E. VASILIU, Sanda GOLOPENŢIA ERETESCU

I N T R O D U C E R E*

1. Competenţa şi performanţa lingvistică

Necesităţile imperioase ale comunicării impun fiecărui membru al unei comunităţi lingvistice să efectueze, pe baza contactului nemijlocit cu limba, un proces – rareori conştient – de abstractizare. Deprinderea vorbirii de către copil, învăţarea unei limbi străine (fără dicţionar, profesor sau gramatici) pot servi drept exemple. Rezultatul procesului este constituit de un număr f i n i t, relativ restrâns, de reguli simple, a căror respectare asigură vorbitorului formularea, iar ascultătorului înţelegerea corectă a unui număr i n f i n i t de e n u n ţ u r i foarte variate1. Ansamblul regulilor reprezintă, în terminologia lui N. Chomsky, competenţa lingvistică (numită şi faculté de langage), enunţurile obţinute prin aplicarea lor alcătuiesc performanţa lingvistică2.

Spre deosebire de enunţurile concrete, care, pe măsură ce au fost produse (înţelese), sunt uitate spontan (cu excepţii extralingvistic motivate), competenţa lingvistică se î n m a g a z i n e a z ă în memoria vorbitorului. În orice moment, acesta apreciază implicit sau explicit, prin raportare la competenţa lingvistică proprie, competenţa lingvistică a interlocutorului. Nu înseamnă însă că vorbitorul este conştient, altfel decât accidental sau fragmentar, de regulile care-i dirijează subteran exprimarea.

La această competenţă lingvistică amorfă şi subconştientă apelează în mod constant atât gramatica tradiţională, cât şi gramatica structurală. Indiferent de precizia analizei, de rigurozitatea metodologică prin care se justifică segmentarea sau clasificarea, cititorului i se cere în ambele cazuri să suplimenteze, prin propria competenţă lingvistică, gramatica3.

Definirea e x p l i c i t ă4 a competenţei lingvistice a devenit scopul fundamental al cercetării abia o dată cu apariţia gramaticilor g e n e r a t i v e. Dintr-o asemenea afirmaţie nu rezultă că lectura unei gramatici generative poate substitui procesul activ de deprindere a limbii respective. Ea constituie însă, după cum arată E. Bach, unicul mod de înţelegere a acestei capacităţi: „If we wish to understand the working of a language în all its detailed complexity, we must take care that our descriptions do not assume the very abilities that we are trying to explain. The test of a grammatical theory (not a pedagogical grammar) is not the relative ease with which a mature person can learn a language from the theory (sublinierea noastră). An analogy from the field of phonetics may be helpful. Everyone knows that the best way to teach the correct pronunciation of a foreign language is by imitation or drill with a trained teacher (with perhaps a modicum of physiological explanation). Yet we can not hope to understand the processes of phonation without a detailed examination of all the minute adjustments and interconnections of the speech organs” 5. Lingvistul nu dispune de posibilitatea studierii d i r e c t e  a competenţei lingvistice. Materialul pe care operează, în scopul studierii acesteia, este un corpus finit de enunţuri corecte. Analizându-le, lingvistul va trebui să deducă reguli generale pe baza cărora – ca şi în cazul achiziţionarii limbajului – să poată fi produse nu numai enunţurile corpusului originar, ci şi o infinitate de alte enunţuri – necunoscute dintr-o experienţă anterioară6.

Pentru simplificare, cel puţin în acest stadiu, admitem în mod convenţional că performanţa reflectă d i r e c t, f ă r ă  d e v i e r i şi e x c l u s i v competenţa lingvistică. Ignorăm deci în mod deliberat enunţurile făcând parte din exprimarea afectivă, populară, regională, artistică, pauzele, pronunţările greşite, tulburările de vorbire, şi ne concentrăm analiza asupra e x p r i m ă r i i n e u t r e s t a n d a r d i z a t e a u n u i v o r b i t o r – a s c u l t ă t o r i d e a l7 (pentru care vom folosi în cele ce urmează termenul vorbitor).

2. Gramaticile generative

Apariţia  gramaticilor generative a fost determinată de considerente aplicative.

T e o r i a i n f o r m a ţ i e i semnala lingvistului o serie de probleme a căror rezolvare putea facilita stabilirea procedeelor optime de codificare a informaţiei, în vederea transmiterii ei pe diferite canale. T r a d u c e r e a a u t om a t ă impunea înzestrarea maşinii cu o competenţă lingvistică artificială riguros şi neechivoc detaliată prin reguli de funcţionare.

Aceste considerente aplicative au apărut în contextul larg al dezvoltării  c i b e r n e t i c i i după al doilea război mondial. Alăturând procese complexe tehnice, biologice, nervoase etc., aparent ireconciliabile, cibernetica demonstra identitatea lor structurală, posibilitatea abordării lor paralele în ştiinţe interdisciplinare („de frontieră”).

Repercusiuni ale ciberneticii pot fi identificate şi în t e o r i a m o d e l ă r i i – un alt factor indispensabil pentru înţelegerea dezvoltării gramaticilor generative. Detectarea paralelismului, a analogiei dintre două obiecte, A şi B, sugerează – pe plan metodologic – posibilitatea continuării analizei prin abordarea obiectului A în termenii obiectului B (sau invers). Procesul prin care din informaţia obţinută prin cercetarea lui B şi din corespondenţa între A şi B se deduc anumite informaţii asupra lui A se numeşte m o d e l a r e: spunem că B este modelul lui A, A este termenul modelat prin B, că modelul B „aproximează” termenul modelat A. Modelul are un caracter dialectic: pe de o parte, el trebuie să fie s i m p l u, pentru a se preta la deducţii cu privire la termenul modelat8; pe de altă parte, el trebuie să fie c o m p l i c a t, pentru a înregistra cât mai multe aspecte ale termenului modelat. Din procesul de modelare iese îmbogăţită nu numai cunoaşterea obiectului modelat, ci – prin continuarea corespondenţei iniţiale – însăşi cunoaşterea obiectului care a servit drept model.

Modelarea are un caracter m e d i a t9: nu se modelează direct obiectul, ci descrierea lui. În cazul gramaticilor generative, obiectul modelat va fi constituit nu de actul concret al vorbirii, ci de descrierile lingvistice anterioare – mai ales structurale. Conceperea limbii ca structură complexă, ca sistem în care totul este solidar, reprezintă s u r s a l i n g v i s t i c ă a gramaticilor generative. Nu înseamnă însă că acestea nu fructifică şi o serie de intuiţii ale gramaticii tradiţionale. Îmbinarea structuralismului cu elementele tradiţionale va reieşi din prezentarea ulterioară a simbolurilor, regulilor şi organizării gramaticii transformaţionale.

În măsura în care perceperea analogiei dintre model şi obiectul modelat implică un proces accentuat de abstractizare, o formalizare superioară a descrierii, apariţia gramaticilor generative trebuie raportată şi la utilizarea progresivă – matematică şi logică – a l i m b a j e l o r s i m b o l i c e10. Lipsite de complexitatea limbilor naturale, limbajele simbolice prezintă avantajele exprimării simple, riguroase şi neambigue, permit deducerea unor structuri complicate pornind de la un număr limitat de elemente şi proprietăţi.

Unul şi acelaşi obiect admite o p l u r a l i t a t e d e m o d e l ă r i11, de unde posibilitatea mai multor gramatici (generative). Asupra criteriilor de selecţie între două sau mai multe modelări posibile ale aceluiaşi obiect, vom reveni ulterior.

Descrierea lingvistică a fost rând pe rând modelată în termenii unor modele a n a l i t i c e sau s i n t e t i c e, d e s c r i p t i v e sau c o n s t r u c t i v e. Pornind de la o mulţime de secvenţe, modelele analitice stabilesc structura secvenţelor, regulile după care au fost alcătuite, prin analiză, clasificarea şi ierarhizarea elementelor componente ale acestora. Pornind de la o mulţime de reguli aşezate într-o construcţie formalizată, de obicei algoritmică, modelele sintetice au ca rezultat final obţinerea unei mulţimi de secvenţe.

Gramaticile generative constituie m o d e l e s i n t e t i c e, c o n s t r u c t i v e, ale dispozitivului c i b e r n e t i c c a r e g e n e r e a z ă e n u n ţ u r i l e a d m i s e î n t r - o l i m b ă.

De-a lungul procesului de adecvare progresivă a modelului la descrierea lingvistică, gramaticile generative au depăşit treptat contextul pur aplicativ, cunoscând dezvoltări teoretice din ce în ce mai ample, exprimate prin sisteme din ce în ce mai coerente de simboluri şi reguli. De la g r a m a t i c a cu un n u m ă r f i n i t d e s t ă r i – elaborată ca o consecinţă a dezvoltării teoriei automatelor finite – s-a trecut astfel, o dată cu dezvoltarea teoriei algoritmilor, a funcţiilor recursive şi a maşinilor Türing, la g r a m a t i c a c o n s t i t u e n ţ i l o r i m e d i a ţ i şi, ulterior, la g r a m a t i c a t r a n s f o r m a ţ i o n a l ă.

Gramaticile cu un număr finit de stări modelează descrierea lingvistică  în termenii unui dispozitiv de tipul lanţurilor Markov, care, trecând de la o stare la alta, produce un simbol (un cuvânt, un morfem, un fonem etc.) la fiecare tranziţie. Ex.: prietenul – meu – vine – astăzi, s-k-a-m-a-t-o-r etc. Fiecare nouă alegere limitează alegerea simbolului următor. Cu rare excepţii, cum ar fi articolul hotărât, eventual prepoziţia, vorbirea neutră admite apariţia în poziţie iniţială a oricărui cuvânt, indiferent de partea de vorbire căreia îi aparţine. O dată ales substantivul masculin singular prietenul este evident însă că dispare posibilitatea selectării în continuare a unui adjectiv masculin singular de tipul (1) rotund, lung, lat, sferic sau (2) verde, albastru, mov etc., a unui verb la persoana întâi, a doua sau la pluralul persoanei a treia ş.a.m.d. În raport cu prietenul meu vine, câmpul de opţiune se restrânge şi mai mult, fiind interzisă alegerea articolului hotărât, nehotărât, a oricărui substantiv cu excepţia celor care funcţioneaza adverbial (ziua, marţea), a unui verb la mod personal neprecedat de o conjucţie sau de pauză (,) etc. Într-un mod similar, liberei opţiuni între un fonem vocalic sau consonantic care precede selectarea lui s îi corespunde, în cel de-al doilea exemplu, interdicţia introducerii în poziţia următoare a consoanelor š, ğ, h ş.a.m.d. În momentul în care nu mai există nici o posibilitate de continuare a lanţului (când se generează simbolul pauză – #), dispozitivul, ajuns în s t a r e a f i n a l ă, revine la s t a r e a i n i ţ i a l ă descrisă anterior şi generarea continuă.

1. În realitate, procesul de restrângere a posibilităţilor de opţiune nu se desfăşoară în modul c o n t i n u u în care a fost descris mai sus, de la începutul la sfârşitul enunţului (în cazul în care dispozitivul generează cuvinte), al cuvântului (în cazul în care dispozitivul generează morfeme), al segmentului fonic (în cazul în care dispozitivul produce foneme). Este adevărat că după selectarea segmentului prietenul intervin restricţiile semnalate în alegerea elementului următor, dar apar pe de altă parte şi alternative noi: devine liberă alegerea articolului adjectival, a prepoziţiei. Procesul pare a se desfăşura relativ periodic, cu reveniri. În cuvântul scamator, alegerea lui s restrânge numărul consoanelor admise în poziţia imediat următoare, generarea lui k elimină orice alternativă consonantică cu excepţia lui r, l, dar în momentul în care dispozitivul îl produce pe a selecţia devine din nou liberă pe plan consonantic, limitându-se de data aceasta numărul ocurenţelor vocalice admise (sunt excluse din poziţia respectivă vocalele a, ă, î). Selectarea lui m readuce deplina libertate în opţiunea vocalică şi condiţionări în opţiunea consonantică. În felul acesta, realitatea lingvistică pare a sugera că fiecare conţinut de sintagmă (în cazul enunţului), silabă (în cazul segmentului fonic) constituie, în raport cu stările interne obişnuite o ’’s t a r e i n t e r n ă – i n i ţ i a l ă”, că, deci, în generarea unui enunţ schema s t a r e i n i ţ i a l ă – s t ă r i i n t e r n e – s t a r e f i n a l ă ar trebui înlocuită cu s t a r e i n i ţ i a l ă – s t ă r i i n t e r n e – s t a r e i n i ţ i a l a … – s t a r e f i n a l ă.

2. Gramaticile cu număr finit de stări nu înregistrează faptul că apariţia unei stări lingvistice nu e întotdeauna determinată de unitatea lingvistică precedentă. E suficient să ne gândim la p r o p o z i ţ i i l e i n t e r c a l a t e din lanţuri de tipul a + P₁ + b, în care selecţia lui b nu depinde de nici unul din elementele lui P₁, ci de a.

3. Generarea de la stânga la dreapta a fiecărei unităţi ca rezultat al restricţiilor impuse de unitatea precedentă se dovedeşte importantă şi în raport cu enunţuri conţinând  e l e m e n t e d i s c o n t i n u e p e c a r e g r a m a t i c a l e  t r a t e a z ă c o n t i n u u. În enunţul Eleva – îl – cheamă – pe – Ion, îl nu apare ca rezultat al restricţiilor selective impuse de elementul anterior eleva, pe nu apare ca rezultat al alegerii precedente cheamă, ci ambii termeni trebuie raportaţi la substantivul Ion, care, ca obiect direct, impune antepunerea lui pe şi dublarea pronominală. Schema condiţionărilor ar fi deci: eleva Ž cheamă Ž Ion _Žpe^Ž îl.

4. În exemplul discutat, Ion se leagă nu numai de un element ales anterior, care-i condiţionează selectia, şi de un element ales posterior, a cărei selecţie o condiţionează la rândul lui, ci de t r e i elemente. Bazată pe vecinătatea strictă a termenilor, gramatica cu număr finit de stări nu prevede însă posibilitatea contractării  de către un element unic a mai mult de două relaţii.

Alături de o r d i n e a l i n e a r ă, analiza evidenţiază deci un nou tip de ordine – o r d i n e a s t r u c t u r a l ă  – în care nu există restricţii extralingvistice cu privire la numărul şi poziţia termenilor aflaţi în relaţie. Prin prisma acestei distincţii, înţelegerea unui enunţ echivalează cu convertirea ordinii lineare în care apar elementele în ordinea lor structurală, iar traducerea dintr-o limbă în alta, atunci când nu se face „cuvânt cu cuvânt”, implică în mod evident etapele: (1) ordine lineară în limba A Ž, (2) ordine structurală în limba A Ž, (3) ordine structurală în limba B Ž, (4) ordine lineară în limba B12.

Gramatica cu un număr finit de stări nu oferă informaţii cu privire la ordinea structurală decât în cazurile care, aşa cum se întâmplă în enunţul prietenul Ž meu Ž vine Ž astăzi, ordinea lineară şi ordinea structurală coincid.

Argumentele expuse nu pot fi aduse împotriva g r a m a t i c i i b a z a t e p e c o n s t i t u e n ţ i i m e d i a ţ i. Prin segmentări succesive şi atribuirea calităţii de s u b o r d o n a t termenului substituibil cu zero, gramatica bazată pe teoria constituenţilor imediaţi prezintă generarea unui enunţ ca pe un proces continuu de scindare a unor unităţi (c o n s t i t u e n ţ i) de rang superior în unităţi (c o n s t i t u e n ţ i) de rang inferior. Enunţul Elevul meu vine la şcoală se generează deci prin următoarea succesiune de operaţii:

Propoziţie = grup nominal₁ + grup verbal

Grup nominal₁ = nominal₁ + posesiv

Nominal₁ = nume₁ + articol

Nume₁ = elev

Articol = -(u)l

Posesiv = meu

Grup verbal = verb + grup nominal₂

Verb = vin(e)

Grup nominal₂ = prepoziţie + nominal₂

Prepoziţie = la

Nominal₂ = nume₂

Nume₂ = şcoal(ă).

În cadrul constituentului g r u p n o m i n a l₁ segmentul meu este substituibil cu zero. Prin eliminarea lui se obţine în continuare un grup nominal admis în enunţul respectiv: Elevul vine la şcoală. În schimb, segmentul elevul nu este substituibil cu zero. Prin eliminarea lui, enunţul încetează să mai aparţină limbii române: *meu vine la şcoală. Vom spune deci că meu este subordonat lui elevul. Într-un mod similar se poate demonstra că la şcoală este subordonat lui vine, elevul meu lui vine la şcoală etc.

Numărul  i n f i n i t de enunţuri concrete admise într-o limbă apare deci a rezulta din combinarea unui număr f i n i t de t i p u r i d e c o n s t i t u e n ţ i – i n v a r i a n ţ e ale structurii sintactice.

Şi în acest caz, confruntarea modelului cu realitatea lingvistică semnalează aspecte care rămân în afara descrierii.

1. Competenţa lingvistică permite oricărui vorbitor al limbii române să sesizeze cu uşurinţă apropieri între enunţuri de tipul:

(I)      Ioana spală rufele.

(II)   Rufele sunt spălate de (către) Ioana.

(III)     Spălatul (spălarea) rufelor de către Ioana…

(IV)     Rufele spălate de Ioana…

(V)   Ioana spală rufele?

(VI)     Ce spală Ioana?

(VII)   Cine ce spală?

(VIII)       Cine ce face?

(IX)     Ioana nu spală rufele.

(X)   Ioana nu spală nimic.

(XI)     Ioana nu spală rufele?

(XII)   Ioana spală rufele!

(XIII)       Cineva spală rufele.

(XIV)       Ea spală rufele etc.

Astfel, vorbitorul percepe:

(a) că enunţurile (IX) şi (XI) constituie corespondenţe negative ale enunţurilor (I) şi (V);

(b) că enunţul (II) rezultă din „pasivizarea” enunţului (I), în cadrul lui „subiectul logic” fiind în continuare Ioana, iar rufele reprezentând exclusiv „subiectul gramatical”;

(c) că enunţurile (III) şi (IV) constituie parafrazări ale enunţului (II);

(d) enunţurile (V), (VI), (VIII), (XI), sunt mai strâns legate între ele decât cu celelalte enunţuri enumerate şi că într-un mod similar se grupează enunţurile (IX), (X) şi (XI); (I), (XIII) şi (XIV) etc.;

(e) că toate enunţurile enumerate au un punct de plecare comun.

Toate aceste constatări empirice nu pot fi însă exprimate în cadrul gramaticii bazate pe constituenţi imediaţi, care va genera enunţurile de mai sus în conformitate cu includerea lor în una din următoarele invarianţe:

–        invarianţa 1: enunţurile (I), (V), (VI), (VII), (VIII), (XII), (XIII), (XIV)

–        invarianţa 2: enunţurile (IX), (X), (XI)

–        invarianţa 3: enunţul (II)

–        invarianţa 4: enunţul (III)

–        invarianţa 5: enunţul (IV),

interzicând, în mod neeconomic, trecerea de la o invarianţă la alta şi impunând, de fiecare dată, reluarea procesului de generare din momentul iniţial.

Gramaticile de constituenţi nu explică deci parafrazele (echivalenţele, sinonimiile) sintactice.

2. Gramaticile bazate pe constituenţi imediaţi generează în acelaşi mod enunţurile: venirea prietenilor, primirea prietenilor, ieslea cailor, ţara Moldovei. Decodarea acestora se efectuează însă diferit. Vorbitorul intuieşte caracterul „subiectiv” al genitivelor în primele două cazuri (stabileşte cu alte cuvinte posibilitatea parafrazării lor în propoziţii de tipul: prietenii vin, prietenii primesc), în contrast cu celelalte două (care nu pot fi parafrazate în modul descris). Mai mult, unul şi acelaşi enunţ (primirea prietenilor) este interpretat alternativ ca genitiv „subiectiv” (echivalent cu: prietenii primesc) sau ca genitiv „obiectiv” (echivalent cu: subiect indefinit – primeşte prietenii). Omonimiile construcţionale, ambiguităţile nu pot fi întotdeauna detectate la nivelul constituenţilor imediaţi.

3. Gramaticile constituenţilor imediaţi generează pe baza aceloraşi reguli enunţurile din seria (I) şi enunţurile din seria (II):

(I)  (a) *elevul latră

 (b) *calul aleargă mâncare

 (c) *copilul este infinit

(II)  (d)  elevul plânge

 (e) calul aleargă repede

 (f) copilul este mic,

dar nu pot explica de ce primele nu sunt admisibile, iar cele din seria a doua reprezintă enunţuri normale.

În toate cazurile enumerate, intuiţia lingvistică a vorbitorului depăşeste capacitatea descriptivă şi explicativă a gramaticii constituenţilor imediaţi.

Gramatica transformaţională formulează următoarea ipoteză cu privire la modul de funcţionare a competenţei lingvistice:

1. enunţul concret (realizat sonor sau marcat grafic) constituie exclusiv s t r u c t u r a d e s u p r a f a ţ ă (s u r f a c e s t r u c t u r e), punctul terminus al procesului de generare. Simpla lui descriere nu are deci valoare explicativă.

2. fiecare enunţ concret are la bază o s t r u c t u r ă d e a d â n c i m e (d e e p s t r u c t u r e), care conţine în germene relaţiile gramaticale fundamentale pentru interpretarea lui semantică (pentru „înţelegerea” enunţului respectiv).

3. convertirea structurii de adâncime în structura de suprafaţă se realizează prin aplicarea unor operaţii specifice numite transformări (transformations), de unde şi numele gramaticii transformaţionale. Extinderea conceptului de transformare, care s-a dovedit deosebit de fructuos pentru analiza lingvistică, reprezintă – după cum vom arăta ulterior – esenţa dezvoltărilor transformaţionale celor mai recente13.

Descoperirea structurii de adâncime şi a transformărilor prin care aceasta este convertită în structură de suprafaţă constituie sarcina analizei lingvistice. Limitându-se la enunţ, lingvistica tradiţională şi cea structurală nu fac decât să postuleze identitatea universală între structura de suprafaţă şi structura de adâncime. În realitate, numai o parte din totalitatea cazurilor justifică o asemenea afirmaţie: Ex.: structurii de suprafaţă mama citeşte cartea îi corespunde structura de adâncime mama citeşte cartea.

Majoritatea enunţurilor nu convertesc decât parţial – cu omisiuni, modificări, repoziţionări (din acest ultim punct de vedere, opoziţia  s t r u c t u r ă d e a d â n c i m e / s t r u c t u r ă  d e s u p r a f a ţ ă îşi integrează opoziţia  o r d i n e s t r u c t u r a l ă / o r d i n e l i n e a r ă), structura de adâncime în structura de suprafaţă. Structura de adâncime a enunţului /caietul roşu lipseşte este (caietul₁ este roşu) + relativizare + (caietul₂ lipseşte (caietul₁ = caietul₂))/, cea a enunţului venirea lăcustelor este /(lăcustele vin) + nominalizare/. În primul exemplu, transformarea de relativizare converteşte secvenţa de propoziţii din structura de adâncime într-o singură propoziţie prin omisiunea lui caietul₂ (identic cu caietul₁) şi a lui este (semantic nerelevant)14. În cazul al doilea, transformarea de nominalizare provoacă înlocuirea unui sufix verbal zero prin sufix nominal (vin – venirea), a nominativului prin genitiv (lăcustele – lăcustelor) şi, în ansamblu, a unei propoziţii printr-un grup nominal. După cum se poate observa, convertirea structurii de adâncime în structura de suprafaţă implică respectarea unor convenţii care să asigure integritatea semantică a enunţului (le vom analiza ulterior).

În lumina celor expuse, două enunţuri sunt s i n o n i m e atunci când au o structură de adâncime identică şi structuri de suprafaţă distincte. Ele sunt o m o n i m e atunci când au o structură de suprafaţă identică şi structuri de adâncime diferite.

În vederea explicitării competenţei lingvistice, gramatica transformaţională îşi propune două obiective fundamentale:

1. generarea  t u t u r o r enunţurilor c o r e c t e într-o limbă L şi  e x c l u s i v a acestora. Realizarea acestui obiectiv conferă gramaticii o c a p a c i t a t e g e n e - r a t i v ă s l a b ă (w e a k g e n e r a t i v e c a p a c i t y)15. Am văzut în cursul expunerii că gramatica cu un număr finit de stări nu realizează integral acest obiectiv (nu generează constituenţi intercalaţi, discontinui etc.).

2. d e s c r i e r e a s t r u c t u r a l ă a enunţurilor generate. Îndeplinirea acestui obiectiv asigură gramaticii o c a p a c i t a t e g e n e r a t i v ă p u t e r n i c ă (s t r o n g g e n e r a t i v e c a p a c i t y)16. Gramatica cu un număr finit de stări nu abordează acest obiectiv; gramatica bazată pe constituenţi imediaţi nu îl epuizează17.

Prin obiectivele pe care şi le propune, gramatica transformaţională încorporează modelul gramaticii cu un număr finit de stări şi modelul gramaticii bazate pe constituenţi imediaţi. Gramatica cu un număr finit de stări, gramatica de constituenţi şi gramatica transformaţională pot fi deci considerate un şir de modele caracterizat prin convergenţa18 către original, în care fiecare model din şir e mai adecvat obiectului modelat decât modelul precedent.

Numărul enunţurilor admise într-o limbă este practic infinit. Oricărui enunţ i se pot adăuga, prin coordonare sau subordonare, termeni noi, obţinându-se deci un enunţ nou: Ion cumpără o carte, Ion cumpără o carte şi un caiet, Ion şi Maria cumpără cărţi şi caiete când vor şi de unde vor etc.

Pentru a produce t o a t e enunţurile unei limbi L, gramatica trebuie să dispună deci de o capacitate infinită de generare.

Gramatica transformaţională porneşte de la premisa că această capacitate infinită de generare este asigurată în planul competenţei lingvistice prin aplicarea r e c u r s i v ă  a unui număr relativ redus de r e g u l i simple şi foarte generale. (Folosim termenul de r e g u l i pentru simplificarea expunerii. Este vorba de fapt de procesele generale, relativ simple, care se exprimă prin reguli).

În vederea identificării enunţurilor c o r e c t e într-o limbă L, cercetătorul poate opta pentru unul din următoarele două criterii:

  1. g r a m a t i c a l i t a t e a

 sau

  2. a c c e p t i b i l i t a t e a enunţului respectiv.

G r a m a t i c a l i t a t e a se defineşte în raport cu competenţa lingvistică. Este g r a m a t i c a l c o r e c t orice enunţ obţinut prin aplicarea regulilor de generare proprii limbii respective, chiar dacă realizarea lui concretă este puţin obişnuită19. De exemplu, enunţul: Omul care mergea pe strada care începea din faţa casei mătuşei care lucra la gherghef care îi tremura în mâini care erau zbârcite şi noduroase… etc. îmi este cunoscut sau un enunţ incluzând un subiect multiplu exprimat printr-un număr de 100 de substantive (alegem, după cum se poate observa, cazuri extreme), deşi evitate de vorbitori, reprezintă enunţuri corecte din punct de vedere gramatical.

A c c e p t i b i l i t a t e a se defineşte prin raportarea la performanţa lingvistică. Pentru ca un enunţ să fie considerat acceptabil, gramaticalitatea, reprezintă un criteriu obligatoriu, dar insuficient. În plus, enunţul respectiv trebuie să fie imediat comprehensibil, rapid şi uniform decodat, intonat normal, să aiba o structură sintactică frecvent regăsibilă şi în alte enunţuri.

Există un singur nivel al gramaticalităţii dar mai multe g r a d e de acceptibilitate. Enunţurile scurte, cu puţine incidente sunt – de exemplu – gramatical corecte în aceeaşi măsură cu enunţurile lungi şi complicat structurate, dar ultimele sunt mai puţin acceptabile decât cele dintâi.

În lucrarea de faţă, vom considera relevantă pentru stabilirea „corectă” a unui enunţ exclusiv gramaticalitatea întrucât:

1. Formularea regulilor de generare a enunţurilor gramatical corecte precedă în mod logic formularea regulilor care separă din rândul lor enunţurile acceptabile.

2. Criteriile de acceptibilitate variază în funcţie de aspectul mai îngrijit sau mai puţin îngrijit al exprimării, de gradul de participare afectivă etc.

3. Acceptibilitatea aparţinând performanţei, deci uzajului lingvistic, se pretează prin excelenţă analizei cantitative-statistice, singura îndreptăţită să confirme în mod obiectiv acceptibilitatea sau nonacceptibilitatea unui enunţ gramatical corect.

Gramatica asigură d e s c r i e r e a s t r u c t u r a l ă a unui enunţ în măsura în care permite detectarea succesiunii regulilor din a căror aplicare rezultă enunţul respectiv.