Louis HJELMSLEV Expresie şi conţinut* Până acum am vrut să urmăm vechea tradiţie după care un semn este, înainte de toate, semn al unui element oarecare. E concepţia curentă, iar noi ne-am conformat acesteia, care e de asemenea o concepţie larg răspândită în epis-temologie şi în logică. Totuşi vrem să demonstrăm acum că ea nu poate fi susţinută din punct de vedere lingvistic; de altfel, asupra acestei probleme, suntem de acord cu teoriile lingvistice moderne. După teoria tradiţională, semnul e expresia unui conţinut exterior semnului însuşi; dimpotrivă, teoria modernă, formulată în special de F. de Saussure şi de asemenea de L. Weisgerber1, concepe semnul ca un întreg format dintr-o expresie şi un conţinut. Numai criteriul adecvării trabuie să aleagă între aceste două ipoteze. Pentru a realiza aceasta, nu vom mai vorbi, deocamdată, despre semne, fiindcă, fără să le cunoaştem, căutăm să le definim, şi vom vorbi despre ce am constatat că există, adică despre funcţia semiotică, existentă între două mărimi: o expresie şi un conţinut. Plecând de la această observaţie fundamentală, vom putea hotări dacă e adecvat să considerăm funcţia semiotică drept funcţie externă sau internă mărimii pe care o numim semn. Am adoptat termenii expresie şi conţinut pentru a desemna functivele care contractează funcţia semiotică; dăm acestor termeni o întrebuinţare pur operaţională şi formală şi nu trebuie să se vadă aici nimic altceva. Există întotdeauna solidaritate între o funcţie şi clasa functivelor sale: nu se poate concepe o funcţie fără termenii acesteia, care nu sunt, ei înşişi, decât termenii acestei funcţii şi, prin urmare, de neconceput fără ea. Dacă una şi aceeaşi mărime contractează alternativ mai multe funcţii diferite şi pare că poate fi concepută ca selecţionată de aceste funcţii, nu este vorba totuşi în acest caz de un singur functiv, ci de mai multe, care devin obiecte diferite, după funcţia în care le luăm în considerare. Din alt punct de vedere, aceasta nu ne împiedică să putem vorbi de „aceeaşi” mărime, când sunt luate în considerare funcţiile pe care le contractează părţile ei componente, funcţii care definesc această mărime. Dacă mai multe serii de functive contractează una şi aceeaşi funcţie, înseamnă că există solidaritate între funcţie şi ansamblul functivelor sale; prin urmare fiecare functiv, luat aparte, selecţionează funcţia. Există de asemenea solidaritate între funcţia semiotică şi cele două functive ale sale: expresia şi conţinutul. Nu poate exista funcţie semiotică fără prezenţa simultană a acestor două functive, după cum nici o expresie şi conţinutul său, nici un conţinut şi expresia acestuia nu pot exista niciodată fără funcţia semiotică prin care sunt unite. Funcţia semiotică este în ea însăşi o solidaritate: expresia şi conţinutul sunt solidare şi se presupun în mod necesar unul pe celălalt. O expresie nu e expresie decât dacă e expresia unui conţinut şi un conţinut nu e conţinut decât dacă e conţinutul unei expresii. De asemenea e imposibil, dacă nu le izolăm în mod artificial, să existe un conţinut fără expresie sau o expresie fără conţinut. Dacă gândim fără să vorbim, gândirea nu-i un conţinut lingvistic şi nu este functivul unei funcţii semiotice. Dacă vorbim fără să gândim, producând serii de sunete nelegate de nici un sens, nu se obţine nici o expresie lingvistică, nici funcţia unei funcţii a semnului. Evident, nu trebuie să se confunde lipsa de conţinut cu lipsa de sens; conţinutul unei expresii poate foarte bine să fie considerat ca lipsit de sens dintr-un punct de vedere oarecare – al logicii normative sau al fizicii, de exemplu – fără să înceteze din această cauză să fie un conţinut. Dacă, în analiza unui text, s-ar omite luarea în considerare a funcţiei semiotice, n-am putea nici să delimităm semnele, nici să divizăm semnul izolat în figuri (cf. cap.XII); n-am putea nici măcar să facem o descriere exhaustivă şi empirică (în sensul în care înţelegem noi) a textului care dezvăluie funcţiile care-i stau la bază [...]. În ultimă instanţă, am fi lipsiţi de orice criteriu obiectiv utilizabil în analiză. Pentru precizarea naturii funcţiei semiotice, Saussure s-a hazardat să considere expresia şi conţinutul, luate separat, fară să se ocupe de funcţia se-miotică. Iată la ce a ajuns: „Luată în ea însăşi, gândirea e ca o nebuloasă în care nimic nu e delimitat în mod necesar. Nu există idei prestabilite şi nimic nu e distinct înainte de apariţia limbii. Substanţa fonică nu e mai fixă nici mai rigidă; nu e un tipar ale cărui forme trebuie luate de gândire în mod necesar, ci o materie plastică care se împarte la rândul său în părţi distincte pentru a pune la dispoziţie semnificanţii de care are nevoie gândirea. Putem deci reprezenta … limba … ca o serie de subdiviziuni care se ating desemnate în acelaşi timp pe planul nedefinit al ideilor confuze şi pe cel nu mai puţin nedeterminat al sunetelor … limba îşi elaborează unităţile constituindu-se între două mase amorfe… această combinaţie produce o formă, nu o substanţă”2. Dar această experienţă pedagogică, oricât ar fi de excelent formulată, e în realitate lipsită de sens, şi Saussure trebuie să fi înţeles el însuşi acest lucru. Într-o ştiinţă care evită orice postulat neriguros, nimic nu îndreptăţeşte să considerăm că limba e precedată de „substanţa conţinutului” (gândirea) sau de „substanţa expresiei” (lanţul fonic), fie că e în ordine temporală, fie în ordine ierarhică. Dacă păstrăm terminologia lui Saussure, trebuie să băgăm bine de seamă – şi aşa trebuie să fie înţeles punctul său de vedere – că substanţa depinde în exclusivitate de formă şi că nu se poate în nici un caz să i se acorde existenţă independentă. O experienţă care, dimpotrivă, pare îndreptăţită constă în compararea unor limbi diferite şi apoi în extragerea a ceea ce e comun tuturor şi ceea ce rămâne în vigoare în toate cazurile, oricare ar fi numărul limbilor luate în considerare. Dacă se face abstracţie de principiul structurii propriu-zise, care cuprinde funcţia semiotică şi toate funcţiile care se pot deduce din ea – principiu comun tuturor limbilor, dar cu aplicare diferită în fiecare din ele – se descoperă că acest factor comun e o mărime definită numai prin funcţia care o leagă de principiul structurii limbii şi de toţi factorii care fac ca limbile să difere unele de altele. Vom numi acest factor comun sens. Putem vedea astfel că, în diferite limbi, lanţurile: jeg ved det ikke (daneză), I do not know (engleză), je ne sais pas (franceză), en tiedä (finlandeză), naluvara (eschimosă)a) au, cu toate diferenţele, un factor comun: sensul, gândirea însăşi care, considerată astfel, se prezintă deocamdată ca o masă amorfă, o mărime neanalizată, definită numai prin funcţiile sale externe, adică prin ansamblul funcţiilor contractate cu fiecare din propoziţiile citate. Am putea să ne gândim la faptul că sensul e analizabil din mai multe puncte de vedere şi că analize diferite îl pot face să apară ca tot atâtea obiecte diferite. Am putea, de exemplu, să-l analizăm dintr-un oarecare punct de vedere psihologic sau în sfârşit din punctul de vedere al uneia sau alteia din limbile vorbite. Se observă că trebuie analizat într-un alt specific în fiecare din aceste limbi, ceea ce nu poate fi explicat decât spunând că sensul e ordonat, articulat, format diferit, în conformitate cu diferitele limbi: în daneză, există, mai întâi „eu”, apoi „ştiu”, apoi un obiect şi în sfârşit negaţia; în engleză se întâlneşte mai întâi „eu”, apoi un concept verbal care nu are existenţă autonomă în propoziţia daneză, apoi negaţia şi în sfârşit conceptul „a şti”, dar nimic care să corespundă lui „ştiu” şi nici un obiect; în franceză, există întâi „eu”, urmat de un fel de negaţie (care e totuşi cu totul altceva decât negaţiile daneză şi engleză, pentru că nu are totdeauna sensul unei negaţii), apoi „ştiu” şi încă un semn curios, numit uneori negaţie, dar care poate să însemne şi „un pas” şi, ca în engleză, nu există obiect; în finlandeză, e mai întâi un verb care înseamnă „eu-nu” (sau mai exact „nu-eu”, sensul „eu” venind în al doilea rând; în această limbă, negaţia e un verb care ia mărcile de persoană şi de număr: en „eu-nu”, et „tu-nu”, ei „el-nu”, emme „noi-nu” etc.), apoi conceptul „a şti”, care poate să semnifice imperativul în alte combinaţii; şi nici aici nu există obiect; în eschimosă avem „nu-ştiind-sunt-eu-aceasta”, adică un verb derivat din nalo „neştiinţă”, cu sufixe de prima persoană subiect şi a treia persoană obiect3. Vedem deci că sensul „neformat” pe care îl putem extrage din aceste lanţuri lingvistice ia forma în mod diferit în fiecare limbă. Fiecare dintre ele stabileşte graniţe proprii în „masa amorfă a gândirii”, punând în valoare factori diferiţi luaţi într-o ordine diferită, ca boabele de nisip din aceeaşi ruină care, împrăştiate de vânt, formează de fiecare data figuri diferite, sau de asemenea ca norul care, sub ochii lui Hamlet, îşi schimbă forma din minut în minut. Aşa cum aceleaşi fire de nisip pot să formeze desene neasemănătoare şi acelaşi nor ia mereu forme noi, acelaşi sens ia forme diferite în diferite limbi. Numai funcţiile limbii, funcţia semiotică şi cele care decurg din ea, îi determină forma. Sensul devine de fiecare dată substanţa unei forme noi şi nu are altă exigenţă posibilă decât aceea de a fi substanţa unei forme oarecare. Recunoaştem deci în procesul unui conţinut o formă specifică, forma conţinutului, care e independentă de sensul cu care se găseşte într-un raport arbitrar şi pe care îl transformă în substanţa conţinutului. Nu e greu de văzut că situaţia e perfect aceeaşi şi pentru sistemul conţinutului. Se poate spune că o paradigmă a unei limbi şi o paradigmă corespunzătoare a altei limbi pot să acopere aceeaşi zonă de sens care, desprinsă de limbile respective, constituie un continuu amorf şi compact, iar limbile stabilesc graniţe specifice. În spatele paradigmelor care, în diferite limbi, sunt formate din denumirile culorilor, putem, prin îndepărtarea diferenţelor să desprindem acest continuum amorf: spectrul de culori în care fiecare limbă stabileşte arbitrar propriile graniţe. În timp ce această zonă este în ansamblu decupată în aproximativ acelaşi fel în limbile din Europa modernă, nu e greu de găsit în altă parte decupări diferite. În galeză, „verde” e parţial gwyrdd şi parţial glas, „albastru” corespunde lui glas, „gri” e fie glas, fie llwyd, „brun” corespunde lui llwyd; aceasta înseamnă că domeniul spectrului acoperit de cuvântul francez vert e, în galeză, traversat de o linie care conferă o parte din el domeniului acoperit de franţuzescul bleu şi că frontiera pe care o stabileşte limba franceză între vert şi bleu nu există în galeză; graniţa care desparte bleu şi gris lipseşte de asemenea, ca şi cea care opune în franceză pe gris lui brun; în schimb, domeniul reprezentat în franceză prin gris este, în galeză, tăiat în două, în aşa fel încât jumătate e conferit zonei lui bleu din franceză şi cealaltă jumătate zonei lui brun. Un tablou schematic lasă să se vadă imediat nonconcordanţa graniţelor: Latina şi greaca sunt, deasemenea, în această privinţă, diferite de principalele limbi europene moderne. Gama da la „luminos” la „întunecat” care, în numeroase limbi, e împărţită în trei zone, alb, cenuşiu, negru, e în alte limbi împărţită într-un număr diferit de zone, fie prin suprimarea regiunii mijlocii a lui cenuşiu, fie dimpotrivă printr-o împărţire mai amănunţită a acestei zone. Paradigmele morfemelor determină apariţia unei situaţii comparabile. Câmpul numărului e împărţit diferit, după cum limbile nu disting decât un singular şi un plural, sau dacă adaugă un dual (ca greaca veche sau lituaniana), sau şi un paucal, sau doar un trial (ca în cea mai mare parte a limbilor melaneziene, în sanir, limbă indoneziană occidentală vorbită în insulele dintre Mindanao şi Celebes, şi în unele dialecte ale kulin, limbă din sudul Australiei), sau un quatrial (ca în limba micronesiană din insulele Gilbert). Câmpul temporal e împărţit în mod diferit în limbile care, cu excepţia perifrazelor, nu au decât un preterit şi un prezent (ca în daneză) şi unde prezentul acoperă, prin urmare, şi domeniul viitorului din alte limbi; împărţirea diferă deci în acestea din urmă, care stabilesc o graniţă între prezent şi viitor; decuparea e de asemenea diferită în limbile care, ca latina, greaca veche şi franceza, deosebesc mai multe feluri de trecut.
Arbre Bau e concordanţa în interiorul aceluiaşi câmp semantic se întâlneşte peste tot; iată un alt exemplu:
(daneză
) (germană) (franceză) Putem trage concluzia
că funcţia semiotică stabileşte o formă în
unul din functivele sale (conţinutul); forma conţinutului
care, din punctul de vedere al sensului, este arbitrară şi
nu se explică decât prin funcţia semiotică cu care
e solidară în mod evident. În acest sens Saussure a avut toată
dreptatea să facă distincţie între formă şi
substanţă. Se poate face
aceeaşi observaţie relativ la al doilea functiv al funcţiei
semiotice: expresia. Tot aşa cum câmpul culorilor şi câmpurile
morfemelor se împart în unităţi în mod diferit de la limbă
la limbă, o comparare a acestor limbi arată că zone
ale câmpului fonic se divid în unităţi în mod diferit, conform
fiecărei limbi. Ne putem gândi, de exemplu, la un domeniu acustico-fiziologic
susceptibil de o reprezentare spaţială cu mai multe dimensiuni
şi care se prezintă ca un continuum nedivizat dar divizibil,
de pildă, pe baza sistemului formulelor „antalfabetice”
ale lui Jespersen. În acest câmp amorf se încadrează figuri (foneme)
în număr variabil după fiecare limbă, pentru că
frontierele se stabilesc arbitrar în diferite locuri ale continuum-ului.
Aceasta e situaţia pentru continuum-ul definit prin conturul
median al gurii, de la faringe la buze; această zonă e de
obicei împărţită în trei regiuni; o regiune posterioară
a lui k, o regiune mijlocie a lui t şi o regiune
anterioară a lui p; dacă ne referim la aceste oclusive,
vedem totuşi că eschimosa şi letona disting două
regiuni ale lui k, iar frontiera e diferită în aceste
două limbi. Eschimosa o situează între o regiune uvulară
şi o regiune velară, letona între o regiune velară
şi o regiune palato-velară; numeroase limbi indiene disting
două regiuni ale lui t, una retroflexă şi alta
dentală etc. Un alt continuum e compus, evident, din câmpul vocalic.
Numărul vocalelor variază de la o limbă la alta, fiindcă
frontierele sunt stabilite în chip diferit. Eschimosa nu distinge
decât o zonă i, o zona u şi o zonă a;
în majoritatea limbilor, prima e descompusă în o zonă
i mai redusă şi o zonă e; a doua în o zonă
u şi o zonă o mai largă; în numeroase
limbi, fiecare din aceste zone poate fi reîmpărţită
printr-o linie care separă vocalele rotunjite (y, ř, o)
de cele care nu sunt (i, e, ш, y); acestea două
din urmă, foarte „întunecate”,
sunt rare în Europa, se găsesc de exemplu în tamul, în mai multe
limbi din Uralul oriental şi în română); cu aceeaşi
apertură ca i şi u putem de altfel forma vocale
medio-linguale rotunjite, ca în norvegiană şi suedeză
( ) sau nerotunjite,
ca în rusă ( ). Datorită acestei
mobilităţi extraordinare a limbii, posibilităţile
sunt infinite, dar rămâne caracteristic faptul că fiecare
limbă stabileşte propriile sale graniţe în interiorul
acestei infinităţi de posibilităţi. Situaţia
fiind în mod clar aceeaşi pentru expresie şi pentru conţinut,
e timpul să subliniem acest paralelism prin întrebuinţarea
aceleiaşi terminologii pentru expresie şi pentru conţinut.
Am putea vorbi deci aici despre un sens al expresiei,
şi nimic nu ne împiedică de la aceasta, deşi ar fi
împotriva obişnuinţei. Exemplele citate: conturul median
al părţii superioare a gurii şi continuum-ul vocalelor,
sunt deci zone fonice de sens care se divid în unităţi în
mod diferit în diverse limbi conform funcţiilor lor specifice
şi care, în calitate de substanţă a expresiei,
se unesc prin aceasta cu forma expresiei care le e proprie.
Am constatat acest fenomen pentru sistemul expresiei, dar cum
am făcut şi pentru conţinut, putem demonstra că
procesul e în aceeaşi situaţie. Forma specifică a sistemului
unei limbi anumite exercită, evident, influenţă asupra
procesului, în virtutea relaţiei care există între ele.
Pe de o parte graniţele interioare sistemului, care nu coincid
de la o limbă la alta, pe de altă parte relaţiile care
se pot stabili între foneme în lanţ (unele limbi oceanice şi
africane nu admit grupuri consonantice; alte limbi nu cunosc decât
anumite grupuri definite, variabile de la o limbă la alta; locul
accentului e dirijat de legi diferite după limbi etc.), fac ca
acelaşi sens al expresiei să nu ia aceeaşi formă
în diferite limbi. Englezescul [bd:'lIn], germanul [bεr'li:n],
japonezul [bεrulinu], danezul [bae 'li'n] reprezintă diferite
forme ale unuia şi aceluiaşi sens al expresiei; numele oraşului
Berlin. E complet indiferent faptul că sensul conţinutului
e de asemenea acelaşi, ca aici. Am putea spune şi că
pronunţarea cuvântului englez got, a celui german Gott
şi a celui danez godt reprezintă forme diferite
ale aceluiaşi sens al expresiei. În acest exemplu, sensul expresiei
e acelaşi, dar forma conţinutului e diferită, după
cum în je ne sais pas şi I do not know sensul conţinutului
e acelaşi, pe când sensul expresiei e diferit. Vorbitorul căruia
îi e familiar sistemul de funcţii dintr-o anumită limbă
(limba lui maternă, de exemplu) formează în această
limbă sensurile conţinutului şi sensurile expresiei
pe care le-a perceput. „A
vorbi cu accent” înseamnă în fond a forma un sens de expresie
conform condiţiilor funcţionale sugerate de limba maternă
a vorbitorului. Acest lucru ne
arată că cele două functive care contractează
funcţia semiotică: expresia şi conţinutul, intră
în aceeaşi relaţie cu această funcţie: ele există
numai în virtutea funcţiei semiotice şi pot să fie
desemnate cu precizie ca forma conţinutului şi forma
expresiei. De asemenea, numai în virtutea formei conţinutului
şi formei expresiei există substanţa conţinutului
şi substanţa expresiei care apar când se proiectează
forma asupra sensului, aşa cum un fir întins îşi proiectează
umbra asupra unei suprafeţe netede. Putem acum să
ne întoarcem la punctul de pornire: semnificaţia cea mai adecvată
a cuvântului semn, pentru a face lumină în controversa
care opune lingvistica tradiţională lingvisticii moderne.
Se pare că e adevărat că un semn e semn al unui lucru
şi că acest „ceva”
rămâne în afara semnului respectiv; astfel, cuvântul boisb)
este semnul unui atare obiect determinat în peisaj şi, în sens
tradiţional, acest obiect nu face parte din semnul respectiv.
Or acest obiect al peisajului e o mărime rezultând din substanţa
conţinutului care, prin denumirea sa, e unită cu o formă
a conţinutului în care aceasta se îmbină cu alte mărimi
ale substanţei conţinutului, de exemplu materia din care
e facută uşa meac). Faptul că un semn e semn a ceva înseamnă deci că
forma conţinutului unui semn poate cuprinde acest ceva ca substanţă
a conţinutului. Ca şi mai înainte, când am simţit nevoia
să folosim cuvântul sens atât pentru expresie, cât şi
pentru conţinut, trebuie să răsturnăm acum orientarea
semnului, în dorinţa de claritate şi în ciuda atitudinii
consacrate, al cărei caracter îngust e evident. Ar trebui deci
să spunem că un semn e semnul substanţei expresiei;
secvenţa de sunete [bwa], în calitate de fapt unic pronunţat
hic et nunc, e o mărime care ţine de substanţa
expresiei, iar aceasta, numai în virtutea semnului, e unită cu
o formă de expresie în cadrul căreia se pot aduna alte mărimi
ale substanţei expresiei: alte pronunţări posibile
ale aceluiaşi semn, de alţi vorbitori sau în alte situaţii.
Chiar dacă acest lucru poate părea paradoxal, semnul este
deci în acelaşi timp semn al unei substanţe a conţinutului
şi al unei substanţe a expresiei. Numai în acest sens se
poate spune că semnul e semn a ceva. Dimpotrivă,
nu e nici un motiv să decidem că semnul nu e decât semnul
substanţei conţinutului sau numai semn al substanţei
expresiei, ceea ce evident, nimeni nu şi-a imaginat până
acum. Semnul e o mărime cu două aspecte, deschis în două
direcţii: „în
afară”, spre substanţa expresiei, „înăuntru”
spre substanţa conţinutului. Orice terminologie
e arbitrară şi, prin urmare, nimic nu poate interzice folosirea
cuvântului semn pentru a desemna mai special forma expresiei
sau chiar, dacă vrem, substanţa expresiei, ceea ce ar fi
totuşi deopotrivă absurd şi inutil. Dar pare mai adecvat
să folosim cuvântul semn pentru a desemna unitatea
constituită din forma conţinutului şi forma expresiei
şi stabilită prin solidaritatea pe care am denumit-o funcţie
semiotică. Dacă termenul e folosit pentru a desemna
numai expresia sau oricare dintre părţile sale, această
definiţie, chiar apărată de definiţii formale,
riscă să provoace sau să înlesnească, conştient
sau nu, greşeala foarte răspândită după care o
limbă nu e decât un nomenclator pur şi simplu, un stoc de
etichete menite să fie lipite pe obiectele preexistente. Prin
natura sa, cuvântul semn va fi totdeauna legat de ideea de
desemnare; de aceea trebuie să fie folosit în aşa fel încât
relaţia între semn şi ceea ce desemnează să fie
scoasă în evidenţă cât mai clar posibil şi să
nu poată fi obiectul simplificărilor care îl deformează. Distincţia
dintre expresie şi conţinut şi relaţia lor în
funcţia semiotică sunt fundamentale în structura limbajului.
Orice semn, orice sistem de semne, orice sistem de figuri stabilit
pentru alcătuirea semnelor, orice limbă, în sfârşit,
cuprinde în sine o formă a expresiei şi o formă a conţinutului.
De aceea analiza unui proces, în prima sa etapă, trebuie să
ducă la o separare a acestor două mărimi. Pentru a
fi exhaustivă, analiza trebuie realizată aşa fel ca
la fiecare nivel divizarea să separe părţile cele mai
întinse cu putinţă, adică părţi cât mai puţine
ca număr cu putinţă, fie că e divizat lanţul
în întregime, fie oricare dintre părţile sale. Dacă
un text cuprinde, de exemplu, şi fraze şi propoziţii,
se poate arăta că numărul propoziţiilor este mai
mare decât al frazelor. Nu trebuie deci de la început să ne aventurăm
să decupăm textul în propoziţii, ci mai întâi să-l
împărţim în fraze şi apoi să trecem la împărţirea
în propoziţii. Dacă se ţine seama de acest principiu,
se va observa că un text nu e niciodată divizibil decât
în două părţi, la primul nivel; acest număr foarte
mic le garantează extinderea maximală şi cele două
părţi sunt linia expresiei şi linia conţinutului
care, în ce priveşte funcţia semiotică, sunt solidare
una cu alta. Se desparte apoi linia expresiei şi cea a conţinutului,
luate separat, ţinând seama, în chip necesar, de interacţiunea
lor în interiorul semnelor. De asemenea, prima împărţire
a sistemului limbii va duce la stabilirea a două şi cele
mai importante dintre paradigmele sale: aspectul expresiei şi
aspectul conţinutului. Pentru a desemna prin acelaşi
termen pe de o parte linia expresiei şi aspectul expresiei şi
pe de altă parte linia conţinutului şi aspectul conţinutului,
am ales respectiv termenii de plan al expresiei şi plan
al conţinutului; am ales aceşti termeni în conformitate
cu formularea lui Saussure pe care am citat-o mai sus: „planul…
ideilor…şi…
cel…
al sunetelor”. De-a lungul întregii
analize, acest mod de a proceda aduce totodată claritate şi
simplificare şi în acelasi timp, luminează întregul mecanism
al limbii, într-un fel necunoscut până acum. Plecând de la acest
punct de vedere, va fi uşor să organizăm disciplinele
auxiliare ale lingvisticii, după o schemă judicioasă,
şi să trecem odată pentru totdeauna peste împărţirea
actuală a gramaticii în fonetică, morfologie, sintaxă,
lexicologie şi semantică, împărţire puţin
satisfăcătoare, şchiopătând în multe privinţe
şi ale cărei domenii se suprapun parţial. După
ce a fost realizată, analiza arată, în afară de aceasta,
că planul expresiei şi cel al conţinutului pot fi descrise,
exhaustiv şi fără contradicţii, ca fiind formate
în mod analog, astfel că pot fi prevăzute în ambele planuri
categorii definite identic. Acest lucru nu va face decât să confirme
odată mai mult concepţia temeinică în conformitate
cu care expresie şi conţinut sunt mărimi de acelaşi
rang, egale în toate privinţele. Chiar termenii
de plan al expresiei şi plan al conţinutului şi,
mai general, expresie şi conţinut au fost
aleşi după uzul curent şi sunt complet arbitrari. În privinţa
definiţiei lor funcţionale, e imposibil de susţinut
că ar fi drept să numim una din aceste mărimi expresie
şi cealaltă conţinut şi nu invers. Ele
nu sunt definite decât ca solidare una cu alta şi nici una, nici
cealaltă nu pot fi definite mai precis. Luate separat,
nu pot fi definite decât prin opoziţie şi în mod relativ,
ca functive ale aceleiaşi funcţii, care se opun una alteia. * Capitolul XIII din Preliminarii la o teorie a limbii, 1943 (trad. engl. 1953), trad. rom. de Teodora Popa-Tomescu, reprod. din culegerea Antologie de texte de lingvistică structurală, 1997, p. 154-169. 1 Leo Weisgberger, Germanisch-romanische Monatsschrift XV, 1927, p. 161 şi urm., id., Indogermanische Forschungen XXXVI, 1928, p. 310 şi urm.; id., Muttersprache und Geistesbildung, Gőttingen, 1929. 2 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, ed. a doua, p. 155-157. a) Care înseamnă fiecare „nu ştiu” (n. trad. rom.). 3 Am făcut abstracţie de faptul că acelaşi sens, în anumite limbi, poate lua forma unor lanţuri lingvistice diferite: în franceză je l`ignore, în eschimosă asuk sau asukiak (derivat din aso care înseamnă aproximativ „gata, destul”). b) „pădure”, în franceză (n. trad. rom.) c) Pentru că fr. bois mai înseamnă şi „lemn” (n. trad. rom.). |
<<
pagina precedentă << |
>>
pagina următoare >> |
© University
of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission
of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication
of the website address and the web page.
Comments to: Constantin
DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA
OVAC