Ferdinand de SAUSSURE

Lingvistica statică şi lingvistica evolutivă*

§ 1. Dualitatea internă a tuturor ştiinţelor care operează asupra valorilor

Puţini lingvişti se îndoiesc de faptul că intervenţia factorului timp este capabilă să-i creeze lingvisticii dificultăţi deosebite şi că ea plasează această ştiinţă în faţa a două drumuri complet divergente.

Majoritatea celorlalte ştiinţe ignoră această dualitate radicală; timpul nu produce asupra lor efecte deosebite. Astronomia a constatat că astrele suferă schimbări importante; ea nu a fost însă nevoită, pentru acest motiv, să se scindeze în două discipline diferite. Geologia îşi bazează studiul, aproape în mod constant, pe succesivităţi; dar, când se ocupă de stările fixe ale pământului, ea nu face din acesta un obiect de studiu total distinct. Există o ştiinţă descriptivă a dreptului şi o istorie a dreptului; nimeni nu o opune pe una celeilalte. Istoria politică a statelor se desfăşoară în întregime în timp; şi totuşi, dacă un istoric face tabloul unei epoci, nu avem impresia că ieşim din istorie. Invers, ştiinţa instituţiilor politice este, în mod esenţial, descriptivă, dar ea poate foarte bine, dacă se iveşte prilejul, să trateze o problemă istorică, fără ca unitatea să-i fie tulburată.

Dimpotrivă, dualitatea despre care vorbim se impune imperios ştiinţelor economice. Aici, spre deosebire de ceea ce se petrece în cazurile precedente, economia politică şi istoria economică constituie două discipline net separate în sânul uneia şi aceleiaşi ştiinţe; lucrările apărute recent în aceste domenii accentuează aceasta distincţie. Procedând astfel, ne supunem, fără să ne dăm bine seama, unei necesităţi interioare: o necesitate întru totul asemănătoare ne obligă să scindăm lingvistica în două părţi, fiecare având principiul ei propriu. Acest lucru se întâmplă pentru că, întocmai ca şi în economia politică, ne aflăm în faţa noţiunii de valoare; în amândouă ştiinţele este vorba de un sistem de echivalenţă între lucruri de ordine diferite: în una o muncă şi un salariu, în cealaltă un semnificat şi un semnificant.

Toate ştiinţele au interesul să marcheze mai exact axele pe care sunt situate lucrurile de care se ocupă; conform figurii următoare, trebuie întotdeauna să distingem: 1. axa simultaneităţilor (AB), referitoare la raporturile dintre lucruri coexistente, unde orice intervenţie a timpului este exclusă, şi 2. axa succesivităţilor (CD), pe care nu putem considera, în acelaşi timp, decât un lucru, dar unde sunt situate toate lucrurile de pe prima axă cu schimbările lor:

 

Pentru ştiinţele ce operează cu valori această distincţie devine o necesitate practică şi, în anumite cazuri, o necesitate absolută. În acest domeniu îi desfidem pe savanţi să-şi organizeze cercetările în mod riguros fără să ţină seama de cele două axe, fără să distingă sistemul valorilor considerate în sine de aceleaşi valori considerate în funcţie de timp.

Aceasta distincţie se impune în modul cel mai imperios lingvistului; căci limba este un sistem de valori pure, pe care nu o determină nimic în afară de starea momentană a termenilor săi. Atâta vreme cât, prin una dintre laturile sale, o valoare îşi are rădăcina în lucruri şi în raporturile lor naturale (cum este cazul în ştiinţele economice – de exemplu, o bucată de pământ are o valoare proporţională cu ceea ce ea produce), putem, până la un punct, să urmărim această valoare în timp, amintindu-ne că, în fiecare moment, ea depinde de un sistem de valori contemporane. Legătura sa cu lucrurile îi dă, oricum, o bază naturală, şi, prin aceasta, aprecierile ce se fac asupra sa nu sunt niciodată complet arbitrare; variabilitatea lor este limitată. Dar am văzut că în lingvistică datele naturale nu ocupă nici un loc.

Să mai adăugăm că cu cât un sistem de valori este mai complex şi mai riguros organizat, cu atât este mai necesar – tocmai din pricina complexităţii sale – să-l studiem succesiv în funcţie de cele două axe. Or, nici un sistem nu are această caracteristică în măsura în care o are limba: nicăieri nu se constată o asemenea precizie a valorilor puse în joc, un număr atât de mare şi de divers de termeni într-o dependenţă reciprocă atât de strictă. Multiplicitatea semnelor, invocată mai înainte pentru a explica continuitatea limbii, ne interzice, în mod absolut, să studiem simultan raporturile în timp şi raporturile în sistem.

lată de ce distingem două lingvistici. Cum le vom numi? Termenii de care dispunem nu sunt toţi la fel de potriviţi pentru a marca această distincţie. Astfel termenii „istorie” şi „lingvistică istorică” nu sunt utilizabili, căci denumesc nişte idei prea vagi; cum istoria politică cuprinde atât descrierea epocilor, cât şi nararea evenimentelor, ne-am putea imagina că, descriind stări succesive ale limbii, studiem limba după axa timpului; în acest scop, ar trebui să studiem separat fenomenele care fac ca limba să treacă de la o stare la alta. Termenii de evoluţie şi de lingvistică evolutivă sunt mai precişi şi îi vom folosi adeseori; prin opoziţie, putem vorbi despre ştiinţa stărilor limbii sau despre lingvistica statică.

Dar, pentru a marca mai bine această opoziţie şi această încrucişare a două ordine de fenomene privitoare la acelaşi obiect, preferăm să vorbim despre o lingvistică sincronică şi o lingvistică diacronică. Este sincronic tot ceea ce se referă la aspectul static al ştiinţei noastre, iar diacronic tot ceea ce are legătură cu evoluţiile. Sincronia şi diacronia vor desemna aşadar o stare a limbii şi, respectiv, o fază de evoluţie.

Ferdinand de SAUSSURE

Valoarea lingvistică*

§ 1. Limba ca gândire organizată în materia fonică

 Pentru a ne da seama că nu poate fi decât un sistem de valori pure, este de ajuns să luăm în considerare cele două elemente ce intră în joc în funcţionarea sa: ideile şi sunetele.

Din punct de vedere psihologic, facând abstracţie de exprimarea sa prin cuvinte, gândirea noastră nu este decât o masă amorfă şi indistinctă. Filosofii şi lingviştii au fost întotdeauna de acord că, fără ajutorul semnelor, am fi incapabili să distingem două idei în mod clar şi constant. Luată în sine, gândirea este ca o nebuloasă în care nimic nu este delimitat în mod necesar. Nu există idei prestabilite şi nimic nu e distinct înainte de apariţia limbii.

În faţa acestui domeniu „plutitor”, oare sunetele pot oferi, prin ele însele, entităţi circumscrise dinainte? Nicidecum. Substanţa fonică nu este mai fixă şi nici mai rigidă; ea nu este un tipar a cărui formă trebuie luată de gândire, ci o materie plastică, ce se împarte la rândul ei în părţi distincte, pentru a furniza semnificanţii de care gândirea are nevoie. Putem reprezenta, faptul lingvistic în ansamblul sau, adică limba, ca pe o serie de subdiviziuni alăturate, desenate, în acelaşi timp, în planul nedefinit al ideilor confuze (A) şi în cel, la fel de nedeterminat, al sunetelor (B); acest lucru poate fi reprezentat, în mod foarte aproximativ, prin schema de mai jos:

Rolul caracteristic al limbii faţă de gândire nu este de a crea un mijloc fonic, material pentru exprimarea ideilor, ci de a servi drept intermediar între gândire şi sunet, în condiţiile în care unirea lor duce, în mod necesar, la delimitări reciproce de unităţi. Gândirea, „haotică” prin natura sa, este obligată să se precizeze, descompunându-se. Nu există deci nici materializare a gândurilor, nici spiritualizare a sunetelor, ci e vorba doar de faptul oarecum misterios că „gândirea-sunet” implică diviziuni şi, ca limbă, îşi elaborează unităţile constituindu-se între două mase amorfe. Să ne reprezentăm aerul în contact cu o întindere de apă: dacă presiunea atmosferică se schimbă, suprafaţa apei se descompune într-o serie de diviziuni, adică de valuri; aceste ondulaţii ne dau o idee despre unirea şi, ca să spun aşa, despre însoţirea gândirii cu materia fonică.

Limba ar putea fi numită domeniul articulărilor, luând acest cuvânt în sensul definit [mai sus]: fiecare termen lingvistic este un mic membru, un articulus, unde o idee se fixează într-un sunet şi unde un sunet devine semnul unei idei.

Limba mai poate fi comparată şi cu o foaie de hârtie: gândirea este faţa, iar sunetul dosul foii; nu putem decupa faţa foii fără să decupăm, în acelaşi timp, şi dosul ei; acelaşi lucru se întâmplă şi în limbă: nu se poate izola nici sunetul de gândire şi nici gândirea de sunet; nu am ajunge aici decât printr-o abstractizare, al cărei rezultat ar fi să facem psihologie pură sau fonologie pură.

Lingvistica lucrează pe terenul limitrof unde elementele celor două ordine se combină; această combinare produce o formă, şi nu o substanţă.

Asemenea vederi ne fac să înţelegem mai bine cele spuse la pagina 87* despre caracterul arbitrar al semnului. Nu numai că cele două domenii legate prin faptul lingvistic sunt confuze şi amorfe, dar alegerea unei anumite tranşe acustice pentru exprimarea unei anumite idei este perfect arbitrară. Dacă nu ar fi astfel, noţiunea de valoare şi-ar pierde ceva din caracteristica sa, pentru că ar conţine un element impus din afară. Dar, în fapt, valorile rămân cu totul relative şi iată pentru ce legătura dintre idee şi sunet este în mod radical arbitrară.

La rândul său, caracterul arbitrar al semnului ne ajută să înţelegem mai bine de ce numai faptul social poate să creeze un sistem lingvistic. Colectivitatea este necesară pentru a stabili valori a căror unică raţiune de a fi se află în folosire şi în consimţământul general; individul singur este incapabil să fixeze vreuna.

Ideea de valoare, astfel determinată, ne arată că e o mare iluzie să considerăm un termen numai ca unire a unui anumit sunet cu un anumit concept. A-l defini astfel, ar însemna a-l izola de sistemul din care face parte; ar însemna să credem că putem începe prin termeni şi că putem construi sistemul făcând suma lor, când, dimpotrivă, trebuie să pornim de la întregul solidar pentru a obţine, prin analiză, elementele pe care le cuprinde.

Pentru a dezvolta aceasta teză, ne vom plasa, succesiv, din punctul de vedere al semnificatului sau conceptului [§ 2]**, al semnificantului [§ 3]^** şi al semnului total [§ 4]^**.

 Neputind sesiza direct entităţile concrete sau unităţile limbii, vom opera asupra cuvintelor. Acestea, fără să acopere exact defniţia unităţii lingvistice [vezi p. 120], ne dau cel puţin o idee aproximativă despre ea, idee care are avantajul de a fi concretă; le vom lua deci ca specimene echivalente ale termenilor reali ai unui sistem sincronic, iar principiile privitoare la cuvinte vor fi valabile pentru entităţi în general.