Emanuel VASILIU
GRAMATICILE GENERATIVE*
1. Studiul sincronic al limbii cuprinde două aspecte principale:
(a) o operaţie de reducţie a fenomenelor concrete, variabile şi nelimitate ale vorbirii la un inventar finit (şi, de preferinţă, cât mai mic) de unităţi invariante care se succed în lanţul vorbirii;
(b) stabilirea posibilităţilor şi restricţiilor de combinare ale unităţilor rezultate din reducţia de sub (a);
Celor două aspecte le corespund în lingvistică două metodologii diferite: una analitică şi alta sintetică. Operaţia analitică are la bază ipoteza că limba este o structură şi caută să descompună această structură în elementele ei constitutive. Operaţia sintetică îşi propune să obţină însăşi reprezentarea structurii prin indicarea dependenţelor, a interdependenţelor şi, în general, a posibilităţilor şi restricţiilor combinatorii ale elementelor rezultate din analiză.
Rezultatul analizei este un inventar de unităţi (foneme, morfeme, cuvinte etc.) şi o clasificare a acestor unităţi; rezultatul analizei este, cu alte cuvinte, un sistem. Rezultatul sintezei este o reprezentare a structurii unei limbi, adică o reprezentare a modului în care unităţile degajate prin analiză se comportă în cadrul unităţilor complexe (silabe, cuvinte, sintagme).
Structura limbii nu este însă un fapt direct observabil, adică nu face parte din acel domeniu al realităţii care este accesibil imediat simţurilor noastre. Observaţiei directe nu-i sunt accesibile decât actele concrete de vorbire, care, ce e drept, sunt guvernate de legile unei structuri. Aceasta este de altfel şi explicaţia că mult timp s-a considerat (şi uneori se mai consideră şi astăzi) că limba nu poate fi supusă unei analize riguroase, că legile limbii se deosebesc esenţial de legile obiectelor studiate de aşa numitele „ştiinţe exacte” şi în consecinţă „legile” limbii au un caracter mai puţin riguros. Aceasta pentru a nu mai aminti de teoriile care consideră limba ca un domeniu exclusiv al individului, incompatibil cu alte legi decât cele ale psihologiei individuale.
Tot în aceasta rezidă, credem, şi explicaţia faptului că este greu de definit ce este o structură lingvistică, deşi se lucrează în domeniul lingvisticii structurale de mai mult de jumătate de secol. În manualele şi tratatele de lingvistică structurală se pot găsi definiţii pentru elementele structurii limbii, pentru unele structuri parţiale (silabă, cuvânt, sintagmă), dar nu definiţii ale structurii limbii (sau ale unei limbi).
1.2. Descrierea structurii limbii (în ansamblu) a devenit posibilă în momentul în care s-a adoptat şi în lingvistică metoda modelării. Această metodă s-a dovedit deosebit de utilă în ştiinţă pentru descrierea acelor domenii ale realităţii obiective care nu sunt în mod direct accesibile observaţiei. Or, după cum am arătat, structura limbii (sau a diverselor limbi concrete) aparţine tocmai acestui domeniu.
În linii mari, modelarea constă din următoarele. Pornind de la unele observaţii în legătură cu obiectul de studiat, cercetătorul construieşte un sistem logico-matematic, adică un sistem axiomatic-deductiv care reprezintă obiectul de studiat. Sistemul axiomatic este considerat, prin ipoteză, ca izomorf cu obiectul de studiat. În cazul în care definiţiile şi relaţiile care sunt adevărate în cadrul construcţiei logice se verifică şi în cadrul obiectului studiat, spunem că sistemul construit este adecvat obiectului.
O construcţie de felul celei discutate, presupusă a fi izomorfă cu obiectul studiat, poartă numele de model, iar procedeul de studiu al unui obiect prin confruntarea cu modelul poartă numele de modelare.
Sunt necesare câteva precizări în legătura cu chestiunea modelului:
(a) Modelul nu se confundă cu obiectul. De aici decurge faptul că modelul poate să fie mai adecvat sau mai puţin adecvat obiectului;
(b) Modelul nu reprezintă obiectul în toată complexitatea lui, ci îşi propune să reprezinte anumite aspecte ale obiectului de studiat şi anume acele aspecte pentru a căror reprezentare a fost construit;
(c) Modelul nu trebuie să fie în mod necesar o construcţie abstractă, ci poate fi şi descrierea unui alt obiect cu un caracter mai concret. De exemplu, în fizică, pentru descrierea structurii atomului a fost folosită ca model descrierea sistemului solar.
2. Modelul folosit pentru descrierea structurii limbii este schema de funcţionare a unei maşini cibernetice construită în aşa fel încât, cu ajutorul unui ansamblu finit de simboluri ale cuvintelor împreună cu informaţia gramaticală legată de fiecare cuvânt, ansamblu care poartă numele de vocabular sau alfabet, să poată produce toate propoziţiile corecte ale unei limbi şi numai aceste propoziţii.
Schema de funcţionare a acestei maşini este presupusă a fi izomorfă cu structura limbii, adică cu mecanismul care guvernează anumite succesiuni în lanţ ale cuvintelor şi nu tolerează o serie de alte succesiuni posibile. O astfel de maşină cibernetică construită pentru a produce propoziţii corecte într-o limbă dată reprezintă modelul, iar studiul limbii prin intermediul acestui model reprezintă modelarea. Regulile de funcţionare a maşinii sunt izomorfe cu regulile gramaticale, adică reprezintă corespondentul în model al normelor gramaticale de funcţionare a limbii reale. Deoarece modelul construit este o maşină care produce propoziţii, modelarea descrisă a structurii gramaticale poartă numele de o gramatică generativă. Întrucât există mai multe variante posibile ale unor maşini cibernetice de acest tip, se vorbeşte nu de o gramatică generativă, ci de gramatici generative.
În termenii oricărei gramatici generative, o limbă L se defineşte printrun vocabular V, şi un ansamblu de reguli reprezentând schema de funcţionare a unei maşini cibernetice care produce propoziţii prin combinarea elementelor din V. Aceste reguli reprezintă gramatica propriu-zisă, G. Vom descrie în linii generale trei variante ale gramaticii generative.
2.1. Cel mai simplu model generativ porneşte de la următoarele consideraţii asupra limbii reale:
O propoziţie se construieşte printr-o serie de alegeri succesive: vorbitorul, în vederea comunicării unui mesaj, alege din totalitatea cuvintelor de care dispune, un cuvânt pe care îl enunţă; pentru construirea în continuare a propoziţiei alege pe al doilea, apoi pe al treilea ş.a.m.d. Aceste alegeri succesive sunt dictate de conţinutul semantic al comunicarii şi de anumite restricţii în succesiunea cuvintelor.
O propoziţie poate fi reprezentată schematic ca un ansamblu de posibilităţi de trecere de la un cuvânt la altul. Vom da mai jos o astfel de schemă:
Fiind
dat vocabularul unei limbi (împreună cu flexiunea caracteristică
a fiecărui cuvânt), se poate imagina o schemă asemănătoare
cu cea de mai sus, însă mult mai complicată, care să
reprezinte posibilităţiile de combinare ale cuvintelor în
propoziţii. Dat fiind că cuvintele unei limbi se grupează
în clase caracterizate
printr-un anumit comportament gramatical, schema de mai sus poate
căpăta un caracter mai abstract şi deci, mai general,
înlocuind cuvintele cu simboluri ale claselor de cuvinte (cu
indicaţia flexiunii caracteristice):
[Explicaţia simbolurilor:
S = substantiv, Aj = adjectiv, Prep = prepoziţie, V = verb, Av = adverb, Aj Pos = adjectiv posesiv; indicii nom = nominativ, gen = genitiv, ac = acuzativ, pers 3ş = persoana a treia].
Scheme de acest fel se pot întâlni frecvent în studiile de fonologie unde, cu ajutorul lor, se descrie structura silabelor. În acest fel se reprezintă posibilităţile de combinare a fonemelor în silabe. Dat fiind că numărul de foneme al unei limbi este mult mai mic decât numărul de cuvinte, construirea unor astfel de scheme este mult mai simplă în fonologie*).
*)Pentru exemple de astfel de scheme ale structurii fonematice cf., de ex., E. Vasiliu, Observaţii asupra structurii silabei în limba română, în Omagiu lui Iorgu Iordan, Bucureşti, 1958, p. 877; S. Marcus şi E. Vasiliu, Matematică şi fonologie. Teoria grafelor şi consonantismul limbi române, Fonetică şi dialectologie, III, 1961, p. 15.
Chestiunea devine mult mai complicată la nivelul sintactic, adică în momentul în care vrem să reprezentăm în acest fel structura unei propoziţii sau a unei fraze. Trebuie să atragem atenţia că schema construită mai sus nu reprezintă structura propoziţiei în limba română, ci numai structura unui tip (dintre altele multe posibile) de propoziţie. Aşa se explică de ce schema de mai sus este foarte simplă. Scheme asemănătoare se pot construi pentru a reprezenta structura cuvântului; în acest caz, elementele constitutive sunt morfemele (cf. de exemplu, Z. S. Harris, Structural linguistics, Chicago, 1961, p. 353, unde se descrie structura cuvântului în araba marocană).
Acest mod de reprezentare a structurii (fonologice, morfologice sau sintactice) îşi găseste un analog în matematică. O astfel de schemă nu este altceva decât un graf (pentru o informare mai amplă asupra teoriei grafelor şi a modului în care această teorie poate fi utilizată în studiul structurii limbii, cf. S. Marcus şi E. Vasiliu, op. cit.).
Un alt analog matematic al acestui mod de prezentare a structurii este cel care urmează.
Se consideră o maşină cibernetică G. Această maşină, pornind de la o stare iniţială S0, poate trece succesiv printr-un număr finit de stări: S1 … S2 … S3 … Sn. Maşina poate executa un număr infinit de „treceri” de la o stare la alta în sensul că, pornind de la starea iniţială S0, poate parcurge de un număr infinit de ori un număr de stări (mai mic sau egal cu n) revenind de fiecare dată la starea iniţială. Fie V mulţimea tuturor simbolurilor care reprezintă vocabularul unei limbi L. Prin fiecare trecere de la o stare la alta, şi … Sj, această maşină emite un simbol: a care aparţine mulţimii V. Fiecare simbol produs de maşina G se defineşte deci printr-o pereche de stări: aceea de la care maşina porneşte şi aceea la care maşina ajunge; în cazul în care un simbol a este produs prin trecerea şi … Sj, a se va defini ca aij. Prin parcurgerea unui număr de stări, maşina G produce o secvenţă de simboluri. Astfel, dacă maşina parcurge stările S1 … S2 … S3 … S4, ea va produce secvenţa de simboluri a12 a23 a34. În cazul în care convenim că simbolurile produse de maşina G sunt cuvinte, secvenţa a12 ... a23 ... a34 va fi o secvenţă de cuvinte, în cazul în care convenim că simbolurile sunt foneme, aceeaşi secvenţă va fi o secvenţă de foneme ş.a.m.d.
Să presupunem că, prin revenirea la starea iniţială (S0), maşina G produce totdeauna un semn de încheiere, l. Spunem că prin fiecare parcurgere a unui număr de stări S0 … Sk şi revenirea la starea iniţială Sk S0, maşina G produce o propoziţie. În felul acesta, fiecare propoziţie se defineşte prin indicarea stărilor pe care maşina G le parcurge succesiv, până la revenirea la starea iniţială.
Fie V alcătuit din cuvintele: copilul, vecinului, meu, din, curte, aleargă. Definim fiecare cuvânt prin următoarele perechi de stări: copilul = S1 S2, vecinului = S2 S3, meu = S3 S4, din = S2 S5, curte = S5 S4, aleargă = S4 S6.
Este clar că dacă G va parcurge stările S1 S2 S3 S4 S6 S0, va produce propoziţia copilul vecinului meu aleargă; dacă va parcurge stările S1 S2 S5 S4 S6 S0, va produce propoziţia copilul din curte aleargă.
Acest mod de funcţionare a maşinii G poate fi reprezentat prin schema următoare:
Dacă convenim să stabilim că cuvântul aleargă poate fi produs şi prin trecerea S2 S4 modificând în acest fel schema de funcţionare a maşinii, maşina G va putea produce, alături de propoziţiile de mai sus, şi propoziţia copilul aleargă.
În exemplul de mai sus, am avut în vedere numai un număr foarte mic de cuvinte şi forme gramaticale asociate lor şi un număr foarte mic de propoziţii ale limbii române. Pentru a reprezenta în acest fel toate sau cât mai multe din propoziţiile corecte ale limbii române, făcând uz de un număr cât mai mare de cuvinte (eventual de toate), desigur că va trebui să construim o maşină G mult mai complicată, însă fără a fi principial diferită de cea descrisă mai sus. Dacă vom conveni să asociem fiecărei treceri de la o stare la alta o probabilitate anumită, vom obţine o reprezentare a limbii sub forma unui proces Markov cu număr finit de stări. O maşină de tipul celei descrise mai sus are posibilitatea de a produce un număr infinit de propoziţii folosind un număr finit de stări. Posibilitatea de a produce un număr infinit de propoziţii este dată de faptul că maşina G poate reveni de un număr infinit de ori la starea iniţială.
O maşină de felul celei descrise mai sus poartă numele de gramatică cu număr finit de stări, iar limbile generate de o astfel de gramatică, limbi cu număr finit de stări.
Trebuie să atragem atenţia asupra faptului că modelul gramaticii cu număr finit de stări este foarte folosit în teoria informaţiei şi a comunicaţiei, atât pentru reprezentarea limbilor naturale, cât şi pentru reprezentarea limbilor artificiale. Modelul gramaticii cu număr finit de stări oferă cercetatorului posibilitatea de a studia limba făcând apel la un număr mare de axiome, teoreme şi demonstraţii din teoria matematică a grafelor, deoarece gramatica cu număr finit de stări poate fi redusă la un graf.
2.2. Un al doilea model generativ porneşte de la teoria constituenţilor imediaţi (CI). Pe baza diferitelor posibilităţi de substituţie orice propoziţie poate fi descompusă în elemente componente, aceste elemente componente pot fi descompuse la rândul lor în alte componente de ordin inferior în raport cu cele dintâi ş.a.m.d.
De ex. propoziţia elevul bun citeşte lecţia predată poate fi descompusă în elevul bun şi citeşte lecţia predată, deoarece citeşte lecţia predată poate forma o propoziţie singură, fără primul element; elevul bun poate fi descompus în elevul şi bun, deoarece elevul bun poate fi înlocuit cu elevul: elevul citeşte lecţia predată; citeşte lecţia predată poate fi la rândul lui divizat în citeşte şi lecţia predată deoarece citeşte lecţia predată poate fi înlocuit cu citeşte: elevul bun citeşte. Elementele elevul bun (grupul nominal, GN) şi citeşte lecţia predată (grupul verbal, GV) reprezintă constituenţii imediaţi ai propoziţiei analizate; elementele elevul şi bun (deci numele, N, şi adjectivul, Aj) sunt constituenţii imediaţi ai grupului nominal; elementele citeşte şi lecţia predată (deci verbul, V, şi GN) sunt constituenţii imediaţi ai grupului verbal; lecţia predată este un GN care şi el poate fi redus la constituenţii lui imediaţi lecţia şi predată.
Acest procedeu de analiză a propoziţiilor concrete a sugerat construirea unui model generativ care să aibă posibilitatea de a reprezenta structura propoziţiilor unei limbi, în general, şi nu numai posibilitatea de a reprezenta fiecare propoziţie sau tip de propoziţie în parte.
Ca şi în cazul gramaticilor cu număr finit de stări, se dă un vocabular V, care cuprinde simbolurile din limba reală. Se construieşte apoi schema de funcţionare a unei maşini, care urmează să producă propoziţii cu ajutorul simbolurilor din V. Pentru aceasta, în afară de simbolurile cuvintelor, se folosesc şi altfel de simboluri. Maşina funcţionează pe baza unor „instrucţiuni” de tipul X ® Y, adică „înlocuieşte pe X cu Y” (sau „înlocuieşte simbolul X cu simbolul Y”), unde X şi Y pot fi un simbol sau o secvenţă de simboluri. În cazul în care X este o secvenţă de simboluri, numai unul dintre simbolurile din X poate fi înlocuit prin aplicarea unei reguli. Cu alte cuvinte, dacă X = a + b + c, prin aplicarea regulii de mai sus numai unul din simbolurile a, b sau c poate fi înlocuit cu Y. În schimb, Y poate reprezenta, după cum am arătat, un simbol sau o secvenţă de simboluri.
Maşina funcţionează operând un număr de substituiri de simboluri, în conformitate cu regulile formulate şi aplicate într-o ordine anumită. O gramatică de felul acesta are forma următoare:
[Explicaţia simbolurilor:
P = propoziţie; GN = grup nominal; GV = grup verbal; N = nume; V = verb; A = articol; artk = forma articolului (enclitic) determinată de categoria morfologică şi de funcţia sintactică a lui N, în alţi termeni, indicele k poate capăta valoarea k = masculin, singular, nominativ; sau k = plural, masculin, nominativ ş.a.m.d.; elev, om, merge, citi etc. = simboluri ale cuvintelor.]
Prin aplicarea succesivă, într-o anumită ordine, a regulilor (1) I – VI, se obţine o propoziţie a limbii române.
Aplicând prima regulă a simbolului iniţial P se obţine secvenţa
GN + GV
Aplicând acestei secvenţe regula II, obţinem secvenţa
N + A + GV.
Vom reprezenta mai jos mulţimea secvenţelor de simboluri obţinută prin aplicarea succesivă a regulilor (1) I – VI, indicând în dreapta fiecărei secvenţe numărul regulii care produce secvenţa respectivă:
(2) Simbolul iniţial: P
GN + GV (I)
N + A + GV (II)
N + A + V + GN (III)
N + A + V + N + A (II)
elev + A + V + N + A (IV)
elev + artk + V + N + A (V)
elev + artk + citi + N + A (VI)
elev + artk + citi + carte + A (IV)
elev + artk + citi + carte + artk (V)
Secvenţele de sub (2) reprezintă o derivaţie. Spunem că o secvenţă de simboluri derivă dintr-o altă secvenţă atunci când secvenţa sn rezultă din secvenţa sn – 1 prin aplicarea uneia dintre reguli. Astfel secvenţa N + A + V + GN derivă din secvenţa N + A + GV, deoarece se obţine prin aplicarea regulii (II) la secvenţa N + A + GV.
O derivaţie este încheiată (sau terminată) dacă ultima secvenţă nu mai conţine nici un simbol căruia să i se poată aplica vreuna dintre regulile formulate. De exemplu, derivaţia (2) este o derivaţie încheiată, întrucât în (1) nu există nici o regulă care să poată fi aplicată vreunui simbol din ultima secvenţă din (2).
În schimb o derivaţie ca
(3) P
G + N + GV
N + A + GV
N + A + V + GN
nu este încheiată, deoarece secvenţei N + A + V + GN i se pot aplica, în continuare, regulile (1) II, IV, V, VI. Ultima secvenţă a unei derivaţii încheiate poartă numele de secvenţă terminală. Simbolurile care constituie o secvenţă terminală (deci simbolurile cărora nu li se mai poate aplica nici una dintre regulile (1) I – VI) se numesc simboluri terminale. Totalitatea simbolurilor terminale alcătuiesc vocabularul terminal, Vt. Se numesc reguli lexicale regulile care înlocuiesc simbolurile nonterminale cu simboluri terminale. De exemplu simbolurile elev, om, citi, artk sunt simboluri terminale. Regulile (1) IV-VI sunt reguli lexicale.
Totalitatea secvenţelor terminale generate de o gramatică de tip (1) I-VI alcătuiesc o limbă terminală.
Secvenţa elev + artk + citi + carte + artk este un simbol al propoziţiei elevul citeşte cartea; simbolurile terminale sunt simboluri ale cuvintelor constitutive ale propoziţiei.
Pentru a da o reprezentare fonematică a acestei propoziţii este nevoie de introducerea unor reguli morfofonemice de tipul
(4) I elev + artk ® /elevul/
II citi ® /čiteşte/
III carte + artk ® /kartea/
Regulile (4) au o structură diferită de a celor de sub (1), în sensul că restricţiile formulate în legătură cu regulile (1) I – VI nu sunt respectate şi în formularea unor reguli ca (4) I-III.
Simbolurile iniţiale, ca simbolul P, sunt simboluri care nu sunt rezultatul aplicării vreunei reguli de derivare. Se obişnuieşte să se noteze prin S mulţimea simbolurilor iniţiale. În cazul nostru, S = P, adică mulţimea S are un singur simbol, P. Se obişnuieşte să se noteze prin F mulţimea regulilor de forma X ® Y. În cazul nostru, F = I, II, III, IV, V, VI.
Un model de tipul celui descris mai sus poartă numele de model sau gramatică a(l) constituenţilor imediaţi, gramatică sau model CI, sau în sfârşit, model sau gramatică S, F.
Gramatica CI construită mai sus nu reprezintă decât o formă extrem de simplificată a unei gramatici CI a limbii române. Această gramatică nu poate produce decât un număr extrem de mic de propoziţii corecte din limba română.
O gramatică dezvoltată CI a limbii române va trebui să cuprindă în plus:
(a) Un număr de simboluri iniţiale mai mare, astfel încât mulţimea S să conţină simboluri ale propoziţiilor de diverse tipuri (declarative, interogative, negative etc.).
(b) Un număr mai mare de reguli în F, care să permită producerea de propoziţii (şi fraze) cu o structură mai complexă.
(c) Un vocabular îmbogăţit cu un număr convenabil de simboluri nonterminale, care să permită o serie de operaţii de derivare mai complexe.
Modelul CI expus mai sus prezintă avantajul de a fi uşor de transformat în algoritm, şi, în felul acesta, de folosit în diverse aplicaţii practice bazate pe sinteza automată a limbilor. În plus, faţă de modelul precedent (al gramaticii cu număr finit de stări), acest model prezintă avantajul că exprimă în mod explicit raporturile de diverse naturi existente între diversele unităţi lingvistice (cuvinte, morfeme etc.), raporturi care pot fi exprimate mai puţin clar în termenii primului model, care are în vedere în primul rând raportul de succesiune a termenilor în lanţ.
2.3. Modelul gramaticii transformaţionale se bazează pe următoarea ipoteză. Mulţimea propoziţiilor şi frazelor unei limbi nu reprezintă altceva decât repetarea sub forme variate a unui număr mic de tipuri structurale. Structura unei limbi poate fi descrisă deci sub forma unui număr finit de transformări ale unor structuri de bază, mai simple, numite propoziţii nucleare.
Gramatica transfomaţională cuprinde 3 feluri de reguli:
(a) Reguli de tipul celor ale gramaticii CI, care descriu structura propoziţiilor nucleare.
(b) Reguli de transformare care au o natură diferită de aceea a regulilor din F.
(c) Reguli morfofonemice, care au aceeaşi natură cu regulile morfofonemice din gramatica CI.
Ne vom opri în cele ce urmează asupra regulilor de transformare. Aceste reguli duc la derivarea unor propoziţii sau fraze de o complexitate mai mare din propoziţiile nucleare (produse prin regulile F). Spre deosebire de regulile gramaticii CI, regulile de transformare au un caracter mai complex. O regulă de transformare poate să prevadă înlocuirea simultană a unui număr mai mare de simboluri (nu numai a unuia singur, ca în cazul regulilor de tip F), poate prevedea introducerea de simboluri noi într-o propoziţie nucleară, suprimarea de simboluri dintr-o propoziţie nucleară, sau, în sfârşit, poate prevedea combinarea acestor tipuri de modificări.
Ceea ce caracterizează însă orice regulă de transformare (independent de structura ei) în opoziţie cu regulile F este faptul că, în aplicarea oricărei reguli de transformare, este necesară referirea la „istoria derivativă” a simbolului (simbolurilor) la care ea se aplică. Cu alte cuvinte, dacă o regulă de transformare se aplică, de exemplu, unui simbol N, este necesar să se ştie dacă acest N derivă dintr-un GN care provine dintr-un GV sau nu. Această referire la „istoria derivativă” reprezintă o restricţie care nu caracterizează nici o regulă din F, dar caracterizează în schimb toate regulile de transformare.
Regulile de transformare se pot defini ca reguli care convertesc o secvenţă cu o anumită structură a constituenţilor într-o secvenţă cu o structură diferită a constituenţilor. Aceste reguli de transformare se pot împărţi în mai multe categorii:
1. Reguli prin care un constituent al unei propoziţii este înlocuit cu o propoziţie. Astfel de reguli sunt regulile care generează fraze prin subordonare.
2. Reguli prin care o propoziţie este „nominalizată”, adică este transformată în construcţie cu verb la mod nepersonal sau cu verb transformat prin derivaţie în nume, şi introdusă în calitate de constituent al unei alte propoziţii. Astfel de reguli sunt regulile care generează construcţiile gerunziale, participiale, infinitivale etc.
3. Reguli prin care structura constituenţilor unei propoziţii date este modificată, fără a se face apel la structura unei alte propoziţii. Astfel de reguli sunt regulile care generează propoziţii pasive.
Pentru cele trei tipuri de transformări se pot da următoarele exemple:
1. Fie propoziţiile P1 şi P2. P1 are structura N + Vt + Nac, iar P2 o structură oarecare (să spunem N + V). Se poate scrie regula:
(5) N + Vt + Nac ® N + V + Conj + P2.
[Explicaţia simbolurilor: Vt = verb tranzitiv; Conj = conjuncţie. Celelalte simboluri au aceeasi valoare ca în paginile precedente.]
Dacă
P1 = copilul spune povestea, P2 =
pisica fuge, prin aplicarea regulii (5)
se obţine:
copilul + spune + Conj + pisica + fuge
aplicând regula lexicală
Conj ® că
se obţine
copilul + spune + că + pisica + fuge.
2. Fie P1 = N + V şi P2 = N + Vt + Nac.
Se aplică urmatoarele reguli:
(6) I N + V ® V + sufn + Ngen
II N + Vt + Nac ® N + Vt + V + sufn + Ngen
[Explicaţia simbolurilor: sufn = sufix nominal; Ngen = nume în genitiv.]
Dacă P1 = trenul soseşte, P2 = copilul priveşte casa, rezultatul aplicării regulii (6) I va fi sosirea + trenului, iar rezultatul aplicării regulii (6) II va fi: copilul + priveşte + sosirea + trenului.
3. Fie P = N1nom + Vt + N2ac
Se scrie regula notând prin N1nom numele subiect nominativ şi prin N2ac numele obiect în acuzativ.
(7) N1nom + Vt + N2ac ® N2nom + fi + V + de (către) + N1ac ceea ce reprezintă regula transformării pasive.
Făcând P = elevul citeşte cartea şi aplicând regula (7), se obţine cartea este citită de (către) elev.
În cele de mai sus nu am indicat decât un număr foarte mic de transformări, întrucât scopul nostru a fost acela de a ilustra principalele tipuri. Într-un model dezvoltat, desigur că numarul regulilor de transformare va fi mult mai mare, iar modelul va trebui să cuprindă şi o specificare a ordinii în care diversele reguli se pot aplica. De asemenea, un model dezvoltat va trebui să includă un număr mare de restricţii în ce priveşte alegerea claselor şi subclaselor de simboluri, restricţii pe care nu le-am formulat aici pentru a nu complica expunerea. De exemplu, în clasa Vt (= verbe tranzitive) trebuie făcută distincţia între verbele tranzitive care se pot construi cu complement direct în acuzativ şi cu o propoziţie completivă directă şi verbele care se pot construi cu un complement în acuzativ dar nu şi cu o completivă.
Transformarea 1o se aplică numai când Vt face parte din prima clasa şi nu se aplică atunci când face parte din cea de-a doua.
3. Toate modelele prezentate sub 2 sunt modele generative. Aprecierea gradului de adecvare a unui model generativ se face în primul rând din punctul de vedere al puterii lui generative. În al doilea rând, modelele descrise trebuie evaluate din punctul de vedere al puterii lor explicative.
3.1. Evaluarea puterii generative a modelelor se face prin compararea mulţimii de propoziţii generate de model cu mulţimea propoziţiilor din limbă.
Fie două modele, G1 şi G2, ale limbii L. Fie M1 mulţimea propoziţiilor produse de G1 şi M2 mulţimea propoziţiilor produse de G2. Dacă M1 şi M2 sunt incluse în întregime în L, iar M1 este mai mic decât M2, spunem că G2 are o putere generativă, mai mare decât G1. În alţi termeni, putem spune că dacă un model G2 poate produce un numar mai mare de propoziţii corecte în L în comparaţie cu G1, modelul G2 are o putere generativă mai mare decât G1.
Evaluând cele trei modele generative, N. Chomsky (Syntactic structures, `s-Gravenhage, 1957) şi I. I. Revzin (Модели языка, Moscova, 1961) au ajuns la concluzia că gramatica cu un număr finit de stări are o putere generativă mai mică decât celelalte două modele.
Puterea generativă a modelului CI şi aceea a gramaticii transformaţionale sunt aproximativ egale, în sensul că aceleaşi construcţii pot fi generate şi prin modelul CI şi prin gramatica transformaţională (N. Chomsky, op. cit.). Procesul de generare pe calea gramaticii transformaţionale este însă mai simplu decât pe calea gramaticii CI (N. Chomsky, op. cit.).
3.2. O diferenţă mai pronunţată între cele trei modele rezidă în puterea lor explicativă. Anumite relaţii structurale sunt puse în lumină cu mai multă evidenţă de un model decât de altul.
Astfel, principala insuficienţă a modelului gramaticii cu număr finit de stări constă în faptul că nu dă decât posibilitatea de a reprezenta structura la un singur nivel, astfel încât locul elementelor simple în structurile mai complexe ramâne neindicat. Convenind că simbolurile produse de gramatica cu număr finit de stări reprezintă cuvinte, nu vom putea exprima în termenii unei astfel de gramatici deosebirea structurală dintre secvenţele mănâncă găina şi găina mănâncă; cu alte cuvinte, o astfel de gramatică nu va putea exprima faptul că în prima secvenţă găina este obiect, iar în cea de-a doua este subiect. Aceasta deoarece un astfel de model nu face decât să indice posibilităţile „de trecere” de la un cuvânt la altul, nu şi natura relaţiilor dintre cuvinte. Deosebirea dintre cele două secvenţe se face la nivelul structurii propoziţiei, deci la alt nivel decât cel reprezentat de modelul în discuţie. În general, se poate spune că, fiind un proces Markov cu un număr finit de stări, primul model discutat aici nu poate pune în evidenţă decât raportul de determinare dintre alegerea unui element an şi alegerea elementului anterior, an–1.
Această insuficienţă explicativă este eliminată în modelul CI şi în gramatica transformaţională care, ambele, dau posibilitatea de reprezentare a tuturor nivelurilor limbii şi, implicit, dau posibilitatea de a reflecta într-o mai mare măsură complexitatea legăturilor structurale dintre elemente.
Astfel, natura diferită a celor doua secvenţe discutate mai sus poate fi exprimată explicit în cadrul unui model CI, prin regulile gramaticale care le generează.
de unde se obţine secvenţa mănâncă găina, unde găina este complement;
de unde se obţine găina mănâncă, unde găina este subiect.
Există însă raporturi între diversele structuri care nu pot fi exprimate în termenii unei gramatici CI (şi cu atât mai puţin în termenii primului model). Este cazul situaţiilor „omonimie” şi „sinonimie” sintactică.
Astfel, din punctul de vedere al primelor două modele, construcţiile fuga calului, citirea cărţii şi casa vecinului sunt echivalente. Pentru gramatica cu număr finit de stări în toate cele trei cazuri avem a face cu „trecerea” de la un substantiv la alt substantiv, pentru gramatica CI, în cele trei cazuri avem a face cu un GN dezvoltat în N + Ngen (nume şi nume în genitiv). Pentru gramatica transformaţională, cele trei construcţii sunt distincte, deoarece fiecare are o istorie transformaţională distinctă de a celorlalte:
(10) (a) fuga calului este o transformare a propoziţiei calul fuge;
(b) citirea cărţii este o transformare a propoziţiei citeşte cartea;
(c) casa vecinului are o istorie transformaţională distinctă şi de (a) şi de (b).
Din punctul de vedere al gramaticii CI, propoziţiile:
(11) (a) oaia vede lupul
(b) lupul vede oaia
(c) lupul este văzut de oaie
(d) oaia este văzută de lup
sunt echivalente după cum urmează: (a) cu (b), (c) cu (d) întrucât au aceeaşi structură a constituenţilor. Gramatica CI nu pune însă în evidenţă raportul existent între (a) şi (c), (b) şi (d), raport care poate fi intuit pe cale semantică. În gramatica transformaţională, raportul de echivalenţă între (a) şi (c), (b) şi (d) poate fi exprimat prin regula de transformare a propoziţiei active în propoziţie pasivă:
oaia
vede lupul 
lupul este văzut
de oaie
lupul vede oaia oaia este văzută
de lup
Cele arătate sub 3.2. ne duc la concluzia că, dintre cele trei modele generative prezentate, gramatica CI şi gramatica transformaţională au o putere explicativă mai mare decât gramatica cu număr finit de stări, deoarece gramatica cu număr finit de stări nu permite decât reprezentarea structurii limbii la un singur nivel. Or, după cum am văzut anumite relaţii structurale nu pot fi exprimate decât în termenii unui număr mai mare de niveluri.
În raport cu gramatica CI, gramatica transformaţională are o putere explicativă mai mare, deoarece poate face distincţie între structuri identice la nivelul constituenţilor, ca în cazurile (10) (a) – (c), sau poate stabili echivalenţe între structuri diferite ale constituenţilor, ca în cazurile (11) (a) – (d).
INDICAŢII BIBLIOGRAFICE
1. N. Chomsky, Syntactic structures, ’s-Gravenhage, 1957.
2. id., On the Notion „Rule of Grammar”, în Proceedings of Symposia în Applied Mathematics, vol. XII, Structure of Language and its Mathematical Aspects, 1961, p. 6-24.
3. id., The Logical Basis of Linguistic Theory, în Preprints of Papers for the Nineth International Congress of Linguists, 1962, Cambridge – Mass., p. 509-574.
4. S. Marcus, Teoria grafov, lingvisticeskie oppoziţii i invarantnaia struktura, în „Problemî strukturnoi lingvistikii”, Moscova, 1962, p. 22-30.
5. S. K. Şaunian, Teoreticeskie osnovî tranformaţionnoi grammatikii, în „Novoe v lingvistike”, II, Moscova, 1962.
6. id., Lingvistica structurală în stadiul actual al dezvoltării sale, în SCL, XIII(1962), p. 313-323.
* Articol publicat în revista Limba română, nr. 3, 1963, p. 219-231.