<%@LANGUAGE="JAVASCRIPT" CODEPAGE="1252"%> STADIUL ACTUAL AL CERCETARII LIMBAJULUI JURIDIC
Adriana STOICHIŢOIU-ICHIM, Semiotica discursului juridic

 

Capitolul 1

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRII LIMBAJULUI JURIDIC

The law is a profession of words.
Yet in a vast legal literature the portion devoted to the language of the law is a single grain of sand at the bottom of a great sea”.

(Melinkoff, 1963, p.VII)

 

1. De la data când David Melinkoff făcea remarca de mai sus, în contextul sporirii preocupărilor pentru studierea limbajelor specializate, numărul lucrărilor consacrate comunicării juridice a crescut considerabil, înregistrându-se totodată o diversificare a modalităţilor de investigare. Argumente în acest sens sunt oferite de două bibliografii privind limbajul juridic [LJ], elaborate pentru spaţiul cultural anglofon de Levi (1982), iar pentru cel francofon de Cornu (1990).

Sugestiv intitulată Linguistics, Language and Law, lucrarea semnată de Judith Levi este – după ştiinţa noastră – prima bibliografie consacrată LJ elaborată din perspectivă lingvistică pentru uzul lingviştilor. Considerând că investigarea comunicării juridice din unghiul altor ştiinţe sociale este mai avansată decât cea realizată în lingvistică, autoarea pledează pentru concentrarea atenţiei lingviştilor asupra a ceea ce ea numeşte „un teritoriu fascinant”.

Materialul bibliografic înregistrat este sistematizat în trei capitole: (A) Limbajul interacţiunii în cursul procesului; (B) Aspecte privind politica lingvistică în domeniul dreptului; (C) Dreptul şi limbajul său scris. Este interesant că în ultimul capitol (p.35-48), care ne interesează din perspectiva cercetării de faţă, predomină lucrări scrise de jurişti, grupate în subcapitole privind: studii de ansamblu asupra LJ, tehnica legislativă, receptarea şi interpretarea LJ.

În cadrul acestei sistematizări (de natură extralingvistică), Judith Levi propune o grupare a materialului după criterii lingvistice, asociind unor domenii de investigaţie tradiţionale (A. Fonetică şi fonologie; B. Morfologie şi sintaxă) modalităţi de abordare specifice lingvisticii actuale (C. Semantică, presupoziţii şi interferenţe; D. Pragmatică şi acte de vorbire; E. Sociolingvistica; F. Psiholingvistica).

Bibliografia selectivă inclusă de Gérard Cornu în lucrarea sa Linguistique juridique (1990, p.47-56) cuprinde studii consacrate: (A) limbajului dreptului în general şi unor aspecte particulare ale acestuia (vocabularul juridic; definiţiile; logica normelor; formulele notariale); (B) limbajului legislatorului şi stilul legislativ; (C) limbajului judiciar şi stilului judecăţilor; (D) limbajului administrativ; (E) problemelor privind drepturile lingvistice şi traducerea textelor juridice.

 

2. Încercând o sistematizare a bibliografiei româneşti şi străine consultate (vezi infra) se observă că, deşi majoritatea cercetătorilor au relevat necesitatea unor studii de sinteză care să abordeze LJ din perspectivă multidisciplinară1, numărul lucrărilor de acest gen este încă restrâns.

Studiile mai vechi analizează „stilul judiciar” (Dimiu, 1939) sau „limbajul dreptului” (Melinkoff, 1963) global, fără a distinge diversele subregistre. Cu mijloace de investigaţie aparţinând lingvisticii tradiţionale, autorii realizează abordări sincronice şi diacronice, insistând asupra aspectelor specifice. Fără a evidenţia o preocupare sistematică, fundamentată teoretic pentru probleme de tehnică legislativă, studiile menţionate includ – explicit sau implicit – şi aspecte de natură prescriptivă.

Bibliografia domeniului relevă trei tipuri de abordări: (1) lingvistică; (2) juridică; (3) interdisciplinară2.

2.1. Perspectiva lingvistică prezintă limbajul/stilul juridic3
dintr-un unghi predominant teoretic4, sub aspect diacronic şi/sau sincronic.

2.1.2. Cercetările lingvistice de tip diacronic – predominante în bibliografia românească – sunt consacrate formării şi evoluţiei LJ în contextul istoriei limbii române literare5 sau unor aspecte particulare (îndeosebi terminologiei, considerată de majoritatea autorilor ca definitorie în conturarea fizionomiei acestui limbaj6).

Este prezentat istoricul LJ, începând cu textele traduse (Rizescu, 1965), continuând cu primele pravile româneşti şi ajungând până în epoca modernă (Diaconescu, 1974 a; Coteanu, 1984) sau până în prezent (Gheţie, 1978; Munteanu; Ţâra, 1978).

Alte studii cu caracter istoric examinează LJ dintr-o anumită epocă (Dimiu, 1937 şi 1939; Giosu, 1963; Bulgăr, 1962 şi 1969; Rosetti; Cazacu; Onu, 1971; Chivu, 1986).

Întrucât vocabularul reprezintă compartimentul cel mai mobil al oricărui limbaj specializat, numeroase cercetări examinează terminologia juridică (Brâncuş, 1955; Todoran, 1962; Barborică, 1969; Saramandu,1986).

2.1.3. Abordările de tip sincronic includ analize ale LJ sau ale unor nivele ale sale realizate cu o varietate de mijloace, aparţinând lingvisticii tradiţionale, celei structurale sau unor noi direcţii de cercetare, precum stilistica funcţională, sociolingvistica, psiholingvistica, analiza discursului, gramatica textului, teoria actelor de vorbire etc.

Dintre cercetările recente, studiile elaborate de Sourioux; Lerat (1975), Kielar (1977) şi, îndeosebi, Charrow (1981) şi Redish (1981) reprezintă lucrări de referinţă pentru LJ sub raport teoretic şi metodologic, fără a fi neglijate sugestiile de ordin practic. Reţinem din lucrările menţionate accentul pus pe aspectele pragmatice ale comunicării juridice, care prefigurează o semiotică juridică avant la lettre. Poate fi menţionat în acest sens studiul semnat de Sourioux; Lerat (1975), a cărui arhitectură se sprijină pe doi piloni, desemnaţi de autori prin sintagmele „sociolingvistica juridică”7 şi „stilistica juridică”8. La Kielar (1977), precizarea profilului specific al LJ normativ în engleză şi poloneză se face printr-o abordare de tip pragmalingvistic9.

O încercare de abordare sistemică a LJ, punându-se accentul pe relaţiile dintre componentele sale – vocabular, sintaxă, stil – stă la baza  unui studiu de drept comparat privind legislaţia penală sovietică (Berman, 1975)10.

În opinia lui Charrow (1981, p.10-14), o descriere completă a LJ necesită examinarea celor trei nivele definitorii: discursiv, sintactic, lexical.

Dintre analizele lingvistice parţiale reţinem studiile consacrate semanticii juridice (Becquart, 1928; Scarpelli, 1959; Mackay, 1979; Bourcier, 1979; Bowers, 1982; Stoichiţoiu, 1983 şi 1990), sintaxei enunţului normativ (Pană-Dindelegan, 1977), relaţiei text-discurs şi organizării textuale (Stoichiţoiu, 1981).

Caracterizări sumare privind unele compartimente ale LJ sunt incluse în lucrări privind stilurile literare româneşti: Golopenţia, Pavel, 1960 (lexicul juridic); Vulişici, 1966 (sintaxa juridică). Descrieri complete din perspectiva stilisticii funcţionale se găsesc la Stoichiţoiu, 1984 şi Irimia, 1986 (p.213-243).

2.2. Din perspectivă juridică sunt abordate aspecte de interes practic: perfecţionarea tehnicii legislative (Teodorescu, 1936; Nicolcioiu, 1972; Ceterchi, 1976; Reteşan, 1976; Battison, 1980; Bécane, Couderc, 1994; Zlătescu, 1996); redactarea diverselor tipuri de texte juridice (Cooper, 1963; Weihofen, 1980); interpretarea textului legislativ de către specialişti (Probert, 1972; Dickerson, 1975; Beck, 1982; Bowers, 1982; Kerchove; Ost, 1982; Bergel, 1989); receptarea textului juridic de către nespecialişti (Ghimpu, 1978; Charrow, 1979; Redish, 1979; Hartley, 1981; Fernbach, 1995).

2.3. Abordarea interdisciplinară a LJ a dus la conturarea a două noi domenii de cercetare – lingvistica juridică şi semiotica juridică.

Întrucât cele două sintagme circulă în bibliografia de specialitate fără a fi precis delimitate, considerăm utilă o prezentare sintetică a semnificaţiei lor.

2.3.1. În sfera lingvisticii juridice pot fi incluse multe dintre lucrările menţionate în bibliografia noastră, deşi autorii respectivi nu recurg la această formulă (de exemplu: Melinkoff, 1953; Sourioux; Lerat, 1975; Charrow, 1981 ş.a.).

În bibliografia românească, sintagma respectivă este atestată într-un studiu adresat juriştilor (Berceanu, 1981). Domeniul lingvisticii juridice este definit într-o manieră restrictivă, în contextul unei analize mai cuprinzătoare, privind interferenţa specifică între drept şi lingvistică11.

În concepţia lui B.Berceanu, lingvistica juridică are ca obiect „activitatea lingvistică în domeniul dreptului, care are în vedere cuvintele cu semnificaţie juridică, specifice vieţii juridice”, fiind precis delimitată de „activitatea dreptului în domeniul lingvistic, drept care atribuie cuvintelor o valoare juridică independent de domeniul în care se aplică”12. În sfera de preocupări a lingvisticii juridice ar intra, aşadar, studierea terminologiei juridice – „atât cea folosită de public, cât şi cea de utilitate mai restrânsă, a specialiştilor şi practicienilor dreptului […] în vederea alegerii termenilor cei mai economici şi mai adecvaţi (ca apartenenţă semantică şi ca posibilităţi flexionare) şi a găsirii celei mai ştiinţifice definiţii”13.

De asemenea, lingvisticii juridice îi revine sarcina elaborării dicţionarelor juridice şi, în mod special, a unui „dicţionar oficial”, care să cuprindă toate „definiţiile legale” (incluse în legislaţia românească în vigoare), precum şi „prescurtările şi simbolurile legale”14.

O viziune coerentă şi sistematică asupra lingvisticii juridice se găseşte în bibliografia recentă de limbă franceză, îndeosebi la Cornu (1990) şi Snow; Vanderlinden (1995).

Pornind de la două ipoteze de lucru – existenţa unui limbaj specific al dreptului şi convingerea că acesta trebuie investigat dintr-o dublă perspectivă – lingvistică şi juridică, G.Cornu face o paralelă între sistemul de drept şi limbă, reliefând trăsăturile lor comune (ambele sunt fenomene cu caracter social, normativ  şi tradiţional15).

În sens larg, obiectul de studiu al lingvisticii juridice este identificat printr-o formulă cu caracter generic – limbajul dreptului (fr. langage du droit) – care desemnează, nediferenţiat, mai multe tipuri discursive:  legislativ, jurisdicţional, contractual, cutumier (al maximelor şi adagiilor din domeniul dreptului administrativ), pledoaria, rechizitoriul etc.16.

În sens strict, lingvistica juridică presupune examinarea celor două componente esenţiale ale limbajului dreptului: (1) vocabularul juridic; (2) discursul juridic17. Domeniul ei este delimitat prin raportare la lingvistica generală şi la ştiinţa dreptului18.

În raport cu prima disciplină menţionată, lingvistica juridică trebuie să se concentreze asupra semanticii juridice19 şi a morfologiei (în care autorul include şi procedeele de formare a cuvintelor).

În relaţie cu ştiinţa dreptului, lingvistica juridică îşi evidenţiază trei aspecte funcţionale, putând fi privită ca o stilistică sau retorică specializată20, ca ştiinţă auxiliară a dreptului, implicată în activitatea legislativă şi în interpretarea juridică21 şi ca instrument de investigare a efectelor juridice produse prin acte de limbaj de tip performativ (jurământ, ordin, angajament, recunoaştere, interdicţie, autorizare etc.)22.

În sfârşit, lingvistica juridică este prezentată şi ca „auxiliar al ştiinţelor ajutătoare ale dreptului”, urmărindu-se relaţiile ei cu istoria dreptului, cu dreptul comparat, cu sociologia juridică şi cu informatica juridică23.

Studiile incluse în volumul coordonat de G.Snow şi J.Vanderlinden (1995)24 abordează relaţia dintre drept şi limbajul său dintr-o perspectivă practic-aplicativă. Pornind de la premisa unor legături organice între conştiinţa juridică şi cea lingvistică a unei naţiuni, respectiv între sistemul de drept şi expresia sa lingvistică, autorii examinează – din perspectiva dreptului comparat şi a lingvisticii juridice – problemele generate de situaţia de bilingvism şi bijuridism specifică spaţiului canadian, unde coexistă sistemul de drept civil francez şi cel englez (common law).

În funcţie de obiectivele urmărite şi de metoda adoptată, autorii prezenţi în volumul menţionat recurg – pe lângă sintagma lingvistică juridică – şi la alte denumiri care evidenţiază caracterul pluridisciplinar al abordărilor: écologie juridique (Cornu, 1995)25; jurilinguistique (Pesant; Thibault, 1995)26, juristylistique (Picotte, 1995)27, lexicographie jurilinguistique (Picotte, 1995).

2.3.2. Domeniul semioticii juridice este stabilit de A.J.Greimas (1971) – din perspectiva lingvistului – ca fiind descrierea discursului/ textului juridic prin raportare la o gramatică şi un dicţionar de profil28.

În bibliografia românească, primul model semiotic aplicabil discursului juridic se găseşte într-un studiu consacrat argumentării în domeniul dreptului (Mihai, 1982)29.

2.3.3. O altă categorie de lucrări cu caracter interdisciplinar abordează aspecte particulare ale LJ care prezintă interes pentru jurişti, logicieni, filosofi ai dreptului, traducători, lexicografi etc.

Astfel, LJ a fost examinat din perspectiva teoriei generale a dreptului (Perrin, 1979; Bergel, 1989; Bécane; Couderc, 1994), a logicii deontice (Ray, 1926; Kalinowski, 1965; 1972; Popa, 1972; Arnaud, 1973; Danon-Boileau, 1976; Bergel, 1989; Mateuţ; Mihăilă, 1998), a teoriei argumentării şi retoricii (Bourcier, 1976; Vignaux, 1979; Mihai, 1982 şi 1998).

Finalitatea practică a investigării LJ este evidentă în lucrări consacrate traducerii textelor legislative (Berman, 1975; Kielar, 1977; Gémar, 1995), principiilor lexicografiei juridice mono- sau plurilingve (Berceanu, 1981; Picotte, 1995), analizei didactice a textului juridic (Sourioux; Lerat, 1992) sau simplificării textului juridic pentru a-l face accesibil nespecialiştilor (Redish, 1979; Holland; Redish, 1981; Redish, 1981; Fernbach, 1995).

 

Cuprins

© Universitatea din Bucureşti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with

the indication of the website address and the web page.
Comments to: Adriana STOICHITOIU-ICHIM

Text editor: Monica CIUCIU
Last update: September, 2002