Ferdinand de SAUSSURE

Raporturi sintagmatice şi raporturi asociative*

§ 1. Definiţii

Astfel, într-o stare de limbă, totul se bazează pe raporturi; cum funcţionează ele?

Raporturile şi diferenţele dintre termenii lingvistici se derulează în două sfere distincte; fiecare dintre ele generează o anumită ordine de valori; opoziţia dintre aceste două ordini ne face să înţelegem mai bine natura fiecăruia dintre ele. Ele corespund cu două forme ale activităţii noastre mentale, amândouă indispensabile vieţii limbii.

Pe de o parte, în discurs, cuvintele contractează între ele, în virtutea înlănţuirii lor, raporturi bazate pe caracterul linear al limbii, care exclude posibilitatea de a pronunţa două elemente în acelaşi timp […]. Acestea se orânduiesc unele în urma altora în lanţul vorbirii. Aceste combinaţii, care au drept suport întinderea, pot fi numite sintagme1. Sintagma se compune deci, întotdeauna, din două sau mai multe unităţi consecutive (de exemplu: re-lire; contre tous; la vie humaine; Dieu est bon; s'il fait beau temps, nous sortirons etc.). Plasat într-o sintagmă, un termen nu-şi dobândeşte valoarea decât pentru că el este opus celui** ce-l precedă sau celui ce-i urmează, sau amândurora.

Pe de altă parte, în afara discursului, cuvintele ce au ceva în comun se asociază în memorie; în acest fel, se formează grupuri în sânul cărora domnesc raporturi foarte diferite. Astfel, cuvântul enseignement va face să se ivească inconştient în mintea noastră o mulţime de alte cuvinte (enseigner, renseigner etc., sau armement, changement etc., sau éducation, apprentissage); într-un fel sau altul, toate au ceva comun între ele.

Se vede că aceste coordonări sunt de o cu totul altă specie decât primele. Ele nu au drept suport întinderea; sediul lor se află în creier; ele fac parte din acea comoară interioară ce este, pentru fiecare individ, limba. Le vom denumi raporturi asociative.

Raportul sintagmatic este in praesentia; el se bazează pe doi sau mai mulţi termeni, în egală măsură prezenţi într-o serie*** efectivă. Dimpotrivă, raportul asociativ uneşte termeni in absentia într-o serie mnemonică virtuală.

Din acest dublu punct de vedere, o unitate lingvistică este comparabilă cu o parte determinată dintr-un edificiu, cu o coloană de exemplu; aceasta se află, pe de o parte, într-un anumit raport cu arhitrava pe care o susţine; această îmbinare a două unităţi, în egală măsură prezente în spaţiu, ne face să ne gândim la raportul sintagmatic; pe de altă parte, dacă această coloană este dorică, ea suscită comparaţia mentală cu celelalte ordine (ionic, corintic etc.), care sunt elemente nonprezente în spaţiu: raportul este asociativ.

Fiecare dintre aceste două ordini de coordonare cere câteva observaţii particulare.

§ 2. Raporturile sintagmatice

Exemplele noastre de la pagina precedentă ne dau de înţeles că noţiunea de sintagmă se aplică nu numai cuvintelor, ci şi grupurilor de cuvinte, unităţilor complexe de orice dimensiune şi de orice fel (cuvinte compuse, derivate, fragmente de frază, fraze întregi).

Nu e de ajuns să considerăm raportul ce uneşte între ele diferitele părţi ale unei sintagme (de exemplu contre şi tous în contre tous şi contre şi maître în contremaître; trebuie să ţinem seama şi de cel ce leagă întregul de părţile sale (de exemplu contre tous opus*, pe de o parte, lui contre, şi, pe de altă parte, lui tous, sau contremaître opus^* lui contre şi lui maître).

Am putea face aici o obiecţie. Fraza este, prin excelenţă, tipul sintagmei. Dar ea aparţine vorbirii, nu limbii […]; oare nu rezultă de aici că sintagma ţine de vorbire? Nu credem. Caracteristica vorbirii este libertatea combinaţiilor; trebuie deci să ne întrebăm dacă toate sintagmele sunt la fel de libere.

Întâlnim mai întâi un mare număr de expresii care aparţin limbii; sunt locuţiunile gata făcute, în care uzajul îţi interzice să schimbi ceva, chiar dacă putem distinge în ele părţi semnificative (cf. à quoi bon? allons donc! etc.). Acelaşi lucru se întâmplă, deşi într-un grad mai mic, cu expresii ca prendre la mouche, forcer la main à quelqu'un, rompre une lance sau avoir mal à (la tête etc.), à force de (soins etc.), que vous en semble?, pas n'est besoin de…etc., al căror caracter uzual reiese din particularităţile semnificaţiei sau sintaxei lor. Aceste construcţii nu pot fi improvizate, ele sunt date ca atare de tradiţie. Putem cita, de asemenea, cuvintele care, pretându-se perfect la analiză, sunt caracterizate prin vreo anomalie morfologică menţinută doar prin puterea obişnuinţei (cf. difficulté faţă de facilité etc., mourrai faţă de dormirai etc.).

Dar asta nu e totul; trebuie să-i atribuim limbii, şi nu vorbirii, toate tipurile de sintagme construite pe forme regulate. Fiindcă în limbă nu există nimic abstract, aceste tipuri nu există decât dacă limba a înregistrat specimene suficient de numeroase de sintagme. Când în vorbire apare un cuvânt ca indécorable […], el presupune un tip determinat, iar acesta, la rândul său, nu este posibil decât prin rememorarea unui număr suficient de cuvinte asemănătoare ce aparţin limbii (impardonnable, intolérable, infatigable etc.). Acelaşi lucru se întâmplă cu frazele şi grupurile de cuvinte stabilite pe tipare regulate; combinaţii ca la terre tourne, que vous dit-il? etc. corespund unor tipuri generale care au, la rândul lor, un suport în limbă sub formă de amintiri concrete.

Dar trebuie să recunoaştem că în domeniul sintagmei nu există limită clară între faptul de limbă, marcă a uzajului colectiv, şi faptul de vorbire, care depinde de libertatea individuală. În multe cazuri, este greu de clasificat o combinaţie de unităţi, pentru ca amândoi factorii au concurat în a o produce, şi în proporţii ce sunt cu neputinţă de determinat.

§ 3. Raporturile asociative

Grupurile formate prin asociere mentală nu se mărginesc să apropie termenii ce au ceva în comun; mintea noastră surprinde şi natura raporturilor care îi leagă în fiecare caz şi creează tot atâtea serii asociative câte raporturi diferite există. Astfel, în enseignement, enseigner, enseignons etc., există un element comun pentru toţi termenii, radicalul; dar cuvântul enseignement poate să se afle implicat într-o serie bazată pe un alt element comun, sufixul (cf. enseignement, armement, changement etc.); asocierea se poate baza de asemenea doar pe analogia semnificaţilor (enseignement, instruction, apprentissage, éducation etc.), sau, dimpotrivă, pe simpla comunitate a imaginilor acustice (de exemplu enseignement şi justement)2. Deci există când comunitate dublă a sensului şi a formei, când numai comunitate de formă sau de sens. Un cuvânt oarecare poate întotdeauna evoca tot ceea ce este susceptibil să-i fie asociat într-un fel sau altul.

În timp ce o sintagmă antrenează imediat ideea unei ordini de succesiune şi a unui număr determinat de elemente, termenii unei familii asociative nu se prezintă nici în număr definit şi nici într-o ordine determinată. Dacă asociem désir-eux, chaleur-eux, peur-eux etc., nu putem spune dinainte care va fi numărul de cuvinte sugerate de memorie şi nici în ce ordine vor apărea ele. Un termen dat este precum centrul unei constelaţii, punctul unde converg alţi termeni coordonaţi, a căror sumă este nedefinită.

Dintre aceste două caracteristici ale seriei asociative, ordinea nedeterminată şi numărul nedefinit, numai prima se verifică întotdeauna; a doua poate lipsi. Aceasta se întâmplă cu un tip caracteristic al acestui gen de grupări, paradigmele de flexiune. În latină, în dominus, domini, domino etc., avem un grup asociativ format dintr-un element comun, tema nominală domin-, dar seria nu este nedefinită ca pentru enseignement, changement etc.; numărul de cazuri este determinat, însă succesiunea lor nu este ordonată spaţial şi gramaticianul le grupează într-un fel şi nu în altul printr-un act pur arbitrar; pentru conştiinţa subiecţilor vorbitori, nominativul nu este nicidecum primul caz al declinării, şi termenii vor putea să apară într-o ordine sau într-alta, după împrejurări.