După ce am arătat deci primejdiile tipului de critic pe care l-aş numi Cavalerul inefabilului, un fel de Lohengrin, singurul autentic străjer al Graalului, este necesară paza bună faţă de altă primejdie. Criticului care se crede mediul absolutului, i se opune un alt tip: acela care-şi închipuie ca a găsit în cifre şi măsurătoare iarba tainelor, chemată să deszăvorască esenţele. Îl văd sub forma încruntată şi calculatoare din desenul lui Böklin, ŤCriticusť, căruia i-aş adăuga în faţă un pupitru de dublă contabilitate. Este şi mai primejdios decât celălalt, pentru că, prin firea lui, este pornit să creadă că într-unele pagini ale lucrării de faţă are înainte un fel de cod de gestiune al fonemelor şi silabelor.

Un alt tip deformant este criticul filosof sau psiholog care se crede posesorul unei formule atotsalvatoare. Parcă văd cum paginile lucrării acesteia vor fi chemate, ca la un scaun de judecată, în faţa te miri cărei doctrine filosofice sau de psihologie, pentru a mi se arăta ceea ce este conform şi nu este conform cu învăţătura zilei.

Astfel, unii vor zice că urmez vederile ŤGestaltişt-ilorť, de pildă, alţii vor susţine că le urmez prea puţin. Şi aşa mai departe...

Dar dacă este firesc lucru să mă întâlnesc într-unele privinţe cu anumite vederi moderne, nu mă aşez sub zodia nici uneia dintre ele. Ştiu cât de trecătoare sunt toate! După cum am arătat în Arta cuvântului la Eminescu şi cu alte prilejuri, urmez o cale indicată de însăşi natura plăsmuirilor, recurgând la acele mijloace care îmi pot îngădui să intru mai adânc în inima lor.

În configuraţia expresiei stă reazimul arhimedic care, pe cât omeneşte posibil, ne îngăduie să vedem mai adecvat, ferindu-ne de stânca învăluită în nebulozităţi mistice, ca şi de aceea sfredelită de proiectoarele raţionalismului cartesian. Odată ce a intuit configuraţia văzută nedespărţit de semnificaţia ei, liber este cercetătorul să intre în domeniul oricărei explicări: filosofia artei, istorie, sociologie, etnografie, sau cum le mai cheamă.

Mai rămâne de adăugat un cuvânt despre raportul dintre expresivitatea limbii şi c r i t i c a d e v a l o r i f i c a r e a e t n i c u l u i r o m â n e s c.

După cum am arătat, paginile lucrării de faţă sunt străbătute de gândul etnicului românesc, dar cu alte mijloace şi cu alte orizonturi decât cei care au luptat sau luptă pentru acelaşi ţel.

După prăbuşirea psihologismului şi a istorismului, prevăd amurgul atât al dogmatismului teologizant, cât şi al celui de speculaţii metafizice. Necesare ieri, formulele acestea nu mai îndestulează. Nu poate fi deci vorba de actualitatea permanentă a unei doctrine.

Este firesc ca, pentru idealuri înrudite, luptele să se dea cu mijloace şi pe terenuri deosebite. Adesea, când tacticianul crede că bătălia este sfârşită, strategul, privind de la altă înălţime, ştie că abia începe adevărata luptă.

Armele ideologice cu care s-a câştigat o bătălie ieri, mâine sunt învechite. La fel, orânduiala talentelor.

Când generaţia de mâine, însetată de a valorifica patrimoniul nostru etnic, va bate la poarta ideologiilor actuale şi va constata deficienţe tocmai în direcţia adâncirii etnicului românesc, cu ce-i vom îndestula setea?

Există oare tărâmuri mai hotărâtoare pentru învederarea şi valorificarea etnicului decât limba ca valoare şi creaţiunea obştească izvorâtă din ea? În critică, aici se poate vedea cât preţuieşte contribuţia unei grupări şi cât aduce fiecare specialist, ca să lămurească expresia naţională. În unicitatea creaţiunilor noastre, în expresia proprie pe care au dobândit-o (şi nu în postulatul gingaş al ortodoxiei, văzută neologistic şi idilic) stă pârghia străvechilor intuiţiuni ale poporului nostru. Pe terenul acesta, ştiinţa trebuie să lumineze conştiinţa. Aici sunt elementele primare. Aici să etnicizăm. Nu putem turna în tipare eterogene ceea ce fiind propriu acestui popor trebuie să-şi creeze tipare proprii.

Când generaţia care acum se formează va cere o captare şi o valorificare mai adâncă a înseşi substanţei noastre etnice, ea trebuie să aibă la îndemână alte mijloace de investigaţie, altă armură şi alt orizont. Aici tiparele de expresie, şi în limbă şi în folclor şi în literatura cultă, îşi vor desvălui puterea lor de concludentă caracterizare.

Critica actualităţii, dacă vrea să fie o critică de creativitate, trebuie să aibă privirile îndreptate spre viitor, nu spre trecutul care trebuie să fie depăşit.

Cu aceste numai câteva sublinieri, cam melancolice, pentru că nimic nu este mai trist decât separarea de cei ce-ţi sunt vecini de preocupări, închei capitolul de atmosferizare în problema esenţială a specificului românesc: limba privită ca operă de artă şi ca anunţătoare a stilului nostru supraindividual.

Lăsând mult material în cale, mă zoresc, pentru că nu mai sunt vremile să mai fac totul ca şi cum aş dispune de o sută de ani.

Înainte de a încheia introducerea aceasta, este o plăcută datorie să mulţumesc aici aleşilor care m-au ajutat în lucrarea de faţă. Cu prilejul ei, am simţit mai mult ca oricând ce nepreţuit lucru sunt acele cercuri de studii din marile metropole, în care specialişti din diferite domenii colaborează în lămurirea unei probleme. Când îţi trăieşti concepţiile împreună cu alţi studioşi, se creează în jurul tău o atmosferă prielnică. În privinţa aceasta, este impresionantă mărturisirea lui K. B ü h l e r din prefaţa la opera sa Sprachtheorie, unde mulţumeşte colaboratorilor săi: filologi din deosebite domenii, filosofi, psihologi, logicieni etc.

În izolarea în care lucrez, n-am avut chip şi nici norocul să-mi creez un astfel de cerc. Cu atât mai recunoscător sunt celor care m-au ajutat, în primul rând colegului T h. C a p i d a n.

Mulţumesc d-lui conferenţiar Zapan care a transpus în procente şi grafice frecvenţa vocalelor accentuate în limba comună, apoi în rimele lui Alecsandri şi Eminescu. Mulţumesc tânărului psiholog, d-l C. Calavrezo, care m-a ajutat cu deosebită pătrundere la organizarea în tipuri a lexicului nostru romanic, aşa cum îl dau în Anexă. Contactul cu aceşti doi psihologi mi­a fost deosebit de util, pentru că am constatat în ce fel vederile psihologiei moderne se armonizează cu cele care însufleţesc paginile acestei lucrări.

Pentru simţul nuanţelor şi interesul arătat primelor două capitole ale acestei lucrări, mulţumesc d-lui profesor O. Papadima. În generaţia tânără, văd în el pe cel mai pregătit şi înzestrat pentru interpretarea literaturii noastre moderne. O deosebită mulţumire exprim d-lui B a r b u T h e o d o r e s c u pentru devotamentul arătat în lunga, greaua şi adeseori revăzuta dictare a celorlalte capitole, precum şi pentru obiecţiunile făcute spre a reda cât mai pe înţeles gândirea lucrării. Domnul Horia Rădulescu, făcând corecturile acestei lucrări, m-a ajutat să revăd mai multe formulări, pentru care ţin să-i mulţumesc aici. Pentru partea tehnică, sunt recunoscător d-lui C. Tomek, la care am ucenicit cu folos.

Mulţumesc şi celor care mi-au bagatelizat şi ironizat sforţările, pentru că aceştia sunt o parte din destinul meu. Unii urmează sugestiilor pornite de aici, fără s-o spună. Puţini le mărturisesc şi vor să le ducă mai departe. Dintre aceştia îmi face plăcere să amintesc pe d-l  F. Brânzeu, Estetica limbii vorbite ( Lugoj, 1942).

Dintre străini, este o deosebit de plăcută datorie să mulţumesc d-lui prof. Fr. Kainz, unul din cei mai pătrunzători şi multilaterali cercetători ai limbajului, pentru că mi-a trimis preţioasele lui broşuri şi extrase din diferite reviste, care altfel mi-ar fi rămas inaccesibile, spre paguba lucrării. Cititorul poate să se orienteze cu privire la vederile lui în larg conceputa lucrare Psychologie der Sprache, din care primul volum a apărut cu puţin înainte de încheierea lucrării de faţă (1941, Stuttgart). Dacă ar fi apărut volumul anunţat de el în prefaţă: Psihologia limbii germane, de bună seamă Expresivitatea limbii române ar fi câştigat, căci aş fi avut, un îndemn mai mult şi elemente de comparaţie într-un domeniu în care a trebuit să desţelinez singur terenul. Ţelul care pluteşte înaintea cercetătorului german este formulat astfel.
ŤEs wird gezeigt werden, dass Sprachpsychologie nicht nur în der Beschreibung der beim Sprachgebrauchen ins Spiel tretenden Bewusstseinserlebnisse zu bestehen hat, sondern eine verstehende Deutung dieser Erlebnisse und damit eine Sprachdeutung geben muss. Schliesslich werden die Aufgaben einer deutschen Sprachpsychologie metodisch zu erörtern und sachlich durchzuführen seinť.*

O astfel de lucrare nu poate fi despărţită de limba privită ca valoare. Este ceea ce am încercat întâi în Ausdruckswerte der rumänischen Sprache (Jena und Leipzig, 1939). Şi dau acum pe larg la iveală aici. În munca de colaborare internaţională către ţeluri înrudite, se va recunoaşte prezentei lucrări, dacă nu alt merit, în orice caz, întâietatea drumului deschis.

Iar în ideologia literară a vremii, când din toate părţile se caută o pârghie pentru destinul propriu al fiecărei literaturi, cititorul de mâine va vedea cu claritate următoarea atitudine: în loc să urmăm gregar deosebitele ­isme la modă, impuse de te miri ce vremelnică teorie străină, descifrăm categoriile noastre din însăşi forma de stil supraindividual manifestat în hotărâtoarea creaţiune autentic românească: limba. 

Esteticienii operează cu formule-pereche, bunăoară: dionisiac şi apolinic sau muzical şi plastic; stil înalt sau jos; naiv ori sentimental; formă de renaştere şi de baroc etc. etc. Rubricări de felul acesta spun prea puţin, când e vorba de a individualiza. Mergem mai adânc, scoţând la iveală formele caracteristice româneşti. Cititorul atent va observa, pe lângă problemele proprii fiecărui capitol, şi gândul de a însuma observaţiile parţiale sub preocupări mai largi. Astfel, în capitolele menite să valorifice aspectul cel mai caracteristic al fonologiei româneşti: prezenţa şi funcţiunea deosebitelor forme ale lui -i scurt final, zăbovim la această problemă nu din zădărnicia discuţiilor filologice, dar pentru că vedem aici virtual forma zării româneşti prelungite luminos în opoziţie cu formele închise. La fel când mă opresc în primele capitole asupra categoriei luminos – întunecos. Fireşte, ea străbate toate impresiile de orice fel şi ca atare este un aspect general omenesc. Dar ceea ce interesează este forma specific românească, ilustrată prin fiinţa limbii şi având virtualităţi şi realizări proprii. Astfel de trăsături în fizionomia limbii adâncesc mai mult problema specificului românesc decât discuţiile asupra categoriilor teologice sau metafizice la modă în ultimele decenii. 

Deosebirea dintre punctul nostru de vedere şi toţi câţi lucrează cu perechi de categorii opuse, o poate vedea cunoscătorul comparând ceea ce dau aici cu ceea ce s-a făcut aiurea, bunăoară în Ausdruckswerte der deutschen Sprache, Eine Stilkunde von W. Schneider (1931). În realitate, nu e vorba de valorile limbii, ci de exemple pentru diferite categorii, care pot fi aplicate deopotrivă şi unor scriitori străini, atât de puţin aceste categorii sunt potrivite să capteze specificul naţional. Iată, bunăoară, după acest autor, polaritatea: limba vorbită şi scriptică. Este o categorie pe care o poţi tot atât de bine aplica şi unor aspecte din literatura noastră, cum s-a făcut recent. Dar ce pot să spună astfel de categorii despre expresivitatea limbii germane sau a celei române? Iată de ce, când am dat prima încercare de sinteză în problema expresivităţii limbii noastre, am ales anume titlul Die ausdruckswerte der rumänischen Sprache, pentru a sublinia punctul de vedere fundamental opus aceluia din amintita lucrare, Ausdruckswerte der deutschen Sprache. 

În această operă, se face încercarea de a utiliza, pe urme lui O. Walzel, categorii la fel cu cele izvodite pentru caracterizarea artelor plastice. Dar conceptele opuse: noţional-sensibil, clar-întunecos, scurt-dezvoltat, liniştit-agitat, neted-aspru, subiectiv-obiectiv etc., sunt categorii care pot fi înmulţite la nesfârşit.

Pentru noi, problema este de a vedea principalele categorii sădite în fiinţa omenească scoase la iveală prin forma lor specială, condiţionată de fiinţa limbii noastre.

În citata lucrare germană, în loc să avem ceea ce titlul vesteşte: valori expresive ale limbii materne, găsim numai simple rubricări ideologice străine de structura limbii.

Pentru a marca opoziţia faţă de această concepţie,  am intitulat lucrarea noastră: Die Ausdruckswerte der rumänischen Sprache. Acolo, ca şi în prezenta lucrare, caut să scot la iveală aspecte unice româneşti. Cât priveşte categoriile stilistice, oricine le poate vedea la tot pasul. Dar, n-am insistat asupra denumirilor, tocmai pentru ca să arăt desfacerea de speculaţiile verbalismului estetic la modă. Pe calea deschisă, vom ajunge la stilul supraindividual românesc definit şi comparativ, atunci când lucrări similare vor fi făcute şi pentru alte limbi de cultură modernă.

Văd literatura naţională ca o clădire, al cărei prim etaj este adânc fundat în limba noastră, prima formă a destinului nostru expresiv. Din bolţile acestei părţi, în care  este cimentată toată vlaga intuiţiunilor noastre străvechi, creşte al doilea etaj: creaţiunea poporană orală; iar peste aceasta, cleştarul împlinirilor noastre culte. Clădirea n-are în preajmă nici o arenă. Dar, este încununată cu o terasă, pentru privirea actualităţii şi scrutarea zărilor de mâine, nu însă cu contemplativa nepăsare, dar la nevoie cu hotărârea de a interzice intrarea celor nechemaţi.

În lucrarea de faţă, dau ceea ce în concepţia mea este primul etaj, cel mai greu de dăltuit, prima formă a expresiei româneşti. Ştiu bine că rămân săli de rânduit, policandre de aprins, icoane şi iconostase de zugrăvit. Dar, în liniile mari, contururile sunt vizibile. Şi locul fiecărei icoane este indicat, ca şi lumina care trebuie să cadă pe părţile construcţiei, ca să dea viaţă diamantelor, câte sunt încă de scos la iveală.