X. SINTAXA

Sorin STATI

[SINTAXA]*

SINTAXA „TRADIŢIONALĂ”

  În sintaxa tradiţională, cuvintele unei propoziţii sunt grupate, conform raporturilor gramaticale, pe mai multe „etaje”, ceea ce se reprezintă, de obicei, cu ajutorul unei scheme de tipul:

în care literele (A-J) simbolizează părţile propoziţiei, „–” leagă termenul subordonat de cel regent, iar cifrele I-V notează cele cinci „etaje” ale propoziţiei redate în această formă schematică.

 Aşa se înfăţişează ordinea structurală a unor propoziţii de tipul: fratele meu Ion şi-a cumpărat un radio nou de foarte bună calitate sau al treilea volum de versuri încheie astfel o perioadă îndelungată de creaţie inspirată de folclor. Schema de mai sus e valabilă pentru ambele exemple, deşi ele diferă nu numai în privinţa ideii exprimate, a noţiunilor pe care le evocă, dar şi din punct de vedere gramatical (părţile de vorbire între care se stabilesc relaţii sintactice, tipul de determinanţi, topica). Cele zece părţi de propoziţie din text sunt de patru tipuri: subiect, atribut, predicat şi complement. Analiza sintactică a unei propoziţii constă deci în: a) descompunerea ei în părţile de propoziţie, b) încadrarea lor în una din cele patru categorii amintite şi c) arătarea felului cum se leagă între ele părţile de propoziţie (de exemplu, x este atribut al lui y, care este complement al lui z, eventual y e în acelaşi timp coordonat cu w, alt complement al lui z).

Dacă se cere gramaticii tradiţionale să analizeze enunţul în unităţi mai mici, vom afla că unele părţi de propoziţie sunt exprimate printr-un singur cuvânt, iar celelalte prin două (sau mai multe) cuvinte (de pildă, de calitate, de folclor, un radio etc.).

Procedurii analitice uzuale i se pot reproşa mai multe lucruri:

1. E lipsită de unitate – analiza frazei e într-adevăr paralelă cu cea a propoziţiei (unitatea se reflectă, de pilda, în principiul corespondenţei dintre propoziţiile subordonate şi părţile de proproziţie1), dar amândouă nu par să aibă nimic comun cu analiza morfologică. Nu există şi aici paralelisme?

  2. Numărul şi ordinea ierarhică a unităţilor sintactice ale limbii nu sunt de loc clare. Care e raportul dintre „cuvânt” şi „partea de propoziţie”? Care e poziţia locuţiunilor, a cuvintelor compuse, în ierarhia nivelurilor? Nu e oare cazul să se vorbească şi despre unităţi sintactice mai mari decât partea de propoziţie, dar inferioare propoziţiei (unii folosesc, de pildă, termenul „grupul subiectului”) ?

 3. Problema tipurilor de relaţii dintre unităţile aceluiaşi nivel este şi ea rezolvată în chip nesatisfăcător. În sintaxă se vorbeşte de coordonare şi subordonare, dar acestei distincţii nu-i corespunde nimic în structura cuvântului. Mai departe, e clar că cele două tipuri de relaţii sintactice amintite nu cuprind totul. Cum trebuie calificat raportul dintre copulă şi numele predicativ, dintre o prepoziţie şi un nume? Apoziţia şi propoziţia apoziţională contractează într-adevăr un raport de subordonare?

SINTAXA STRUCTURALĂ

  Printre încercările de sintaxă structurală [1, 13, 22, 23, 25, 30] care au găsit mai mulţi adepţi şi care au rezistat mai bine timpului se numără metoda analizei în constituenţi imediaţi apărută în cadrul şcolii descriptiviste. Creatorul metodei poate fi socotit lingvistul american K. L. Pike., care a schiţat-o într-un studiu apărut în 1943, în revista „Language”, inspirându-se din unele idei ale lui L. B l o o m f i e l d, întemeietorul şcolii descriptiviste. Metoda a intrat într-o etapă nouă o dată cu crearea teoriei gramaticilor generative. Zeci de lingvişti din diferite ţări europene lucrează astăzi în mod curent cu noţiunea de constituenţi imediaţi, cf. [26, 29, 34].

  Se consideră ca date toate enunţurile posibile într-o limbă oarecare. Deci, obiectul supus analizei în constituenţi imediaţi este o mulţime infinită de enunţuri („comunicare lingvistică care poate fi precedată şi urmată de pauză”). Părţile în care se poate diviza enunţul se numesc constituenţi. De obicei, enunţul se împarte mai întâi în două, fiecare din cele două segmente se împarte iarăşi în două şi aşa mai departe, până se ajunge la segmente care nu mai pot fi divizate, deoarece s-ar obţine complexe sonore fără înţeles. Deci, segmentarea se opreşte la nivelul morfemelor, incluzând toată structura gramaticală. Elementele care rezultă din prima diviziune a unui enunţ sau a unei părţi de enunţ se numesc  c o n s t i t u e n ţ i i i m e d i a ţ i ai enunţului (respectiv, ai fragmentului de enunţ). Constituenţii imediaţi ai primei propoziţii din cele două citate mai înainte sunt:

Fratele meu Ion şi-a cumpărat un radio nou de foarte bună calitate.

Fratele meu Ion se împarte, la rândul său, în doi constituenţi imediaţi:

 fratele meu Ion ş.a.m.d.

Orice grup de doi constituenţi imediaţi formează un c o n s t i t u t.

O diviziune similară celei de mai sus se operează la nivelul cuvântului, pentru a-l descompune în morfeme. De pildă, neprietenos se descompune în ne + prietenos, iar prietenos în prieten + os.

 După ce s-au efectuat toate segmentările posibile, enunţul se prezintă ca o secvenţă de morfeme, numite c o n s t i t u e n ţ i i u l t i m i ai enunţului. Revenind la exemplul nostru, constituenţii săi ultimi pot fi consideraţi:

  Frat-e-le me-u Ion şi-a cumpăr-a-t un radio no-u de foarte bun-ă calitat-e1.

 Până acum, scopul acestei analize ne apare a fi descoperirea părţilor componente ale unui enunţ. Oprindu-ne pentru o clipă aici, constatăm trei diferenţe vizibile faţă de analiza gramaticală tradiţională:

 –  se operează cu diviziuni (dichotomii) succesive;

– rezultatul analizei, în toate etapele ei, sunt nişte segmente numite în acelaşi fel („constituenţi imediaţi”); constituenţii ultimi sunt, de fapt, tot constituenţi imediaţi, aşadar problema numărului de niveluri şi a definiţiei unităţilor fiecărui nivel nu interesează deocamdată (avem a face numai cu enunţuri şi constituenţi imediaţi);

– graniţele dintre sintaxa frazei, a propoziţiei şi morfologiei dispar.

Mergând mai departe, analiza îşi propune să dea o reprezentare schematică a structurii enunţului divizat, descoperind m o d e l u l său. Pentru a da un exemplu mai simplu, vom reprezenta propoziţia el cumpără o pălărie nouă; constituenţii săi sunt el, cumpăr, ă, o, pălări, e, nou, ă. Structura acestei propoziţii se reprezintă astfel2:

 Sute de propoziţii ale limbii române (de exemplu, Ion aduce nişte cărţi frumoase, tu citeşti o poezie nouă etc.) se încadrează în aceeaşi schemă de organizare a constituenţilor, deci au a c e l a ş i m o d e l. Făcând abstracţie de conţinutul concret al tuturor acestor propoziţii, obţinem reprezentarea pură a modelului:

 Pe baza unei mulţimi de zeci sau sute de mii de propoziţii româneşti, am putea descoperi diversele modele cărora li se conformează aceste propoziţii. Numărul acestor modele e, desigur, mult mai mic decât al propoziţiilor posibile, dar rămâne totuşi foarte mare. Prin metoda analizei în constituenţi se urmăreşte reducerea considerabilă a acestui număr, pornind de la ipoteza că modelele descoperite sunt, de fapt, construite pe un inventar mult mai mic de modele mai simple. Se caută deci modele cu o putere de generalizare superioară. Despre procedeul folosit în acest scop va fi vorba ceva mai departe.

 Rezultă, prin urmare, că al doilea scop al metodei în discuţie este reducerea numărului infinit de enunţuri la un număr finit (şi cât mai mic) de tipuri structurale cu alte cuvinte, reducerea variantelor la invariante1. Mulţimea de enunţuri posibile într-o limbă nu sunt deci altceva decât realizări variate ale unor modele. Mai pe scurt, acest al doilea scop al analizei în constituenţi imediaţi este m o d e l a r e a gramaticală a enunţurilor.

TEHNICA SEGMENTĂRII ÎN CONSTITUENŢI IMEDIAŢI

 În exemplele discutate mai sus, am arătat cum se segmentează enunţul în constituenţi imediaţi, fără să  j u s t i f i c ă m diviziunile succesive. Care sunt criteriile de segmentare? De ce am tăiat fiecare din porţiunile textului în locul x şi nu în locul y sau z? De ce despărţim el cumpără o pălărie nouă în el + cumpără o pălărie nouă, şi nu, de pildă, în el cumpără + o pălărie nouă?

 Problema aceasta, care e de fapt cea mai grea, se numeşte tehnica segmentării  în constituenţi imediaţi.

 Descriptivistul Nida [24, 25] acordă o preferinţă vizibilă criteriului semantic: noi „simţim” că într-un exemplu ca el cumpără o pălărie nouă, nouă merge cu pălărie sau că întregul grup o pălărie nouă e subordonat verbului cumpără. Rolul criteriilor formale, structurale, este de a confirma şi câteodată de a corecta datele obţinute pe această cale. Aceste criterii primează, desigur, acolo unde înţelesul nu ne ajută să alegem între două sau mai multe dichotomii posibile. Dar care sunt criteriile structurale? E necesar să precizăm că, în afară de Nida, principalii reprezentanţi ai descriptivismului întemeiază tehnica segmentării în constituenţi exclusiv pe aceste criterii.

 Criteriul de bază este s u b s t i t u ţ i a. Diviziunea enunţurilor în segmente e justificată de faptul că porţiuni dintr-un enunţ sunt substituibile (deci echivalente) cu porţiuni din alte enunţuri. Dându-se un enunţ de o lungime oarecare, se încearcă înlocuirea unei părţi cu alt material lingvistic. Se consideră valabile numai acele înlocuiri care dau naştere unor enunţuri r e p e r a t e, adică admise de limba respectivă. Dacă în el cumpără o pălărie am înlocui porţiunea el cumpără o cu frumoase s-ar obţine textul nereperat *frumoase pălărie. În schimb, dacă am face substituirea cu această sau cu pune o panglică la, rezultatul ar fi două enunţuri reperate: această pălărie; pune o panglică la pălărie. Se verifică apoi dacă şi a doua porţiune a enunţului iniţial (pălărie) este substituibilă, ceea ce este, evident, foarte simplu (obţinem de exemplu, el cumpără o cravată). Prin urmare, am împărţit enunţul el cumpără o pălărie în două porţiuni (limita fiind după o) şi am văzut că ambele sunt substituibile cu alt material lingvistic.

 În acest caz, spunem că enunţul dat p o a t e avea drept constituenţi imediaţi porţiunile el cumpără o şi pălărie. Nu e greu de văzut că dichotomia aleasă aici nu e singura posibilă; făcând segmentarea după el, observăm că el e substituibil, de exemplu, cu Ion, iar cumpără o pălărie cu învaţă, deci constituenţii imediaţi  p o t fi şi el + cumpără o pălărie1.

 Tehnica segmentării trebuie să ne arate mai departe cum se alege, din mai multe dichotomii posibile, cea mai bună.

 În acest moment al discuţiei trebuie să introducem noţiunea de clasă de secvenţe. Se consideră că, oricum am împărţi enunţul, rezultatul va fi o pereche de secvenţe, adică de şiruri de morfeme. Lungimea minimă a unui astfel de şir este de un morfem. Dacă segmentăm propoziţia, de exemplu, în constituenţii imediaţi el şi cumpără o pălărie, primul constă din secvenţa monomorfematică el, iar celălalt din secvenţa cumpăr + ă + o + pălări + e. Toate secvenţele monomorfematice care pot apărea în locul lui el (de exemplu, ea, Ion2 etc.) formează împreună cu acesta o clasă de secvenţe. Generalizând, o secvenţă monomorfematică S aparţine clasei de secvenţe determinată de contextul C dacă SC alcătuieşte un text admis de limbă, adica un enunţ reperat3.

 Dacă secvenţa are mai multe morfeme (de pildă, cumpără o pălărie), ea aparţine unei clase de secvenţe care cuprinde toate secvenţele caracterizate prin faptul că:

– au acelaţi număr de morfeme;

– primul lor morfem aparţine aceleiaşi clase de secvenţe monomorfematice, al doilea, al treilea etc. la fel. De exemplu cumpăr intră în aceeaşi clasă cu caut, curăţ etc., pălări intră în aceeaşi clasă cu cuti, farfuri etc., ă în aceeaşi clasă cu e, ând, a.

Secvenţa cumpără o pălărie se află în aceeaşi clasă de secvenţe cu cumpăra o pălărie, caută o farfurie, curăţând o cutie, curăţa o farfurie etc.

 Prin urmare, orice segmentare a unui enunţ în doi constituenţi înseamnă descompunerea lui în doi membri a două clase de secvenţe. Fiecare constituent reprezintă o clasă de secvenţe.

 Pentru a ne apropia de răspunsul la întrebarea: Cum se alege din mai multe dichotomii posibile cea mai bună? va trebui să mai introducem noţiunile de:

– e x p a n s i u n e

– f o c a r

– c l a s ă de f o c a r e (numită şi c l a s ă de  f o r m e sau c l a s ă de d i s t r i b u ţ i e) cf. [34].

Presupunem că o porţiune dintr-un enunţ e alcătuită din secvenţa S1  şi că S1  poate fi înlocuit cu S2.

 Dacă S1 e mai lung decât S(conţine mai multe morfeme) sau e cel mult egal cu S2 (S1 şi S2 au acelaşi număr de morfeme) şi S1 e diferit structural de S2 (ele nu ţin de aceeaşi clasă de secvenţe), S1  se numeşte e x p a n s i u n e a lui S2, iar  S e m o d e l u l lui S1.

 În enunţul el cumpără o pălărie, secvenţa el e substituibilă cu oricare din secvenţele clientul, fratele meu, vecinul surorii mele Ioana etc. (E clar că aceste secvenţe nu intră în aceeaşi clasă cu el).

  Secvenţa el e modelul lor, iar acestea sunt câteva din expansiunile posibile ale lui el.

  Fiecare din secvenţele:

   el

  clientul

  fratele meu

  vecinul surorii mele Ioana

face parte din altă clasă de secvenţe (ele diferă în primul rând ca număr de morfeme), dar au cel puţin o proprietate comună: formează împreună cu cumpără o pălărie un enunţ reperat.

Acea parte a unui enunţ care rămâne neschimbată în tot cursul operaţiilor de substituire se numeşte v e c i n ă t a t e sau c o n t e x t, iar porţiunea asupra căreia se fac încercările de substituire se numeşte f o c a r4.  În exemplul nostru, el este focarul enunţului, iar cumpără o pălărie este vecinătatea sau contextul focarului. Este de la sine înţeles că, dacă am fi urmărit substituirile posibile ale secvenţei cumpără o pălărie, ea ar fi devenit focar, iar el – context.

 Totalitatea claselor de secvenţe care pot apărea într-un anumit context poartă numele de clasă de focare (sau „clasă de distribuţie”)  relativă la acest context.

 Clasa de focare este o noţiune supraordonată clasei de secvenţe, e mai generală decât aceasta.

 Am citat mai sus câteva secvenţe de structură diferită care pot lua locul lui el în contextul cumpără o pălărie; exemplele date acolo nu sunt decât o mică parte din membrii acestei clase de focare. Dacă am fi segmentat propoziţia noastră altfel, de pildă el cumpără + o pălărie şi am fi urmărit posibilităţile de substituire ale lui el cumpără, am fi descoperit cu uşurinţă numeroşi membri ai acestei noi clase de focare (de exemplu, Ion alege; Dă­mi, te rog; Probează şi tu etc.). Se poate studia şi clasa de focare relativă la contextul pălărie, adică clasa de secvenţe care pot apărea în locul lui el cumpără o. În ce măsură ne ajută noţiunea de clasă de focare la alegerea segmentării celei mai potrivite în doi constituenţi imediaţi?

 Răspunsul susţinătorilor metodei se poate rezuma astfel: fiecare segmentare posibilă dă naştere unei clase de focare. Se alege acea segmentare din care rezultă o clasă de distribuţie mai b o g a t ă în: a) numărul de contexte în care poate apărea şi b) numărul claselor de secvenţe pe care le înglobează. Dacă se constată, de pildă, că clasa de focare a lui el e mai bogată decât clasa de focare a lui el cumpără o, segmentarea propoziţiei noastre se face după el, acesta fiind, prin urmare, primul constituent imediat al enunţului.

 Din cele două criterii după care se apreciază b o g ă ţ i a unei clase de focare, cel de-al doilea (varietatea structurală) nu necesită nici un comentariu; în schimb, primul propune o operaţie de care încă n-am vorbit: se examinează d i s t r i b u ţ i a, adică numărul de contexte în care poate apărea o clasă de focare. Cu alte cuvinte, dacă la începutul analizei contextul era menţinut constant, acum se studiază şi variaţia lui.

 Clasa de focare care admite reprezentanţi ai claselor de secvenţe de tipul: 

el

clientul

etc.

poate apărea în contexte ca:

 plăteşte

  cumpără o pălărie

  alege nişte cravate viu colorate

  etc.

 Aceste contexte sunt de fapt membri ai unor clase de secvenţe diferite (diferenţele rezidă în primul rând în numărul de morfeme), ca şi elementele lingvistice substituibile focarului. Totalitatea claselor de secvenţe care pot juca rolul de context faţă de clasa de focare el e de fapt şi ea o clasă cu caracter de mare generalitate şi ar putea fi numită c l a s ă d e c o n t e x t e.

Cele două clase de forme sunt în aşa fel constituite, încât, dacă un membru al primei clase se poate combina cu un membru al celei de-a doua, atunci orice membru al primei clase se poate combina cu orice membru al clasei secunde, ceea ce, schematic, se poate înfăţişa astfel: 

clasa I clasa a II-a 

(focar)  (context)

Recapitulăm succesiunea operaţiilor:

 a. enunţul el cumpără o pălărie permite mai multe tăieri în constituenţi imediaţi. Valabilitatea fiecăreia e demonstrată de faptul că dă naştere la două porţiuni, ambele substituibile cu alt material lingvistic. Se pune problema care dichotomie e preferabilă;

b. se examinează pe rând fiecare dichotomie posibilă, alegându-se un focar şi un context. Se studiază bogaţia clasei de focare în privinţa numărului claselor de secvenţe pe care le cuprinde;

 c. se cercetează variaţia contextului care admite fiecare clasă de focare.

 În urma efectuării acestei succesiuni de operaţii s-ar părea că suntem, în sfârşit, în posesia răspunsului la întrebarea pusă la început („Cum se alege, din mai multe dichotomii posibile, cea mai bună”?): dichotomia care dă naştere claselor de forme celor mai bogate; cele două părţi rezultate din această segmentare sunt constituenţii imediaţi ai enunţului.

 Criteriul calculului bogăţiei claselor de focare nu este însă uşor de aplicat. Într-adevăr, oricum am face segmentarea, obţinem, de obicei, secvenţe cu posibilităţi foarte mari de substituire. Inventarierea tuturor claselor de secvenţe care pot lua locul focarului sau al contextului este o operaţie extrem de laborioasă şi adesea irealizabilă. Autorii metodei şi-au dat seama de acest inconvenient şi au propus o serie de simplificări.

 În practică, nu se face un calcul complet, ci unele segmentări posibile sunt scoase din discuţie pentru că sărăcia relativă a claselor de forme rezultate se impune de la sine. De pildă, dacă ar trebui să segmentăm propoziţia văd o revistă ilustrată, dichotomia văd o revistă + ilustrată va fi imediat aboandonată în favoarea dichotomiei văd + o revistă ilustrată, deoarece e uşor de intuit că determinanţii care pot lua locul lui ilustrată sunt mult mai puţin numeroşi decât determinanţii virtuali ai lui văd (sunt mai puţine feluri de reviste decât obiecte pe care le poţi vedea!). Tot aşa, segmentarea văd + o revistă ilustrată e preferabilă segmentării văd o + revistă, deoarece după văd o trebuie să urmeze un substantiv feminin, pe când după văd genul substantivului nu e unic determinat. În schimb, nu e de loc uşor de spus, în cazul unei propoziţii de tip a cumpărat cărţi şi caiete, care segmentare e preferabilă:

   a cumpărat + cărţi şi caiete

  sau

 a  cumpărat cărţi + şi caiete?

 Vedem deci că în analiza noastră intervine o oarecare aproximaţie şi că, de fapt, nu trebuie calculată bogăţia substituirilor pentru toate segmentările posibile.

 Tot pentru a simplifica procedura, se mai introduce un criteriu: într-un enunţ care cuprinde cel puţin două cuvinte, se vor examina numai segmentările care nu presupun tăierea în două a unui cuvânt. De pildă, pentru văd o revistă ilustrată, nu se ia în discuţie posibilitatea diviziunii văd o revist + ă ilustrată. Unitatea cuvântului fiind respectată, înseamnă ca într-un enunţ de două cuvinte împărţirea în constituenţi imediaţi nu mai pune nici o problemă.

  În sfârşit, mai intervine criteriul „sistemului”: întrucât o analiză în constituenţi imediaţi implică altele, soliditatea ei nu se consideră verificată până ce n-au fost explorate cele mai îndepărtate efecte ale ei în sistem. Ceea ce se acceptă sau se respinge nu e, de fapt, analiza unei singure propoziţii, ci sistemul de constituenţi imediaţi ai unei limbi, adică o serie întreagă sau un s i s t e m  de analize ale tuturor enunţurilor limbii.

 


* Fragmente din capitolul I al volumului: Solomon Marcus, Edmond Nicolau, Sorin Stati, Introducere în lingvistica matematică, 1966, p. 26-41.

1 Subiect – propozitie subiectivă, complement direct – propoziţie completivă directă etc. Asupra ei vom insista, fiind relativ puţin folosită la noi şi servind drept bază pentru majoritatea gramaticilor generative.

1 O morfologie structurală a limbii române nefiind încă elaborată, ne vedem obligaţi să prezentăm structura morfologică a cuvintelor în modul care ni s-a părut cel mai apropiat de concepţia descriptivistă. Împotriva analizei pe care am propus-o se pot formula destule obiecţii, dar cititorul e rugat să o considere numai ca un mijloc de înţelegere a metodei de analiză în constituenţi imediaţi.

2 Compară cu reprezentarea schematică tradiţională:

1Procedând analog cu fonologia, care îşi propune să reducă numărul infinit de sunete la un număr finit (de ordinul zecilor) de invariante, numite foneme.

1 Cititorul poate continua singur proba, făcând segmentarea şi în alte puncte ale enunţului, inclusiv în interiorul unui cuvânt, de pildă, el cumpăr + ă o pălărie etc.

2 În aceeaşi clasă cu el nu intră cuvintele ca femeia, doamna, clientul, profesorul etc., deoarece ele sunt secvenţe de două morfeme.

3 Deci morfemele se grupează în clase după contextul în care pot apărea.

4 Denumirea sugerează faptul că asupra acestei părţi a enunţului ne concentrăm atenţia sau concentrăm luminile analizei.

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC