§ 3. Locul limbii între faptele umane. Semiologia

Aceste caracteristici ne fac să descoperim o alta, mai importantă. Limba, astfel delimitată în ansamblul faptelor de limbaj, poate fi clasificată printre faptele umane, nu însă şi limbajul.

Am văzut că limba este o instituţie socială; dar ea se deosebeşte prin mai multe trăsături de alte instituţii, politice, juridice etc. Pentru a-i înţelege natura specială, trebuie să introducem o nouă ordine de fapte.

Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este comparabilă cu scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele militare etc. etc. Numai că ea este cel mai important dintre aceste sisteme.

Se poate deci concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în viaţa socială; ea ar forma o parte a psihologiei sociale şi, prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie1 (din gr. sēmeîon „semn”). Ea ne-ar învăţa în ce constau semnele şi ce legi le cârmuiesc. Pentru că nu există încă, nu putem spune cum va fi, dar are dreptul la existenţă şi locul ei este dinainte determinat. Lingvistica nu este decât o parte a acestei ştiinţe generale; legile pe care le va descoperi semiologia vor fi aplicabile lingvisticii şi aceasta va fi astfel legată de un domeniu bine definit în ansamblul faptelor umane.

Sarcina de a determina locul exact al semiologiei2 îi revine psihologului; sarcina lingvistului este de a defini ceea ce face din limbă un sistem special în ansamblul faptelor semiologice. Aceasta problemă va fi reluată mai jos; nu reţinem aici decât un lucru: am putut să-i acordăm lingvisticii un loc printre ştiinţe pentru că am legat-o de semiologie.

Oare de ce aceasta nu este încă recunoscută ca ştiinţă autonomă ea având, ca oricare alta, obiectul său propriu ? Pentru că ne învârtim într-un cerc vicios: pe de o parte, nimic nu-i mai potrivit decât limba pentru a face să se înţeleagă natura problemei semiologice; dar pentru a pune această problemă în mod convenabil, ar trebui să studiem limba în sine; or, până acum am abordat-o aproape întotdeauna în funcţie de altceva şi din alte puncte de vedere.

Există mai întâi concepţia superficială a marelui public: acesta nu vede în limbă decât o nomenclatură [vezi p. 85]*, ceea ce suprimă orice cercetare asupra adevăratei sale naturi.

Apoi există punctul de vedere al psihologului, care studiază mecanismul semnului la individ; este metoda cea mai simplă, dar ea nu ne duce dincolo de execuţia individuală şi nu ajunge la semn, care este social prin natura sa.

Sau, când ne dăm seama că semnul trebuie studiat din punct de vedere social, nu reţinem decât trăsăturile ce leagă limba de alte instituţii, cele ce depind într-o măsură mai mare sau mai mică de voinţa noastră; în felul acesta nu ne atingem scopul, neglijând caracteristicile ce nu aparţin decât sistemelor semiologice în general şi limbii în particular. Căci semnul scapă întotdeauna, într-o oarecare măsură, voinţei individuale sau sociale şi aceasta este caracteristica sa esenţială; dar ea este şi aceea care apare cel mai puţin la prima vedere.

Această caracteristică nu apare clar decât în limbă, dar ea se manifestă în lucrurile pe care le studiem cel mai puţin, şi iată de ce nu vedem clar necesitatea sau utilitatea particulară a unei ştiinţe semiologice. Pentru noi, dimpotrivă, problema lingvistică este înainte de toate semiologică şi toată expunerea noastră îşi trage semnificaţia din acest fapt important. Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie mai întâi să o abordăm în ceea ce are în comun cu toate celelalte sisteme de acelaşi ordin; factori lingvistici care apar, la prima vedere, ca fiind foarte importanţi (ca, de exemplu, funcţionarea aparatului fonator), nu trebuie luaţi în considerare decât în al doilea rând, dacă ei nu servesc decât pentru a deosebi imba de alte sisterne. În felul acesta, nu numai că vom lămuri problema lingvistică, dar credem că, socotind riturile, obiceiurile etc. ca fiind nişte semne, aceste fapte ne vor apărea într-o altă lumină şi vom simţi nevoia să le grupăm în semiologie şi să le explicăm prin legile acestei ştiinţe.

Ferdinand de SAUSSURE

Elemente interne şi elemente externe ale limbii*

Definiţia dată de noi limbii presupune că îndepărtăm tot ceea ce este străin de organismul său, de sistemul său, într-un cuvânt tot ceea ce este desemnat prin termenul de lingvistică externă. Această lingvistică se ocupă totuşi de lucruri importante şi, când abordăm studiul limbajului, ne gândim mai ales la ele.

Acestea sunt, în primul rând, toate punctele prin care lingvistica vine în atingere cu etnologia, toate relaţiile care pot exista între istoria unei limbi şi aceea a unei rase sau a unei civilizaţii. Aceste două istorii se îmbină una cu cealaltă şi întreţin raporturi de reciprocitate. Aceasta aminteşte într-o oarecare măsură de corespondenţele constatate între fenomenele lingvistice propriu-zise. Obiceiurile unei naţiuni au o influenţă asupra limbii, iar, pe de altă parte, naţiunea este determinată, într-o mare masură, de limbă.

În al doilea rând, trebuie să menţionăm relaţiile ce există între limbă şi istoria politică. Marile evenimente istorice, precum cucerirea romană, au avut o influenţă incalculabilă asupra multor fapte lingvistice. Colonizarea, care nu este decât o formă a cuceririi, transportă un idiom în medii diferite, ceea ce aduce după sine o serie de schimbări în acest idiom. În sprijinul celor spuse s-ar putea cita tot felul de fapte: astfel, Norvegia a adoptat limba daneză unindu-se politic cu Danemarca; este adevărat că astăzi** norvegienii încearcă să se elibereze de această influenţă lingvistică. Pentru viaţa limbilor, politica internă a statelor este şi ea la fel de importantă: unele cârmuiri, ca aceea a Elveţiei, admit coexistenţa mai multor idiomuri; altele, ca aceea din Franţa, aspiră la unitatea lingvistică. Un grad de civilizaţie avansat favorizează dezvoltarea unor limbi speciale (limba juridică, terminologia ştiinţifică*** etc.).

Acest fapt ne conduce spre un al treilea punct: raporturile limbii cu tot felul de instituţii, ca Biserica, şcoala etc. Acestea, la rândul lor, sunt intim legate de dezvoltarea literară a unei limbi, fenomen cu atât mai general, cu cât el însuşi este inseparabil de istoria politică. Limba literară depăşeşte, în toate direcţiile, limitele pe care pare să i le traseze literatura; să ne gândim la influenţa saloanelor, a curţii, a academiilor. Pe de altă parte, se pune problema importantă a conflictului ce apare între limba literară şi dialectele locale [...]. Lingvistul trebuie să cerceteze şi raporturile reciproce dintre limba cărţilor şi limba curentă; căci orice limbă literară, produs al culturii, ajunge să-şi desprindă sfera de existenţă de sfera naturală, adică de aceea a limbii vorbite.

În sfârşit, tot ceea ce se referă la extinderea geografică a limbilor şi la fracţionarea dialectală ţine de lingvistica externă. Fenomenul geografic este atât de strâns legat de existenţa oricărei limbi, încât, fără îndoială, distincţia dintre lingvistica externă şi lingvistica internă pare în această privinţă paradoxală; şi totuşi, în realitate, el nu atinge organismul* interior al idiomului.

S-a spus că este absolut imposibil să separăm toate aceste probleme de studiul limbii propriu-zise. Este un punct de vedere care a prevalat mai ales după ce s-a insistat atât de mult asupra aşa-numitelor „realii”. Oare, aşa cum planta este modificată în organismul său intern de factori externi: teren, climat etc., organismul^* gramatical nu depinde şi el, în mod constant, de factorii externi ai schimbării lingvistice? Dacă nu luăm în considerare provenienţa lor, se pare că explicăm greşit termenii tehnici şi împrumuturile de care limba e plină. Oare este cu putinţă să deosebim dezvoltarea naturală, organică a unui idiom, de formele sale artificiale, cum ar fi limba literară, ce se datorează unor factori externi şi prin urmare anorganici? Oare nu vedem cum, alături de dialectele locale, se dezvoltă constant o limbă comună?

Considerăm că studiul fenomenelor lingvistice externe este foarte fructuos; dar este greşit să spunem că fără ele nu putem cunoaşte organismul^* lingvistic interior. Să luăm ca exemplu împrumutul cuvintelor străine; mai întâi, putem constata că acesta nu este nicidecum un element constant în viaţa unei limbi. În unele văi retrase există graiuri care, ca să spunem aşa, nu au admis niciodată nici măcar un singur termen artificial venit din afară. Oare vom spune că aceste idiomuri se află în afara condiţiilor obişnuite ale limbajului, că sunt incapabile să ne furnizeze vreo idee despre acesta, că – dat fiind că nu au suferit nici un amestec – cer un studiu „teratologic”? Dar cuvântul împrumutat nu mai contează ca atare, de îndată ce este studiat în cadrul sistemului; el nu există decât prin relaţia şi opoziţia sa cu cuvintele care îi sunt asociate, la fel ca oricare semn autohton. În general, nu-i niciodată indispensabil să cunoaştem circumstanţele în care s-a dezvoltat o limbă. În cazul unor idiomuri, cum sunt zenda şi paleoslava, nu ştim exact nici măcar ce popoare le-au vorbit; dar acest fapt nu ne împiedică nicidecum să le studiem în interiorul lor şi să ne dăm seama de transformările pe care le-au suferit. În orice caz, separarea celor două puncte de vedere se impune şi, cu cât o vom respecta mai riguros, cu atât va fi mai bine.

Cea mai bună dovadă este că fiecare dintre ele creează o metodă distinctă. Lingvistica externă poate acumula detaliu după detaliu, fără să se simtă strânsă în menghina unui sistem. De exemplu, fiecare autor va grupa cum înţelege el faptele referitoare la extinderea unei limbi în afara teritoriului său; dacă vom căuta factorii care au creat o limbă literară în raport cu dialectele, vom putea întotdeauna să ne folosim de simpla enumerare; dacă ordonăm faptele într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic, o facem numai din nevoia de claritate.

În cazul lingvisticii interne, lucrurile stau cu totul altfel: ea nu admite orice fel de ordine; limba este un sistem care nu cunoaşte decât propria sa ordine. Vom înţelege mai bine lucrurile, dacă vom face o comparaţie cu jocul de şah. Este relativ uşor să deosebim ceea ce este extern de ceea ce este intern: faptul că a trecut din Persia în Europa este de ordin extern; dimpotrivă, intern este tot ceea ce priveşte sistemul şi regulile. Dacă înlocuiesc piesele de lemn prin piese de fildeş, schimbarea este indiferentă pentru sistem, dar dacă micşorez sau măresc numărul pieselor, această schimbare atinge în profunzime „gramatica” jocului. Este adevărat că, pentru a face distincţii de acest fel, este nevoie de o anumită atenţie. Astfel, în fiecare caz, se va pune problema naturii fenomenului şi, pentru a o rezolva, se va respecta următoarea regulă: este intern tot ceea ce schimbă sistemul într-un grad oarecare.