<%@LANGUAGE="JAVASCRIPT" CODEPAGE="1252"%> PRAGMATICA DISCURSULUI JURIDIC NORMATIV
Adriana STOICHIŢOIU-ICHIM, Semiotica discursului juridic

 

Capitolul 4
PRAGMATICA DISCURSULUI JURIDIC NORMATIV

 

Pragmatica este o lingvistică a uzului – cu multiple implicaţii interdisciplinare –, examinând efectele diverselor componente ale contextului asupra producerii şi receptării enunţurilor, atât sub aspectul structurii, cât şi al semnificaţiei acestora”.

                              

(DSL, p.373)

 

1. Spectaculoasa afirmare în câmpul epistemologiei contemporane a pragmaticii a fost explicată ca o consecinţă a orientării tot mai accentuate a lingvisticii post-structuraliste şi post-generativiste spre dimensiunea comunicativă a limbajului1.

Înţeleasă iniţial - în cadrul modelului tripartit morrisian - ca o componentă a semioticii (alături de semantică şi sintaxă), pragmatica s-a afirmat în ultimele trei-patru decenii ca un domeniu de cercetare deosebit de dinamic, aflat în continuă extindere şi diversificare.

În prezent, în ciuda insuficientei elaborări teoretice şi a unui anumit eclectism metodologic2, ea tinde să devină o disciplină de sine stătătoare3, având ca domeniu de studiu - în sensul cel mai general - “acţiunea şi interacţiunea prin limbă, într-un context dat”4.

În virtutea acestei definiţii cuprinzătoare, pragmatica actuală tinde să-şi anexeze zone ale comunicării umane aparţinând, în mod tradiţional, altor ştiinţe sau unor ramuri ale lingvisticii: sociolingvistica şi psiholingvistica5, analiza discursului6, lingvistica textuală7, stilistica funcţională8 şi retorica9, teoria actelor de vorbire10.

 

2. Deşi în pragmatica actuală se recunosc două direcţii de cercetare (cea “continentală”, bazată pe distincţia dintre enunţ şi enunţare; cea britanică şi americană, centrată pe dubla natură - acţională şi interacţională a comunicării verbale)11, am considerat că analiza discursului juridic presupune articularea celor două abordări. În consecinţă, relaţia dintre pragmatica enunţării şi pragmatica actelor de vorbire va fi una de complementaritate, justificată prin existenţa a numeroase concepte comune (locutor-interlocutor, situaţie comunicativă, funcţie, intenţionalitate etc.).

Dată fiind diversitatea teoretică, metodologică şi terminologică din domeniul pragmaticii, am considerat utilă prezentarea sumară a principalelor concepte cu care vom opera în continuare. Din multitudinea accepţiilor înregistrate în bibliografia de specialitate le vom selecta pe cele care corespund cel mai bine obiectivelor noastre.

2.1. Discurs şi text sunt conceptele fundamentale implicate în analiza nivelului transfrastic prin intermediul a două noi domenii de cercetare, încă insuficient precizate analiza discursului şi lingvistica textului.

Încercarea de a defini cele două concepte este îngreunată de polisemia adesea derutantă – care caracterizează termenii text şi discurs în lingvistica actuală şi de opiniile divergente privind raportul dintre aceştia12.

2.1.1. Termenul discurs a beneficiat de o multitudine de definiţii, începând cu cea mai generală, formulată în anii ’60 de Emile Benveniste (proces enunţiativ prin care locutorul intenţionează influenţarea auditorului13) până la cele mai recente, care pun accentul pe latura constructivă, prezentând discursul ca un ansamblu de strategii corelate cu o anumită situaţie de comunicare14.

Sintetizând “avatarurile definiţionale” ale conceptului discurs15, rezultă trei tipuri de abordări: formală (structurală), funcţională şi mixtă (formală şi funcţională)16.

2.1.2. Textul – în accepţia sa cea mai generală – a fost definit ca un ansamblu finit şi structurat de semne care propune un sens17.

Deşi definiţiile, ca şi modelele de analiză propuse de lingvistica textuală sunt de o mare diversitate18, toate se concentrează în jurul noţiunii de textualitate, considerată proprietate fundamentală a textului şi înţeleasă ca “ansamblu de caracteristici formale (sintactice), semantice şi pragmatice care fac ca o configuraţie de unităţi lingvistice(de cele mai multe ori propoziţii) să constituie un text”19. “Standardele” textualităţii (condiţiile de existenţă şi funcţionare a textului) sunt de natură eterogenă: logico-lingvistică (coeziunea şi coerenţa), psihologică (internaţionalitatea şi acceptabilitatea), socială şi pragmatică (situaţionalitatea şi intertextualitatea)20.

2.1.3. În cele ce urmează, în acord cu alţi cercetători21, nu vom face o distincţie tranşantă între cele două concepte. Dat fiind că singura realitate analizabilă este textul, ne propunem descoperirea caracteristicilor DJN pe baza analizei textului legislativ. Precizăm, totuşi, că subscriem la opinia conform căreia textul (ca ansamblu consistent de enunţuri, cu o organizare internă specifică) reprezintă produsul finit, închis al unui mecanism discursiv (înţeles ca un ansamblu de reguli şi strategii condiţionate de un anumit context situaţional)22. Abordarea DJN va fi una mixtă23 – formală (structurală) şi funcţională.

2.2. Întrucât comunicarea de tip juridic normativ se realizează prin intermediul textului legislativ în sens unic (dinspre emiţătorul/locutor spre receptorul/destinatar), cercetarea s-ar putea face dintr-o perspectivă acţională, în care atenţia s-ar concentra exclusiv asupra polului emiterii şi a acţiunii de codare a mesajului24. În realitate însă, existenţa textului de lege, ca obiect comunicativ cu o finalitate pragmatică determinată, implică luarea în considerare şi a polului receptării25.

În definirea statutului de emiţător [E] al discursului/textului, un rol esenţial revine conceptelor de competenţă comunicativă şi intenţionalitate.

Competenţa comunicativă - în accepţia sa cea mai generală - include, pe lângă competenţa lingvistică (în sens chomskyan) o competenţă pragmatică, desemnând capacitatea vorbitorului de a se exprima adecvat în raport cu datele contextului extralingvistic (social, cultural etc.) şi cu intenţia comunicativă26.

Deşi componentele competenţei comunicative variază de la un autor la altul, deosebirile sunt mai degrabă terminologice decât conceptuale. Pentru Rovenţa-Frumuşani, producerea unui text bine format presupune un ansamblu de competenţe: lingvistică, referenţială, textuală, interpersonală27. Schveiger distinge trei tipuri de competenţe – lingvistică, textuală, referenţială, subliniind statutul preponderent pragmatic al celei textuale28. Pentru Vlad, competenţa comunicativă se identifică cu aceea textuală29.

În analiza discursului juridic normativ, vom adopta modelul propus de Rovenţa-Frumuşani, cu precizarea că nu îl raportăm exclusiv la conceptul de text (produs finit), ci şi la procesul de enunţare/receptare (dându-i, deci, sensul de competenţă discursivă în raport cu E şi R).

Elementul intenţional (intenţia de comunicare) reprezintă un factor de natură pragmatică30, având rol determinant la polul emiterii. În acelaşi timp, el implică şi receptorul, în măsura în care acesta recunoaşte, pe lângă conţinutul informaţional al mesajului finalitatea sa pragmatică (sau, în termenii lui Roman Jakobson – funcţia referenţială şi cea conativă)31.

Intenţiile comunicative ale E (ca şi efectele asupra R) se realizează prin intermediul unor acte de vorbire (de limbaj)31, înţelese ca forme de comportament lingvistic guvernate de reguli proprii în raport cu diversele situaţii de comunicare32. Dintre cele trei componente ale unui act de vorbire (locuţionară, ilocuţionară, perlocuţionară)33, analiza discursului juridic normativ este interesată, în principal, de dimensiunea ilocuţionară (ca expresie a intenţiei comunicative) şi de cea perlocuţionară (care urmăreşte efectul asupra R).

2.3. Situaţia de comunicare (contextul comunicativ) reprezintă un concept-cheie în abordarea pragmatică a discursului/textului34. Dificultatea definirii acestui concept este legată nemijlocit de polisemia termenului context, care apare în bibliografia de specialitate ca “un ansamblu deosebit de complex şi eterogen, cu contururi imprecise şi extensibile”35.

Cu excepţia unui număr restrâns de autori, care disociază între context (înţeles ca vecinătate strict lingvistică) şi situaţie discursivă (ansamblu de circumstanţe de natură extralingvistică în care are loc exnunţarea)36, majoritatea lingviştilor acordă termenului context o accepţie largă, care înglobează componenta lingvistică şi pe cea extralingvistică.

Tipologia contextelor diferă în funcţie de autor. E.Coşeriu distinge trei categorii de contexte: idiomatic (limba în care se comunică), verbal şi extraverbal37. În acord cu H.Parret, D.Rovenţa-Frumuşani inventariază cinci componente: contextul verbal sau co-textul, contextul existenţial al referinţelor, contextul situaţional, contextul acţional al fragmentelor discursive ca acte lingvistice şi contextul psihologic al intenţiilor, dorinţelor şi credinţelor interlocutorilor38.

În opinia noastră, investigarea DJN necesită luarea în considerare a următoarelor componente ale contextului (situaţiei de comunicare): (a) contextul istoric şi sociocultural în care a fost creat şi funcţionează sistemul de drept; (b) contextul situaţional (incluzând aspecte socio- şi psiholingvistice privind statutul şi rolurile participanţilor la actul comunicativ, relaţia dintre aceştia, intenţiile şi finalitatea acţiunii discursive; (c) contextul referenţial (reprezentat de ramura de drept); (d) contextul lingvistic (în sens intra- şi intertextual).

 

3. Prioritatea acordată în analiza noastră nivelului pragmatic se justifică prin faptul că DJN, mai mult decât alte discursuri specializate39, este marcat din punct de vedere structural şi funcţional de factori sociali40.

Caracteristicile acestui tip discursiv/textual – care reprezintă în marea lor majoritate “universalii lingvistice” – nu pot fi înţelese decât pornind de la premisa că DJN este simultan act lingvistic şi act juridic41.

3.1. Funcţia socială generală a dreptului este de a reglementa conduita membrilor unei comunităţi şi funcţionarea instituţiilor sociale prin intermediul legilor (sisteme de norme şi sancţiuni formalizate)42.

În opinia juriştilor, specificul DJN derivă din trăsăturile esenţiale ale textului de lege - generalitatea - (în timp şi spaţiu) şi caracterul său obligatoriu43. Din perspectivă pragmatică, alegerea unui anumit tip discursiv depinde, în mod esenţial, de protagoniştii actului comunicativ44 şi de funcţia acestuia. De exemplu, enunţurile juridice normative reprezintă expresia lingvistică a unor acte asertive cu valoare directivă. Ele vizează inducerea la receptor a unui anumit comportament, situându-se astfel în zona modală a coerciţiei instituţionalizate.

DJN  are  caracter  unilateral,  desfăşurându-se  în  direcţie  univocă (E —> R), sub forma unui monolog al legiuitorului transmis la distanţă prin intermediul textului legislativ45.

Participanţii la actul comunicativ au roluri fixe. Legiuitorul reprezintă autoritatea normativă (puterea legislativă)46; el este E unic, abstract, caracterizat prin trăsăturile [+ Autoritate] şi [+ Competenţă]47.

Categoria R, având trăsătura generală [– Autoritate], include, în opinia noastră, două categorii de destinatari, diferenţiaţi prin rol social şi competenţă comunicativă48.Acestea sunt: R1 – “receptori specialişti” în domeniul juridic, având rolul de a interpreta şi aplica legea, dispunând de competenţa maximă în decodarea mesajului specializat; R2 – “receptori nespecialişti”, respectiv masa cetăţenilor care reprezintă subiecţii legii şi cărora actul normativ le impune un anumit comportament; competenţa lor comunicativă depinde de nivelul educaţiei lingvistice şi juridice primite, fiind, în toate cazurile, inferioară competenţei comunicative a receptorilor din prima categorie (R1).

Datorită eterogenităţii receptorilor, rolul social al DJN este mai complex decât al altor discursuri specializate: păstrându-şi caracterul de limbaj profesional, utilizat între specialişti, el trebuie să fie, totodată, acesibil masei cetăţenilor pentru a permite realizarea funcţiei sociale a legilor49.

În raport cu cele două categorii de R, întrebarea Cui se adresează textul legislativ?50, reflectând contradicţia dintre cerinţa de precizie “tehnică” şi cea de “accesibilitate”, poate fi considerată una dintre problemele-cheie ale tehnicii legislative şi implicit, ale semioticii DJN.

Ea va fi tratată, pe larg, într-o altă secţiune a lucrării51. Precizăm însă, aici, faptul că, în raport de R, modalităţile de exprimare a conţinutului juridic se diferenţiază, după cum textul legislativ se adresează unui cerc mai restrâns sau mai larg de receptori şi în funcţie de competenţa lor comunicativă într-un anumit domeniu referenţial. Astfel, limbajul juridic utilizat în ramuri de drept mai înguste (de exemplu, dreptul internaţional, dreptul maritim, aerian etc.) îşi păstrează caracteristicile de limbaj profesional specializat, fiind folosit în mod predominant pentru comunicarea între specialişti (R1). În alte ramuri de drept, cu arie de cuprindere mai largă (de exemplu, drept civil52, drept penal), unde înţelegerea corectă a normelor juridice prezintă importanţă socială pentru masa cetăţenilor, DJN trebuie să funcţioneze ca limbaj profesional în raport cu R1, rămânând în acelaşi timp accesibil pentru R253.

Diferenţierea modalităţilor de expresie în funcţie de cele două categorii de receptori este mai vizibilă în domeniul lexico-semantic54, dar ea poate fi pusă în evidenţă şi la alte nivele  (discursiv-textual, sintactic).

Varietatea exprimărilor, potrivit cu cele precizate mai sus, constituie o teză teoretică în lucrarea de faţă.

3.2. Sub aspectul funcţiei stilistice55, în termenii teoriei lui Roman Jakobson, discursul/textul normativ este marcat în planul structurii şi al expresiei lingvistice de interacţiunea funcţilor referenţial-denominativă, metalingvistică şi conativă, corespunzând orientării emiţătorului spre contextul extralingvistic, spre codul utilizat şi spre receptor56.

3.3. Dat fiind caracterul instituţionalizat al DJN, examinarea sa trebuie să ţină seama de principiile tehnicii legislative, referitoare la redactarea legilor, aşa cum apar ele în Metodologia privind pregătirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative (publicată în “Monitorul Oficial”, nr.204 din 24 august 1993)57.

Desemnat în literatura recentă de specialitate prin sintagma legistică formală58, domeniul tehnicii legislative tinde să se constituie într-o disciplină de sine stătătoare, având drept obiectiv elaborarea actelor normative59. Mai precis, procesul de legiferare – considerat, datorită complexităţii sale, ştiinţă, artă şi, deopotrivă, tehnică60 – presupune, sub aspect formal, două operaţii principale: organizarea (structurarea) textului şi redactarea propriu-zisă.

3.3.1. Întrucât “arhitectura” actului normativ va constitui obiectul unei analize aparte (infra, cap. 5), ne limităm aici la câteva precizări de ordin general.

În primul rând, reţinem ideea caracterului sistemic al legislaţiei unui stat, în cadrul căreia fiecare ramură de drept, fiecare cod şi fiecare lege constituie, la rândul lor, sisteme normative organizate61 conform unor principii ţinând de logica juridică, dar şi de tradiţie.

Structura diverselor categorii de acte normative (legi, decrete, hotărâri, decizii etc.) depinde de natura şi conţinutul textelor respective. De exemplu, în mod tradiţional, o lege include următoarele componente: a) titlul legii; b) preambulul; c) formula introductivă; d) dispoziţiile  generale;  e) dispoziţii de conţinut;  f) dispoziţii finale;  g) dispoziţii tranzitorii; h) anexe62.

Sistematizarea materiei reglementate (a conţinutului legii) se face prin intermediul unor subdiviziuni reprezentate de: articol (element structural de bază al actului normativ, având caracter minimal şi unitar), secţiune, capitol şi titlu. În cadrul codurilor, titlurile se pot grupa în părţi sau cărţi63.

Un tip superior de sistematizare este reprezentat de coduri, ca forme de integrare a prevederilor unor legi preexistente, aparţinând aceleiaşi ramuri de drept, pe care tind să o epuizeze64. Sub aspect structural, Codul penal - “act legislativ care cuprinde, într-un sistem unitar, cele mai importante norme ale dreptului penal” – cuprinde două părţi: “partea generală conţine norme cu caracter de principii generale, privind: scopul legii penale şi aplicarea acesteia în spaţiu şi timp, instituţia infracţiunii şi instituţiile legate de aceasta, instituţia răspunderii penale şi pedepsei; partea specială conţine, grupate în 11 titluri, cele mai importante categorii de infracţiuni”65.

Un alt aspect al prezentării sistematic ordonate a conţinutului actelor normative este demersul deductivde la general spre particular – evidenţiat anterior în structura Codului Penal, dar şi în organizarea unor legi sau articole, unde principiile sunt enunţate înaintea regulilor care, la rândul lor, sunt urmate de precizarea domeniilor de aplicare şi a sancţiunilor. Regulile precedă excepţiile, tot aşa cum dispoziţiile permanente stau înaintea celor tranzitorii sau de abrogare66.

3.3.2. Sub aspectul expresiei lingvistice, metodologia de tehnică legislativă prevede cerinţele cărora trebuie să le răspundă textul legii: claritatea, precizia, concizia şi accesibilitatea67.

Deşi departajarea lor nu este simplă, vom încerca să le examinăm separat, fără a pierde din vedere interdependenţa celor patru principii care trebuie să stea la baza unei legi bine redactate68.

3.3.2.1. Între acestea, poziţia privilegiată revine principiului accesibilităţii69, în virtutea aşa-numitei prezumţii de cunoaştere a legii de către subiecţii ei, sintetizată în adagiul latin “Nemo censetur legem ignorare70.

Întrucât aspectele practice ale procesului de redactare legislativă vor fi discutate în altă secţiune a lucrării (infra, cap. 7), menţionăm aici numai faptul că nu există o incompatibilitate absolută între accesibilitate şi caracter “tehnic”, deoarece legiuitorul poate opta pentru un anumit tip de discurs71, considerat adecvat situaţiei de comunicare.

Din perspectiva metodologiei de tehnică legislativă, recomandările privind terminologia juridică pot fi sintetizate după cum urmează: “Din punct de vedere terminologic, la redactarea unei legi necesită a fi respectate următoarele prescripţii: a) se vor folosi cuvinte ce au largă circulaţie şi sunt uşor accesibile întregii populaţii; b) cuvintele vor fi folosite în înţelesul lor propriu, etimologic, astfel cum sunt explicate în dicţionarul limbii române sau în dicţionarele de specialitate; c) se vor folosi termeni tehnici, consacraţi atunci când textul de lege se adresează în principal specialiştilor şi nu au un alt corespondent în limba uzuală; d) termenii care au o anumită accepţiune în funcţionalitatea legii vor fi definiţi în textul acesteia; d) se va asigura unitatea terminologică, atât la nivelul legii, cât şi la nivelul ansamblului legislativ, în special în cazul unor instituţii sau concepte deja consacrate; f) abrevierile se vor explica prin text, fiind contraindicat a se folosi sistemul iniţialelor”72.

3.3.2.2. Claritatea textului legislativ – care nu trebuie confundată cu accesibilitatea73 – presupune, în planul lexicului, asigurarea preciziei în exprimare prin proprietatea şi univocitatea semantică a termenilor, evitarea formulărilor echivoce şi întrebuinţarea unei terminologii constante şi uniforme.

Ca un efect tardiv al purismului în domeniul legislativ, justificabil - în opinia juriştilor – prin nevoia de precizie şi claritate, metodologia recomandă îmbogăţirea lexicului juridic prin derivare, de la cuvinte româneşti din fondul principal al limbii, evitându-se astfel împrumuturile74.

În acelaşi spirit purist şi conservator, art.3 al metodologiei prevede: “Neologismele se vor folosi numai dacă sunt de largă circulaţie”75.

Pentru a asigura precizia actelor legislative, trebuie evitate sinoni-mele76, fiind recomandată alegerea formei cu cea mai largă circulaţie77.

3.3.2.3. Precizia exprimării nu se realizează numai la nivel lexical. În plan morfo-sintactic, ea presupune ca în redactarea normei juridice să se utilizeze diateza activă şi indicativul prezent78. Structura sintactică cea mai simplă a unei norme este subiect - verb - complement79.

La nivelul frazei se recomandă “folosirea corectă a regulilor de construcţie gramaticală, de sintaxă şi topică, a semnelor de ortografie”80.

În plan transfrastic, se urmăreşte asigurarea unităţii, coeziunii şi coerenţei textului printr-o bună ordonare şi sistematizare, atât în plan logic, cât şi lingvistic81.

3.3.2.4. Concizia - calitate care asigură stilului juridic caracterul său lapidar82 - este într-o relaţie frecvent invocată cu claritatea şi cu precizia redactării83. Procedeele de realizare a conciziei se situează la nivel frastic şi transfrastic, venind, uneori, în contradicţie cu un anumit tip de redundanţă, generată de tendinţa legiuitorului de a nu lăsa loc echivocului sau ambiguităţii.

 

4. Odată schiţat cadrul pragmatic în care funcţionează DJN, descrierea sa din perspectivă semiotică impune investigarea celor două componente - gramatica şi semantica - prin care se asigură caracterul specializat, respectiv “juridicitatea” acestui tip discursiv84.

Împărtăşim, în acest mod, concepţia lui Greimas (1971, p.15) privind “gramaticalitatea” şi “semanticitatea” juridică, a căror interdependenţă este pusă în evidenţă prin schema de mai jos.

 

 

 

 

 

 

Figura 2. (apud Greimas, 1971, p. 15)

 

 G = gramaticalitate juridică

 = agramaticalitate juridică

 S = semanticitate juridică

= asemanticitate juridică

 G + S  = discurs juridic (constituit din gramatică şi semantică)

+ =  discurs nonjuridic (agramatical şi asemantic din punct  de vedere juridic)

 G + = nivel legislativ (gramatică juridică, fără conţinut)

 + S = nivel referenţial (univers juridic virtual, fără gramatică juridică)

 S —>S = producţie juridică (transformarea conţinutului virtual în conţinut juridic, implicând utilizarea formei gramaticale)

—>G = verificare juridică (transformarea enunţurilor agramaticale în enunţuri gramaticale, implicând semanticitatea juridică a conţinutului lor.

 

 

 

Cuprins

© Universitatea din Bucureşti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with

the indication of the website address and the web page.
Comments to: Adriana STOICHITOIU-ICHIM

Text editor: Monica CIUCIU
Last update: September, 2002