Louis HJELMSLEV

Expresie şi conţinut*

Până acum am vrut să urmăm vechea tradiţie după care un semn este, înainte de toate, semn al unui element oarecare. E concepţia curentă, iar noi ne-am conformat acesteia, care e de asemenea o concepţie larg răspândită în epis-temologie şi în logică. Totuşi vrem să demonstrăm acum că ea nu poate fi susţinută din punct de vedere lingvistic; de altfel, asupra acestei probleme, suntem de acord cu teoriile lingvistice moderne.

După teoria tradiţională, semnul e expresia unui conţinut exterior semnului însuşi; dimpotrivă, teoria modernă, formulată în special de F. de Saussure şi de asemenea de L. Weisgerber1, concepe semnul ca un întreg format dintr-o expresie şi un conţinut.

Numai criteriul adecvării trabuie să aleagă între aceste două ipoteze. Pentru a realiza aceasta, nu vom mai vorbi, deocamdată, despre semne, fiindcă, fără să le cunoaştem, căutăm să le definim, şi vom vorbi despre ce am constatat că există, adică despre funcţia semiotică, existentă între două mărimi: o expresie şi un conţinut. Plecând de la această observaţie fundamentală, vom putea hotări dacă e adecvat să considerăm funcţia semiotică drept funcţie externă sau internă mărimii pe care o numim semn.

Am adoptat termenii expresie şi conţinut pentru a desemna functivele care contractează funcţia semiotică; dăm acestor termeni o întrebuinţare pur operaţională şi formală şi nu trebuie să se vadă aici nimic altceva.

Există întotdeauna solidaritate între o funcţie şi clasa functivelor sale: nu se poate concepe o funcţie fără termenii acesteia, care nu sunt, ei înşişi, decât termenii acestei funcţii şi, prin urmare, de neconceput fără ea. Dacă una şi aceeaşi mărime contractează alternativ mai multe funcţii diferite şi pare că poate fi concepută ca selecţionată de aceste funcţii, nu este vorba totuşi în acest caz de un singur functiv, ci de mai multe, care devin obiecte diferite, după funcţia în care le luăm în considerare. Din alt punct de vedere, aceasta nu ne împiedică să putem vorbi de aceeaşi” mărime, când sunt luate în considerare funcţiile pe care le contractează părţile ei componente, funcţii care definesc această mărime.

Dacă mai multe serii de functive contractează una şi aceeaşi funcţie, înseamnă că există solidaritate între funcţie şi ansamblul functivelor sale; prin urmare fiecare functiv, luat aparte, selecţionează funcţia.

Există de asemenea solidaritate între funcţia semiotică şi cele două functive ale sale: expresia şi conţinutul. Nu poate exista funcţie semiotică fără prezenţa simultană a acestor două functive, după cum nici o expresie şi conţinutul său, nici un conţinut şi expresia acestuia nu pot exista niciodată fără funcţia semiotică prin care sunt unite.

Funcţia semiotică este în ea însăşi o solidaritate: expresia şi conţinutul sunt solidare şi se presupun în mod necesar unul pe celălalt.

O expresie nu e expresie decât dacă e expresia unui conţinut şi un conţinut nu e conţinut decât dacă e conţinutul unei expresii. De asemenea e imposibil, dacă nu le izolăm în mod artificial, să existe un conţinut fără expresie sau o expresie fără conţinut. Dacă gândim fără să vorbim, gândirea nu-i un conţinut lingvistic şi nu este functivul unei funcţii semiotice. Dacă vorbim fără să gândim, producând serii de sunete nelegate de nici un sens, nu se obţine nici o expresie lingvistică, nici funcţia unei funcţii a semnului. Evident, nu trebuie să se confunde lipsa de conţinut cu lipsa de sens; conţinutul unei expresii poate foarte bine să fie considerat ca lipsit de sens dintr-un punct de vedere oarecare – al logicii normative sau al fizicii, de exemplu   fără să înceteze din această cauză să fie un conţinut.

Dacă, în analiza unui text, s-ar omite luarea în considerare a funcţiei semiotice, n-am putea nici să delimităm semnele, nici să divizăm semnul izolat în figuri (cf. cap.XII); n-am putea nici măcar să facem o descriere exhaustivă şi empirică (în sensul în care înţelegem noi) a textului care dezvăluie funcţiile care-i stau la bază [...]. În ultimă instanţă, am fi lipsiţi de orice criteriu obiectiv utilizabil în analiză.

Pentru precizarea naturii funcţiei semiotice, Saussure s-a hazardat să considere expresia şi conţinutul, luate separat, fară să se ocupe de funcţia se-miotică. Iată la ce a ajuns: Luată în ea însăşi, gândirea e ca o nebuloasă în care nimic nu e delimitat în mod necesar. Nu există idei prestabilite şi nimic nu e distinct înainte de apariţia limbii. Substanţa fonică nu e mai fixă nici mai rigidă; nu e un tipar ale cărui forme trebuie luate de gândire în mod necesar, ci o materie plastică care se împarte la rândul său în părţi distincte pentru a pune la dispoziţie semnificanţii de care are nevoie gândirea. Putem deci reprezenta limba ca o serie de subdiviziuni care se ating desemnate în acelaşi timp pe planul nedefinit al ideilor confuze şi pe cel nu mai puţin nedeterminat al sunetelor … limba îşi elaborează unităţile constituindu-se între două mase amorfe această combinaţie produce o formă, nu o substanţă”2.

Dar această experienţă pedagogică, oricât ar fi de excelent formulată, e în realitate lipsită de sens, şi Saussure trebuie să fi înţeles el însuşi acest lucru. Într-o ştiinţă care evită orice postulat neriguros, nimic nu îndreptăţeşte să considerăm că limba e precedată de substanţa conţinutului” (gândirea) sau de substanţa expresiei” (lanţul fonic), fie că e în ordine temporală, fie în ordine ierarhică. Dacă păstrăm terminologia lui Saussure, trebuie să băgăm bine de seamă şi aşa trebuie să fie înţeles punctul său de vedere – că substanţa depinde în exclusivitate de formă şi că nu se poate în nici un caz să i se acorde existenţă independentă.

O experienţă care, dimpotrivă, pare îndreptăţită constă în compararea unor limbi diferite şi apoi în extragerea a ceea ce e comun tuturor şi ceea ce rămâne în vigoare în toate cazurile, oricare ar fi numărul limbilor luate în considerare. Dacă se face abstracţie de principiul structurii propriu-zise, care cuprinde funcţia semiotică şi toate funcţiile care se pot deduce din ea – principiu comun tuturor limbilor, dar cu aplicare diferită în fiecare din ele se descoperă că acest factor comun e o mărime definită numai prin funcţia care o leagă de principiul structurii limbii şi de toţi factorii care fac ca limbile să difere unele de altele. Vom numi acest factor comun sens. Putem vedea astfel că, în diferite limbi, lanţurile: jeg ved det ikke (daneză), I do not know (engleză), je ne sais pas (franceză), en tiedä (finlandeză), naluvara (eschimosă)a) au, cu toate diferenţele, un factor comun: sensul, gândirea însăşi care, considerată astfel, se prezintă deocamdată ca o masă amorfă, o mărime neanalizată, definită numai prin funcţiile sale externe, adică prin ansamblul funcţiilor contractate cu fiecare din propoziţiile citate. Am putea să ne gândim la faptul că sensul e analizabil din mai multe puncte de vedere şi că analize diferite îl pot face să apară ca tot atâtea obiecte diferite. Am putea, de exemplu, să-l analizăm dintr-un oarecare punct de vedere psihologic sau în sfârşit din punctul de vedere al uneia sau alteia din limbile vorbite. Se observă că trebuie analizat într-un alt specific în fiecare din aceste limbi, ceea ce nu poate fi explicat decât spunând că sensul e ordonat, articulat, format diferit, în conformitate cu diferitele limbi: în daneză, există, mai întâi eu”, apoi ştiu”, apoi un obiect şi în sfârşit negaţia; în engleză se întâlneşte mai întâi eu”, apoi un concept verbal care nu are existenţă autonomă în propoziţia daneză, apoi negaţia şi în sfârşit conceptul a şti”, dar nimic care să corespundă lui ştiu” şi nici un obiect; în franceză, există întâi eu”, urmat de un fel de negaţie (care e totuşi cu totul altceva decât negaţiile daneză şi engleză, pentru că nu are totdeauna sensul unei negaţii), apoi ştiu” şi încă un semn curios, numit uneori negaţie, dar care poate să însemne şi un pas” şi, ca în engleză, nu există obiect; în finlandeză, e mai întâi un verb care înseamnă eu-nu” (sau mai exact nu-eu”, sensul eu” venind în al doilea rând; în această limbă, negaţia e un verb care ia mărcile de persoană şi de număr: en eu-nu”, et tu-nu, ei el-nu”, emme noi-nu” etc.), apoi conceptul a şti”, care poate să semnifice imperativul în alte combinaţii; şi nici aici nu există obiect; în eschimosă avem nu-ştiind-sunt-eu-aceasta”, adică un verb derivat din nalo neştiinţă”, cu sufixe de prima persoană subiect şi a treia persoană obiect3. Vedem deci că sensul neformat” pe care îl putem extrage din aceste lanţuri lingvistice ia forma în mod diferit în fiecare limbă. Fiecare dintre ele stabileşte graniţe proprii în masa amorfă a gândirii”, punând în valoare factori diferiţi luaţi într-o ordine diferită, ca boabele de nisip din aceeaşi ruină care, împrăştiate de vânt, formează de fiecare data figuri diferite, sau de asemenea ca norul care, sub ochii lui Hamlet, îşi schimbă forma din minut în minut.

Aşa cum aceleaşi fire de nisip pot să formeze desene neasemănătoare şi acelaşi nor ia mereu forme noi, acelaşi sens ia forme diferite în diferite limbi. Numai funcţiile limbii, funcţia semiotică şi cele care decurg din ea, îi determină forma. Sensul devine de fiecare dată substanţa unei forme noi şi nu are altă exigenţă posibilă decât aceea de a fi substanţa unei forme oarecare.

Recunoaştem deci în procesul unui conţinut o formă specifică, forma conţinutului, care e independentă de sensul cu care se găseşte într-un raport arbitrar şi pe care îl transformă în substanţa conţinutului. Nu e greu de văzut că situaţia e perfect aceeaşi şi pentru sistemul conţinutului. Se poate spune că o paradigmă a unei limbi şi o paradigmă corespunzătoare a altei limbi pot să acopere aceeaşi zonă de sens care, desprinsă de limbile respective, constituie un continuu amorf şi compact, iar limbile stabilesc graniţe specifice. În spatele paradigmelor care, în diferite limbi, sunt formate din denumirile culorilor, putem, prin îndepărtarea diferenţelor să desprindem acest continuum amorf: spectrul de culori în care fiecare limbă stabileşte arbitrar propriile graniţe. În timp ce această zonă este în ansamblu decupată în aproximativ acelaşi fel în limbile din Europa modernă, nu e greu de găsit în altă parte decupări diferite. În galeză, verde” e parţial gwyrdd şi parţial glas, „albastru” corespunde lui glas, gri” e fie glas, fie llwyd, brun” corespunde lui llwyd; aceasta înseamnă că domeniul spectrului acoperit de cuvântul francez vert e, în galeză, traversat de o linie care conferă o parte din el domeniului acoperit de franţuzescul bleu şi că frontiera pe care o stabileşte limba franceză între vert şi bleu nu există în galeză; graniţa care desparte bleu şi gris lipseşte de asemenea, ca şi cea care opune în franceză pe gris lui brun; în schimb, domeniul reprezentat în franceză prin gris este, în galeză, tăiat în două, în aşa fel încât jumătate e conferit zonei lui bleu din franceză şi cealaltă jumătate zonei lui brun. Un tablou schematic lasă să se vadă imediat nonconcordanţa graniţelor:

 

Latina şi greaca sunt, deasemenea, în această privinţă, diferite de principalele limbi europene moderne. Gama da la „luminos” la „întunecat” care, în numeroase limbi, e împărţită în trei zone, alb, cenuşiu, negru, e în alte limbi împărţită într-un număr diferit de zone, fie prin suprimarea regiunii mijlocii a lui cenuşiu, fie dimpotrivă printr-o împărţire mai amănunţită a acestei zone.

Paradigmele morfemelor determină apariţia unei situaţii comparabile. Câmpul numărului e împărţit diferit, după cum limbile nu disting decât un singular şi un plural, sau dacă adaugă un dual (ca greaca veche sau lituaniana), sau şi un paucal, sau doar un trial (ca în cea mai mare parte a limbilor melaneziene, în sanir, limbă indoneziană occidentală vorbită în insulele dintre Mindanao şi Celebes, şi în unele dialecte ale kulin, limbă din sudul Australiei), sau un quatrial (ca în limba micronesiană din insulele Gilbert). Câmpul temporal e împărţit în mod diferit în limbile care, cu excepţia perifrazelor, nu au decât un preterit şi un prezent (ca în daneză) şi unde prezentul acoperă, prin urmare, şi domeniul viitorului din alte limbi; împărţirea diferă deci în acestea din urmă, care stabilesc o graniţă între prezent şi viitor; decuparea e de asemenea diferită în limbile care, ca latina, greaca veche şi franceza, deosebesc mai multe feluri de trecut.

Arbre

Bau

e concordanţa în interiorul aceluiaşi câmp semantic se întâlneşte peste tot; iată un alt exemplu:

 

 (daneză ) (germană) (franceză)

Putem trage concluzia că funcţia semiotică stabileşte o formă în unul din functivele sale (conţinutul); forma conţinutului care, din punctul de vedere al sensului, este arbitrară şi nu se explică decât prin funcţia semiotică cu care e solidară în mod evident. În acest sens Saussure a avut toată dreptatea să facă distincţie între formă şi substanţă.

Se poate face aceeaşi observaţie relativ la al doilea functiv al funcţiei semiotice: expresia. Tot aşa cum câmpul culorilor şi câmpurile morfemelor se împart în unităţi în mod diferit de la limbă la limbă, o comparare a acestor limbi arată că zone ale câmpului fonic se divid în unităţi în mod diferit, conform fiecărei limbi. Ne putem gândi, de exemplu, la un domeniu acustico-fiziologic susceptibil de o reprezentare spaţială cu mai multe dimensiuni şi care se prezintă ca un continuum nedivizat dar divizibil, de pildă, pe baza sistemului formulelor antalfabetice” ale lui Jespersen. În acest câmp amorf se încadrează figuri (foneme) în număr variabil după fiecare limbă, pentru că frontierele se stabilesc arbitrar în diferite locuri ale continuum-ului. Aceasta e situaţia pentru continuum-ul definit prin conturul median al gurii, de la faringe la buze; această zonă e de obicei împărţită în trei regiuni; o regiune posterioară a lui k, o regiune mijlocie a lui t şi o regiune anterioară a lui p; dacă ne referim la aceste oclusive, vedem totuşi că eschimosa şi letona disting două regiuni ale lui k, iar frontiera e diferită în aceste două limbi. Eschimosa o situează între o regiune uvulară şi o regiune velară, letona între o regiune velară şi o regiune palato-velară; numeroase limbi indiene disting două regiuni ale lui t, una retroflexă şi alta dentală etc. Un alt continuum e compus, evident, din câmpul vocalic. Numărul vocalelor variază de la o limbă la alta, fiindcă frontierele sunt stabilite în chip diferit. Eschimosa nu distinge decât o zonă i, o zona u şi o zonă a; în majoritatea limbilor, prima e descompusă în o zonă i mai redusă şi o zonă e; a doua în o zonă u şi o zonă o mai largă; în numeroase limbi, fiecare din aceste zone poate fi reîmpărţită printr-o linie care separă vocalele rotunjite (y, ř, o) de cele care nu sunt (i, e, ш, y); acestea două din urmă, foarte întunecate”, sunt rare în Europa, se găsesc de exemplu în tamul, în mai multe limbi din Uralul oriental şi în română); cu aceeaşi apertură ca i şi u putem de altfel forma vocale medio-linguale rotunjite, ca în norvegiană şi suedeză ( ) sau nerotunjite, ca în rusă ( ). Datorită acestei mobilităţi extraordinare a limbii, posibilităţile sunt infinite, dar rămâne caracteristic faptul că fiecare limbă stabileşte propriile sale graniţe în interiorul acestei infinităţi de posibilităţi.

Situaţia fiind în mod clar aceeaşi pentru expresie şi pentru conţinut, e timpul să subliniem acest paralelism prin întrebuinţarea aceleiaşi terminologii pentru expresie şi pentru conţinut. Am putea vorbi deci aici despre un sens al expresiei, şi nimic nu ne împiedică de la aceasta, deşi ar fi împotriva obişnuinţei. Exemplele citate: conturul median al părţii superioare a gurii şi continuum-ul vocalelor, sunt deci zone fonice de sens care se divid în unităţi în mod diferit în diverse limbi conform funcţiilor lor specifice şi care, în calitate de substanţă a expresiei, se unesc prin aceasta cu forma expresiei care le e proprie. Am constatat acest fenomen pentru sistemul expresiei, dar cum am făcut şi pentru conţinut, putem demonstra că procesul e în aceeaşi situaţie. Forma specifică a sistemului unei limbi anumite exercită, evident, influenţă asupra procesului, în virtutea relaţiei care există între ele. Pe de o parte graniţele interioare sistemului, care nu coincid de la o limbă la alta, pe de altă parte relaţiile care se pot stabili între foneme în lanţ (unele limbi oceanice şi africane nu admit grupuri consonantice; alte limbi nu cunosc decât anumite grupuri definite, variabile de la o limbă la alta; locul accentului e dirijat de legi diferite după limbi etc.), fac ca acelaşi sens al expresiei să nu ia aceeaşi formă în diferite limbi. Englezescul [bd:'lIn], germanul [bεr'li:n], japonezul [bεrulinu], danezul [bae 'li'n] reprezintă diferite forme ale unuia şi aceluiaşi sens al expresiei; numele oraşului Berlin. E complet indiferent faptul că sensul conţinutului e de asemenea acelaşi, ca aici. Am putea spune şi că pronunţarea cuvântului englez got, a celui german Gott şi a celui danez godt reprezintă forme diferite ale aceluiaşi sens al expresiei. În acest exemplu, sensul expresiei e acelaşi, dar forma conţinutului e diferită, după cum în je ne sais pas şi I do not know sensul conţinutului e acelaşi, pe când sensul expresiei e diferit.

Vorbitorul căruia îi e familiar sistemul de funcţii dintr-o anumită limbă (limba lui maternă, de exemplu) formează în această limbă sensurile conţinutului şi sensurile expresiei pe care le-a perceput. A vorbi cu accent” înseamnă în fond a forma un sens de expresie conform condiţiilor funcţionale sugerate de limba maternă a vorbitorului.

Acest lucru ne arată că cele două functive care contractează funcţia semiotică: expresia şi conţinutul, intră în aceeaşi relaţie cu această funcţie: ele există numai în virtutea funcţiei semiotice şi pot să fie desemnate cu precizie ca forma conţinutului şi forma expresiei. De asemenea, numai în virtutea formei conţinutului şi formei expresiei există substanţa conţinutului şi substanţa expresiei care apar când se proiectează forma asupra sensului, aşa cum un fir întins îşi proiectează umbra asupra unei suprafeţe netede.

Putem acum să ne întoarcem la punctul de pornire: semnificaţia cea mai adecvată a cuvântului semn, pentru a face lumină în controversa care opune lingvistica tradiţională lingvisticii moderne. Se pare că e adevărat că un semn e semn al unui lucru şi că acest ceva” rămâne în afara semnului respectiv; astfel, cuvântul boisb) este semnul unui atare obiect determinat în peisaj şi, în sens tradiţional, acest obiect nu face parte din semnul respectiv. Or acest obiect al peisajului e o mărime rezultând din substanţa conţinutului care, prin denumirea sa, e unită cu o formă a conţinutului în care aceasta se îmbină cu alte mărimi ale substanţei conţinutului, de exemplu materia din care e facută uşa meac). Faptul că un semn e semn a ceva înseamnă deci că forma conţinutului unui semn poate cuprinde acest ceva ca substanţă a conţinutului. Ca şi mai înainte, când am simţit nevoia să folosim cuvântul sens atât pentru expresie, cât şi pentru conţinut, trebuie să răsturnăm acum orientarea semnului, în dorinţa de claritate şi în ciuda atitudinii consacrate, al cărei caracter îngust e evident. Ar trebui deci să spunem că un semn e semnul substanţei expresiei; secvenţa de sunete [bwa], în calitate de fapt unic pronunţat hic et nunc, e o mărime care ţine de substanţa expresiei, iar aceasta, numai în virtutea semnului, e unită cu o formă de expresie în cadrul căreia se pot aduna alte mărimi ale substanţei expresiei: alte pronunţări posibile ale aceluiaşi semn, de alţi vorbitori sau în alte situaţii. Chiar dacă acest lucru poate părea paradoxal, semnul este deci în acelaşi timp semn al unei substanţe a conţinutului şi al unei substanţe a expresiei. Numai în acest sens se poate spune că semnul e semn a ceva.

Dimpotrivă, nu e nici un motiv să decidem că semnul nu e decât semnul substanţei conţinutului sau numai semn al substanţei expresiei, ceea ce evident, nimeni nu şi-a imaginat până acum. Semnul e o mărime cu două aspecte, deschis în două direcţii: în afară”, spre substanţa expresiei, înăuntru” spre substanţa conţinutului.

Orice terminologie e arbitrară şi, prin urmare, nimic nu poate interzice folosirea cuvântului semn pentru a desemna mai special forma expresiei sau chiar, dacă vrem, substanţa expresiei, ceea ce ar fi totuşi deopotrivă absurd şi inutil. Dar pare mai adecvat să folosim cuvântul semn pentru a desemna unitatea constituită din forma conţinutului şi forma expresiei şi stabilită prin solidaritatea pe care am denumit-o funcţie semiotică. Dacă termenul e folosit pentru a desemna numai expresia sau oricare dintre părţile sale, această definiţie, chiar apărată de definiţii formale, riscă să provoace sau să înlesnească, conştient sau nu, greşeala foarte răspândită după care o limbă nu e decât un nomenclator pur şi simplu, un stoc de etichete menite să fie lipite pe obiectele preexistente. Prin natura sa, cuvântul semn va fi totdeauna legat de ideea de desemnare; de aceea trebuie să fie folosit în aşa fel încât relaţia între semn şi ceea ce desemnează să fie scoasă în evidenţă cât mai clar posibil şi să nu poată fi obiectul simplificărilor care îl deformează.

Distincţia dintre expresie şi conţinut şi relaţia lor în funcţia semiotică sunt fundamentale în structura limbajului. Orice semn, orice sistem de semne, orice sistem de figuri stabilit pentru alcătuirea semnelor, orice limbă, în sfârşit, cuprinde în sine o formă a expresiei şi o formă a conţinutului. De aceea analiza unui proces, în prima sa etapă, trebuie să ducă la o separare a acestor două mărimi. Pentru a fi exhaustivă, analiza trebuie realizată aşa fel ca la fiecare nivel divizarea să separe părţile cele mai întinse cu putinţă, adică părţi cât mai puţine ca număr cu putinţă, fie că e divizat lanţul în întregime, fie oricare dintre părţile sale. Dacă un text cuprinde, de exemplu, şi fraze şi propoziţii, se poate arăta că numărul propoziţiilor este mai mare decât al frazelor. Nu trebuie deci de la început să ne aventurăm să decupăm textul în propoziţii, ci mai întâi să-l împărţim în fraze şi apoi să trecem la împărţirea în propoziţii. Dacă se ţine seama de acest principiu, se va observa că un text nu e niciodată divizibil decât în două părţi, la primul nivel; acest număr foarte mic le garantează extinderea maximală şi cele două părţi sunt linia expresiei şi linia conţinutului care, în ce priveşte funcţia semiotică, sunt solidare una cu alta. Se desparte apoi linia expresiei şi cea a conţinutului, luate separat, ţinând seama, în chip necesar, de interacţiunea lor în interiorul semnelor. De asemenea, prima împărţire a sistemului limbii va duce la stabilirea a două şi cele mai importante dintre paradigmele sale: aspectul expresiei şi aspectul conţinutului. Pentru a desemna prin acelaşi termen pe de o parte linia expresiei şi aspectul expresiei şi pe de altă parte linia conţinutului şi aspectul conţinutului, am ales respectiv termenii de plan al expresiei şi plan al conţinutului; am ales aceşti termeni în conformitate cu formularea lui Saussure pe care am citat-o mai sus: planul… ideilorşi cel al sunetelor”.

De-a lungul întregii analize, acest mod de a proceda aduce totodată claritate şi simplificare şi în acelasi timp, luminează întregul mecanism al limbii, într-un fel necunoscut până acum. Plecând de la acest punct de vedere, va fi uşor să organizăm disciplinele auxiliare ale lingvisticii, după o schemă judicioasă, şi să trecem odată pentru totdeauna peste împărţirea actuală a gramaticii în fonetică, morfologie, sintaxă, lexicologie şi semantică, împărţire puţin satisfăcătoare, şchiopătând în multe privinţe şi ale cărei domenii se suprapun parţial. După ce a fost realizată, analiza arată, în afară de aceasta, că planul expresiei şi cel al conţinutului pot fi descrise, exhaustiv şi fără contradicţii, ca fiind formate în mod analog, astfel că pot fi prevăzute în ambele planuri categorii definite identic. Acest lucru nu va face decât să confirme odată mai mult concepţia temeinică în conformitate cu care expresie şi conţinut sunt mărimi de acelaşi rang, egale în toate privinţele.

Chiar termenii de plan al expresiei şi plan al conţinutului şi, mai general, expresie şi conţinut au fost aleşi după uzul curent şi sunt complet arbitrari.

În privinţa definiţiei lor funcţionale, e imposibil de susţinut că ar fi drept să numim una din aceste mărimi expresie şi cealaltă conţinut şi nu invers. Ele nu sunt definite decât ca solidare una cu alta şi nici una, nici cealaltă nu pot fi definite mai precis. Luate separat, nu pot fi definite decât prin opoziţie şi în mod relativ, ca functive ale aceleiaşi funcţii, care se opun una alteia.


* Capitolul XIII din Preliminarii la o teorie a limbii, 1943 (trad. engl. 1953), trad. rom. de Teodora Popa-Tomescu, reprod. din culegerea Antologie de texte de lingvistică structurală, 1997, p. 154-169.

1 Leo Weisgberger, Germanisch-romanische Monatsschrift XV, 1927, p. 161 şi urm., id., Indogermanische Forschungen XXXVI, 1928, p. 310 şi urm.; id., Muttersprache und Geistesbildung, Gőttingen, 1929.

2 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, ed. a doua, p. 155-157.

a) Care înseamnă fiecare „nu ştiu” (n. trad. rom.).

3 Am făcut abstracţie de faptul că acelaşi sens, în anumite limbi, poate lua forma unor lanţuri lingvistice diferite: în franceză je l`ignore, în eschimosă asuk sau asukiak (derivat din aso care înseamnă aproximativ „gata, destul”).

b) „pădure”, în franceză (n. trad. rom.)

c) Pentru că fr. bois mai înseamnă şi „lemn” (n. trad. rom.).

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC