.

Pe de altă parte, mecanismul metonimiei, foarte productiv în constituirea vocabularului argotic, are ca efect global o anume „deconstrucţie corporală“: părţile corpului sunt descompuse şi autonomizate, devin obiecte sau subiecte ale acţiunilor concretizate. „A observa“este a pune pleoapa sau a da geană; prin substituţie metaforică, a trage cu oblonul; Acţiunile umane sunt reprezentate prin gesturile care le compun şi care detaşează într-un fel părţile corpului de întregul fiinţei: insul dă din buze (vorbeşte) dă pe gură (spune), bagă la burduf (mănâncă), bagă la tărtăcuţă (reţine), bagă cornu-n pernă (adoarme) etc. Formula care descrie intenţia (personală, arbitrară) într-o transpunere corporală – aşa vrea muşchii lui – a intrat în uzul familiar[2]. În furt, mâna poate deveni un agent autonom: transpunerea metonimică operează ironic o eliberare de realitatea actului, ca în expresia a o scăpa la găleată (= a fura dintr-un buzunar).

Furtul, înşelarea, agresiunea sunt normalizate stilistic prin folosirea termenilor profesionali generici – a opera, a lucra, meserie, mecanic (de buzunare) – dar şi prin neologisme eufemistice încă mai elegante: a anexa, a achiziţiona, a anticări, a completa (= a fura); a articula, a demonta (= a bate); album (= cazier), universitate, academie (= închisoare) etc. Există chiar un vocabular tehnic tradiţional, care rămâne destul de obscur, fie că desemnează specializări (borfaş, găinar, caramangiu, şuţ, panacotist, bilaitor, cocofic, pisicar, maimuţar, ploscar, şmenar, şpringar)[3], fie că descrie obiecte vizate (coajă, muşamat, mort, panacot – toate sinonime pentru „portofel“), locul lor (la căldură, la prima, la primărie – indicând locul buzunarului), instrumentele furtului (pontoarcă – tip de cheie universală atestată de Orăşanu 1860, numită la fel şi azi).

E interesantă, pe de altă parte, conştiinţa lingvistică pe care o presupune utilizarea argoului: uzul limbajului se învaţă, se exersează prin variaţii, jocuri de cuvinte, ambiguităţi. Întrecerea în „poante“, sinonimii şi formule cu dublu înţeles pare esenţială pentru apartenenţa la comunitatea profesională; e oricum un criteriu pentru dobândirea unei superiorităţi între confraţi. O bună parte a lexicului argotic cuprinde referiri la limbaj: ca tehnică a înşelării (a vrăji, a cobzi, a cobzări, a iordăni, a duce cu papagalul, a băga texte), ca act – condamnabil – de denunţare (a sifona, a prădui, a cânta, a sufla, a ciripi), ca practică a ironizării (a face caterincă, a face caragaţă, a lua la mişto...). Ultimele expresii alunecă spre caracterizarea globală a vorbirii argotizante, aşa cum am văzut-o mai sus (a vorbi şmechereşte, la mişto, la uşcheală etc.).

 

Câmpul semantic al turnătoriei

 

Lista de echivalente culte pentru termenul „informator“[4] e destul de modestă: cu excepţia neologismelor delator şi denunţător, ambele cu un sens ceva mai restrâns, limba literară nu oferă prea multe posibilităţi. În registrul familiar, termenul cel mai exact, turnător, are, ca şi restul familiei sale lexicale (a turna, turnătorie), conotaţiile depreciative de rigoare. În DSR se mai pot găsi, alături de cuvintele deja citate, obişnuitul pârâtor, dar şi sicofant (livresc), prepuitor şi vadnic (învechite).

În schimb, o sinonimie impresionantă e oferită de limbajul argotic, în care noţiunea e una esenţială şi marcată de o negativitate fără echivoc. Nu toţi termenii traduşi în glosarele noastre de argou prin „informator“ au această semnificaţie stabilă; uneori, ea translează înspre „trădător“ sau e o simplă insultă, adaptată contextual. Mulţimea formelor merită totuşi să fie inventariată. În Tandin 1993 apar, de exemplu: calpuzan, canar, castor, chibiţ, ciripitor, cântăreţ, clănţău, cobzar, doniţar, doniţaş, interpret, îngheţată, lătrător, limbă, limonadă, limonagiu, mincinos, mârâitor, peţitor, pleşcar, râşniţar, sifon, sifonar, spurcat, surlaş, toboşar, trâmbiţar, trompetist, ţambalagiu, vânzător ş.a. Actul de delaţiune e descris de verbele şi locuţiunile: a cânta, a cânta la cobză, a cloncăni, a ciripi, a duce doniţa, a guiţa, a lătra, a mârâi, a umbla cu plosca, a umbla cu pluguşorul, a umbla cu râşniţa, a bate toaca, a bate toba. Din alt dicţionar de argou Croitoru Bobârniche 1996 – se pot adăuga, pentru acţiune: a borî, a face cântarea, a desena, a da pe gheaţă, a manevra, a deschide pliscul, a da drumul la robinet, a vărsa, a vomita; pentru agent: jeg în gât, jet, tiflă etc. Lista e evident deschisă; mai apar cirip (la Paul Goma), a stropi (în Avasilcăi 1994), a da pe goarnă (în AC) etc.

Oricât ar fi de îndoielnice unele cuvinte şi expresii din seria citată (date fiind mobilitatea argoului şi caracterul său oral, sunt frecvente extinderile semantice, uzurile ad hoc, polisemia bogată), şi chiar dacă originea unor denumiri e destul de obscură, se conturează câteva modele fundamentale de interpretare metaforică şi umoristică a fenomenului. Pe de o parte, informarea fiind un caz particular al vorbitului (în situaţii în care recomandabilă e tăcerea), cuvinte care semnifică „a vorbi“ apar şi cu sensul particularizat de „a face o delaţiune“ (a umbla cu pluguşorul, a umbla cu râşniţa, a bate toaca, a bate toba, a deschide pliscul), iar cele care derivă de la denumiri argotice ale gurii devin sinonime pentru „delator“: clănţău, cobzar, râşniţar, toboşar, trâmbiţar, trompetist, ţambalagiu. E interesant că tratarea metaforică a „turnătorului“ ca pasăre (canar, ciripitor etc.) şi cea a „turnătoriei“ ca tip de cântare se regăsesc în limbaje argotice din mai multe limbi (franceză, italiană, spaniolă, engleză etc.). Personajul e trecut, prin metaforă şi în mod depreciativ, în registrul animalier (castor, lătrător, mârâitor, cu obiceiul de a guiţa, a lătra etc.). A doua mare direcţie de dezvoltare a metaforelor (prin aşa numita „derivare metaforică“) e legată de a turna şi interpretează informarea (de altfel şi vorbirea în genere) ca pe o „deşertare“, golire de un lichid. Imaginea devine concretă prin evocarea unui instrument (doniţar, doniţaş, sifon, sifonar, a umbla cu plosca), sau prin variaţii pe tema lichidă: a da drumul la robinet, a vărsa, a vomita; a stropi, jet.

 

Câmpul semantic al şmecheriei

 

Şmecher e un cuvânt incomod, care pune sub semnul îndoielii pretenţiile lingvistice de a-l încadra şi a-l explica. Banalitatea sa aparentă pare să ascundă câteva mici secrete. Termenul, foarte frecvent în stilul colocvial, e destul de recent; prima sa atestare provine dintr-un dicţionar bilingv (Barcianu) din 1868, iar unul dintre primele citate reproduse de dicţionare (din Vlahuţă) e semnificativ: „Trebuie să fii şmecher ca să te procopseşti în ţara noastră“ (fraza apare aşa în dicţionarul mai vechi al lui Tiktin, în vreme ce autorii dicţionarului academic, DLR, mai exact al volumului care apărea în 1978, o reduc prudent: „Trebuie să fii şmecher ca să te procopseşti“). Şmecher pare a face parte din categoria argotismelor intrate în uzul familiar şi tot mai puţin marcate stilistic. De fapt, cuvântul îşi păstrează, în paralel, mai ales ca substantiv, şi un uz argotic foarte clar şi stabil. Categoria şmecherilor (în opoziţie şi în permanentă interacţiune cu cea a fraierilor) e una aproape profesională; o dovadă e dreptul (sau taxa) de şmecher. Cum am văzut, cuvântul intră în componenţa sau stă la originea unora dintre desemnările limbajului argotic românesc (limba şmecherilor; limba şmecherească; şmechereasca), abilitatea verbală fiind una din trăsăturile esenţiale ale prototipului. Abrevierea şme, atestată în micul glosar Cota 1936 şi discutată – în construcţia glumeaţă à la şme – de Iordan, e mai actuală ca oricând, prin răspândirea modei trunchierilor (pentru care are privilegiul întâietăţii în timp): „Se crede şme de Bucureşti“ (Preda 1988). Varianta de pronunţare jmecher apare în scris ca o notă de individualizare glumeaţă prin exces de oralitate.

Cuvântul are şi o familie lexicală bogată. Diminutivul şmecheraş e ironic, depreciativ, minimalizator („un şmecheraş de două parale“); verbul a şmecheri e polisemantic: în construcţie tranzitivă, a şmecheri pe cineva sau ceva înseamnă „a înşela; a truca, a falsifica“; iar ca reflexiv – a se şmecheri – are sensul „a deveni (mai) abil“: „e, ne-am şmecherit! “. Din familia lexicală mai fac parte adverbul şmechereşte şi câteva substantive, nume de acţiune sau de calitate: şmecherie, şmechereală, şmecherlâc; primul intră în locuţiunea la şmecherie. Interesantă e şi înmulţirea adjectivelor: alături de şmecher însuşi, care poate fi folosit adjectival (un tip şmecher, o treabă şmecheră), se folosesc mai obişnuitul şmecheresc, dar şi mai marcatele şmecheros („o roşcovană cu ochi şmecheroşi“, Arion 1985) şi (provenind din participiu) şmecherit („fercheş, puţin neserios, puţin «şmecherit»..., cucerise numai inimile fetelor din anii mai mici“, Dumitriu 1980; „Noi suntem mulţi şi jmecheriţi“, Ceauşescul 15, 1991). Din prima jumătate a secolului al XX-lea datează falsul nume propriu Smecherzon, de care s-a ocupat şi Leo Spitzer.

O întreagă reţea lexicală desemnează zona de acţiune a şmecherului contemporan. Câmpul lexical cuprinde acţiuni generale – a se învârti, a se descurca, a se orienta, a se prinde, a fenta, a îmbârliga –, strategii punctuale – mişculaţii (mişcoraţii), combinaţii, manevre, lipeli, mistreţuri, moşmande –, simulări – trucaje de Buftea, figuri, la şto, la ciuciu –, mijloace verbale – papagal, texte, vrăjeli, caterinci, abureli etc. şi, desigur, plasarea justă: pe fază, pe felie. Şmecherul – care e miştocar, pontos, naş, jupân, băiat de băiat – îşi trage maşini dichisite, supărate, bengoase; uneori pretenţiile îi sunt ironizate (de alţi şmecheri), pentru că prea se dă rotund/lebădă/balenă etc.

Analiza semantică a calificativelor nu e niciodată uşoară; dicţionarele o rezolvă adesea prin circularitate şi reciclare a sinonimelor. În cazul şmecherului, dacă lăsăm de o parte şirul de sinonime, definiţia din DEX e mai curând pozitivă, fără condamnări morale, invocând abilitatea („care ştie să iasă din încurcături; pe care nu-l poţi păcăli“). Oricum, epitetul şmecher e folosit azi cu toate nuanţele evaluative posibile: de la dispreţul acuzator la mândria autosuficientă; presupune în genere un amestec stabil de reproş şi invidie, care apare mai evident când comparăm cuvântul cu sinonimele sale aproximative: unele accentuează condamnarea, sunt particularizante şi agravante (coţcar, înşelător, panglicar, potlogar, trombonist), altele subliniază latura pozitivă a abilităţii (abil, deştept, dibaci, descurcăreţ, ingenios, iscusit).

Câmpul semantic e ilustrat de multe turcisme (sau derivate de la turcisme); majoritatea sunt cam învechite – ghiduş, işchiuzar (sau iuşchiuzar), mehenghi, pehlivan, pezevenchi, pişicher, telpiz – dar cel puţin un termen de bază rămâne în uzul actual: şiret. Viclean şi meşter provin din maghiară, hoţ şi hoţoman au origine necunoscută, marghiol e grecesc.

Pentru şmecher, dicţionarele noastre trimit la germ. Schmecker, deşi schimbarea semantică (de la sensul „persoană cu gust rafinat“, cf. DEX) nu e nici atestată şi nici prea credibilă. Pe de altă parte, în textele literare moldoveneşti din secolul trecut (la Alecsandri, de pildă) apare, înainte de şmecher şi şmecherie, cuvântul teşmecherie: pe care dicţionarul academic (DLR) îl explică printr-o contaminare cu şmecherie, deşi lucrurile nu sunt de loc clare; oricum, şmecherie (atestat la Creangă şi la Caragiale) pare să-l fi precedat pe şmecher. Etimologia mi se pare încă în discuţie (alt etimon german? o filieră idiş? cu totul altă origine?). Ar fi tentantă ipoteza că un cuvânt atât de specific argotic e un rar exemplu anagramatic (de tipul „largonji“, „verlan“, procedee bine reprezentate în argourile franceze), şi că teşmecherul şi şmecherul ar veni, de fapt, de la meşter. Forma pseudo-germană ar fi, atunci, o subtilă şmecherie: în ce altceva se putea deghiza şmecherul pentru a-şi putea atribui prestigiul seriozităţii şi al tehnicii? Din păcate, pista e destul de fantezistă... Şi totuşi, între cele două cuvinte e o permanentă afinitate semantică: şmecherul e de fapt un tehnician al adaptării fără prea multe scrupule, un profesionist al trucului. Oricum, jocul de cuvinte rămâne: o uşoară perturbare fonică, o inversare de silabe, şi meşterul devine şmecher...[5].

 



[1] E totuşi mai probabil ca modificarea semantică să fi pornit de la sensul secundar, dezvoltat deja în germană, al cuvântului Freier, de „client al unei prostituate“; de aici se putea ajunge uşor la ipostaza de victimă a unei înşelătorii. 

[2] V. infra, p. 223-224.

[3] E drept că unele dintre denumirile citate au intrat, cu un sens extins, în uzul familiar; găinar „hoţ de găini“ sau borfaş „hoţ de rufe, de haine“ au căpătat sensul generic „hoţ de lucruri mărunte“; fenomenul continuă, mult mai recentul şmenar evoluând de la sensul specializat „persoană care înşeală (prin anumite metode specifice) la schimbul valutar“ la sensul larg „escroc“. 

[4] Temă politică de mare actualitate în anii '90, obiect al unor iniţiative legislative (legate de posibilitatea de a consulta dosarele poliţiei secrete), situaţia foştilor informatori a produs, printre altele, în presa românească, veritabile exerciţii de analiză semantică, încercări subtile de disociere a uzurilor şi a semnificaţiilor termenilor „tematici“. Termenii cel mai des folosiţi, în registrul predominant neutru, sunt informator şi colaborator. De obicei sunt lipsiţi de determinări, lucru firesc pentru primul cuvânt (nu tocmai ambiguu), mai puţin pentru cel de-al doilea (izolat din sintagma colaborator al Securităţii).

[5] Formele meşcher şi meşcherie există în limbajul familiar („Prind şi ei «meşcheria»“, GV 36, 1990, 7), dar desigur că nu li se poate dovedi precedenţa, care ar furniza un argument ipotezei etimologice avansate aici. În realitate, e mai probabil ca metateza să fie ulterioară şi să conducă la o simplă apropiere glumeaţă de meşter.

 

<<Pagina anterioarã Pagina urmãtoare>>

 

© Universitatea din Bucuresti 2003.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Rodica ZAFIU; Text editor & Web design: Laura POPESCU; Last update:February, 2003