Roman Jakobson

[FUNCŢIUNILE LIMBAJULUI]*

Aprecieri retrospective şi consideraţii de perspectivă**

[…]

Limbajul trebuie cercetat în toată varietatea funcţiunilor lui. Înainte de a discuta funcţiunea poetică trebuie să-i definim locul printre celelalte funcţiuni ale limbajului. O schiţare a acestor funcţiuni necesită o scurtă trecere în revistă a factorilor constitutivi în orice act de vorbire, în orice comunicare verbală. Cel care se adresează („transmiţătorul”) trimite un mesaj destinatarului („receptorul”). Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţiunea, el are nevoie de un context la care se referă (sau, într-o nomenclatură mai echivocă, de un „referent”), pe care destinatarul să-l poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod întru totul, sau cel puţin parţial, comun atât expeditorului, cât şi „destinatarului” (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codează şi celui care decodează); în fine, are nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi, care le dă posibilitatea să stabilească şi să menţină comunicarea. Toţi aceşti factori esenţiali ai comunicării verbale pot fi schematizaţi după cum urmează:

CONTEXT

MESAJ

 TRANSMIŢĂTOR  DESTINATAR

CONTACT

COD

Fiecare dintre aceşti şase factori determină o altă funcţiune a limbajului. Deşi distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii, ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să îndeplinească numai o singură funcţiune. Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia dintre aceste multiple funcţiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiunilor. Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcţiunea predominantă. Cu toate acestea, deşi sarcina primordială a multor mesaje este adoptarea unei poziţii faţă de „referent”(Einstellung), orientarea spre context – aşa-numita funcţiune referenţială, denotativă, cognitivă –, participarea secundară a altor funcţiuni la astfel de mesaje trebuie luată şi ea în considerare de un lingvist atent.

Aşa-numita funcţiune emotivă sau „expresivă”, concentrată asupra transmiţătorului, are ca scop exprimarea directă a atitudinii vorbitorului faţă de cele spuse de el. Ea are tendinţa să producă impresia unei anumite emoţii fie adevărate, fie simulate; de aceea termenul emotiv lansat şi recomandat de Marty1, s-a dovedit preferabil termenului de emoţional. Stratul pur emotiv al limbajului este reprezentat prin interjecţii. Ele se deosebesc de vorbirea referenţială atât prin caracteristica sunetelor (secvenţe speciale şi chiar sunete neobişnuite în alte cuvinte), cât şi prin rolul lor sintactic (nu sunt componentele frazelor, ci echivalează cu ele). „Tut ! tut ! spuse Mc Ginty”; întreaga frază pronunţată de personajul lui Conan Doyle se compune din două plescăituri2. Funcţiunea emotivă pe care o dezvăluie interjecţiile dă în oarecare măsură savoare tuturor expresiilor noastre, la nivel fonic, gramatical şi lexical. Analizând vorbirea din punctul de vedere al informaţiei transmise nu putem limita noţiunea de informaţie numai la aspectul cognitiv al limbajului. Dacă un individ foloseşte elemente expresive pentru a-şi manifesta atitudinea de supărare sau de ironie, el transmite, desigur, o informaţie şi, evident, această comportare verbală nu poate fi asemănată cu activitatea nutritivă, nesemiotică, cum ar fi „a mânca un grepfrut (în ciuda comparaţiei îndrăzneţe a lui Chatman)3. Diferenţa dintre /nu/ (negaţia românească intonată normal – N.t.) şi prelungirea emfatică a vocalei nu este un element lingvistic convenţional, codificat, ca şi diferenţa dintre vocala lungă şi scurtă în perechile cehe /vi/ „voi” şi /vi:/ „el ştie”; dar în acest ultim exemplu caracterul distinctiv al informaţiei este de natură fonematică, pe când la prima pereche el este de natură emotivă. Fiindcă vorbim despre invariante fonologice: sunetele engleze /i/ şi /i:/ par să fie doar variante ale unuia şi aceluiaşi fonem. Dacă vor fi privite însă ca unităţi emotive, relaţia dintre variantă şi invariantă se răstoarnă: lungimea şi scurtimea sunt invariante completate de foneme variabile. Conjectura lui Saporta4, potrivit căreia diferenţa emotivă este un element nelingvistic „care poate fi atribuit modului de transmitere a mesajului şi nu mesajului propriu-zis”, reduce în mod arbitrar capacitatea informaţională a mesajelor.

Un fost actor de la teatrul „Stanislavski” din Moscova mi-a povestit că la o repetiţie a fost rugat de celebrul director să formeze patruzeci de mesaje diferite din expresia сегодня вечером (astă-seară) prin diversificarea nuanţei expresive. El a întocmit o listă cu vreo patruzeci de situaţii emoţionale, apoi a pronunţat cuvintele respective conform fiecărei situaţii, iar publicul urma să recunoască situaţia numai din schimbările de intonaţie a celor două cuvinte. Pentru cercetările noastre consacrate descrierii şi analizei limbii ruse contemporane (sub auspiciile Fundaţiei Rockefeller), am rugat pe acest actor să repete „testul” lui Stanislavski. El a notat circa cincizeci de situaţii în care se articula aceeaşi propoziţie eliptică şi „a modelat” pe baza lor cincizeci de mesaje corespunzătoare, înregistrate pe bandă. Majoritatea mesajelor au fost corect şi nuanţat „decodate” de ascultătorii moscoviţi. Cred că nu este nevoie să mai adaug că toate aceste indicaţii emotive pot fi uşor analizate din punct de vedere lingvistic.

Orientarea către destinatar (sau receptor), funcţiunea conativă, îşi găseşte cea mai pură expesie gramaticală în vocativ şi imperativ, care, din punct de vedere sintactic, morfologic şi adesea chiar fonologic, se abat de la alte forme verbale sau nominale. Frazele imperative diferă esenţial de cele declarative; cele din urmă pot fi supuse unui text al adevărului, pe când primele nu. În piesa lui O'Neill Fântâna, Nano spune cu o voce aspră, poruncitoare: „Bea!”. În acest caz imperativul nu poate fi controlat prin întrebarea: „este adevărat sau nu?”. Totuşi, dacă s-ar fi spus „cineva a băut”, „cineva va bea” sau „cineva ar bea”, întrebarea putea fi pusă în mod firesc. Spre deosebire de propoziţiile imperative, cele declarative pot fi transformate în forme interogative: „a băut cineva?”, „va bea cineva?” sau „ar bea „cineva?”.

Modelul tradiţional al limbajului, în special aşa cum a fost el interpretat de Bühler, se limita la aceste trei funcţiuni – emotivă, conativă şi referenţială –, cu cele trei extremităţi ale acestui model: persoana întâi a celui care vorbeşte, persoana a doua a destinatarului şi „persoana a treia”, de fapt cineva sau ceva despre care se vorbeşte5. Pornind de la acest model triadic mai putem deduce cu uşurinţă şi alte funcţiuni verbale. Astfel funcţiunea magică, de incantaţie, ne arată mai ales în ce fel se transformă o a „treia persoană”, absentă sau inanimată, într-un destinatar al unui mesaj conativ. Un exemplu „Să se usuce acest urcior, tfu, tfu, tfu, tfu!” (Descântec lituanian)6. Alt exemplu: „Tu, apă, crăiasa râului, crăiasă din zori! Ia durerea cu tine, dincolo de marea albastră, în străfundurile mării, ca pe o piatră cenuşie… de pe fund să nu mai vie; să nu mai vină durerea niciodată, să împovăreze inima uşoară a roabei lui Dumnezeu. Piară necazul şi înece-se!” (Descântec din Rusia de nord)7. Sau: „Soare, stai în loc deasupra Gibeonului, şi tu, lună, în valea Aialonului. Şi soarele s-a oprit şi luna a stat în loc …” (losua, cap. X, vers. 12).

Mai deosebim însă şi alţi trei factori constitutivi ai comunicării verbale şi trei funcţiuni corespunzătoare ale vorbirii.

Există mesaje care servesc în primul rând la stabilirea comunicării, la prelungirea sau la întreruperea ei; ele controlează cum funcţionează canalul şi circuitul („Alo, mă auzi?”), atrag atenţia interlocutorului sau confirmă faptul că acesta rămâne în continuare atent („Asculţi?”, sau în Shakespeare: „Pleacă-ţi urechea!”, iar la celălalt capăt răspunsul: „M-hm!”). Această luare de contact sau, după Malinowski, funcţiunea fatică8 se poate manifesta printr-un schimb abundent de formule ritualizate şi prin întregi dialoguri care-şi propun doar să prelungească o comunicare. Dorothy Parker a surprins câteva exemple elocvente:

– Bine, spuse tânărul.

– Bine, răspunse ea.

– Aşadar am ajuns aici, spuse el.

– Aici am ajuns, nu-i aşa? spuse ea.

– Aş zice c-am ajuns, spuse el.

– Bine.

Încercarea de a stabili şi de a menţine comunicarea este tipică pentru păsările care „vorbesc”; astfel, funcţiunea fatică a limbajului este singura pe care o au ele în comun cu fiinţele omeneşti. De asemenea, este prima funcţiune verbală pe care şi-o înşusesc copiii mici; ei au tendinţa de a comunica înainte de a fi capabili să trimită sau să primească orice fel de comunicare ce cuprinde o informaţie.

În logica modernă se face o distincţie între două niveluri ale limbajului: limbajul concret, „obiectual” (object language), care spune ceva despre obiecte, şi „metalimbajul” (metalanguage), care spune ceva despre limbaj. Dar metalimbajul nu este doar o unealtă ştiinţifică necesară, întrebuinţată de logicieni şi de lingvişti, el are un rol important şi în vorbirea de toate zilele. Asemenea domnului Jourdain, eroul lui Molière, care făcea proză fără să ştie, noi folosim metalimbajul fără a fi conştienţi de caracterul metalingvistic al operaţiilor noastre. Ori de câte ori transmiţătorul sau receptorul său simt nevoia să controleze dacă folosesc acelaşi cod vorbirea se concentreză asupra codului: ea îndeplineşte o funcţiune metalingvistică (adică de comentariu). „Nu te înţeleg ce vrei să spui?” întreabă interlocutorul; sau în limbaj shakespearian: „Ce sunt lucrurile acestea despre care vorbeşti (What is't thou say'st)?”, iar vorbitorul, ca să prevadă asemenea întrebări de control, spune adesea: „Mă înţelegi?”. Imaginaţi-vă următorul dialog enervant:

– The sophomore („studentul”) was plucked (aproximativ în rom.: Tufa a fost jumulită).

– But what is plucked (Dar ce înseamnă asta jumulit)?

– Plucked is the same as fluncked (Jumulit înseamnă acelaşi lucru ca şi trântit).

– And fluncked (Şi trântit)?

– To be fluncked is to fail in an exam (A fi trântit, adică a cădea la examen)!

– And what is sophomore (aproximativ în rom.: Ce înseamnă o tufă)?

– A sophomore is a second year student (Sophomore „tufă” e un student în anul doi).

Toate aceste fraze transmit informaţii numai despre codul lexical englez, au o funcţiune strict metalingvistică. Orice proces de însuşire a limbii, în special însuşirea limbii materne de către copii, foloseşte pe larg astfel de operaţii metalingvistice; adesea afazia poate fi definită ca o pierdere a capacităţii metalingvistice9.

Am menţionat toţi cei şase factori implicaţi în comunicarea verbală în afară de unul: mesajul în sine. Atitudinea faţă de mesaj în sine (Einstellung), „centrarea” asupra mesajului ca atare, reprezintă funcţiunea poetică a limbajului. Această funcţiune nu poate fi studiată cu folos dacă facem abstracţie de problemele generale ale limbajului; pe de altă parte însă, stadiul limbajului implică o atentă luare în consideraţie a funcţiunii lui poetice. Orice încercare de a reduce sfera funcţiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia la funcţiunea poetică ar duce la o simplificare excesivă şi înşelătoare. Funcţiunea poetică nu este singura funcţiune a artei verbale, însă este funcţiunea ei dominantă, determinantă, pe când în toate celelalte activităţi verbale ea se manifestă doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu. Această funcţiune, promovând materialitatea semnelor, adânceşte dihotomia fundamentală dintre semne şi obiecte. De aceea, când este vorba de funcţiunea poetică, lingvistica nu se poate limita la domeniul poeziei.

„De ce spui întotdeauna Ina şi Margareta, dar niciodată Margareta şi Ina? O preferi oare pe Ina surorii ei gemene”. „Nu, de loc, mi se pare doar că sună mai bine”. Într-o secvenţă de două nume coordonate, dacă nu intervin probleme de rang, vorbitorul preferă să înceapă cu numele mai scurt, fără să-şi dea seama de ce, alegând configuraţia cea mai potrivită a mesajului.

O fată obişnuia să vorbească despre „scârbosul de Scarlat”. „De ce scârbosul?” „Pentru că îl urăsc”. „De ce nu-i spui groaznicul, înspăimântătorul, fiorosul ?” „Nu ştiu de ce, dar scârbosul i se potriveşte mai bine”. Fără să-şi dea seama, ea aplica metoda poetică a paronomasiei.

Sloganul politic I like Ike (ay layk ayk), cu o structură succintă, se compune din trei monosilabe şi cuprinde trei diftongi (ay), fiecare urmat simetric de un fonem consonantic (..l..k..k); compoziţia verbală prezintă o variaţie: primul cuvânt nu cuprinde un fonem consonantic, în al doilea cuvânt se găsesc două foneme consonantice în jurul diftongului, iar în al treilea cuvânt se găseşte o consoană finală. Un nucleu asemănător (ay) dominant a fost observat de Hymes10 în unele sonete din Keats. Ambele cola11 ale formulei trisilabice /ay layk/ ayk/ rimează între ele, iar al doilea din cuvintele-rimă este în întregime inclus în primul colon (rimă-ecou): /layk/ – /ayk/, o imagine paronomastică a unui sentiment care cuprinde în întregime obiectul. Ambele cola aliterează una cu alta şi primul din cele două cuvinte aliterate este inclus în al doilea: /ay/ – /ayk/, imagine paronomastică a subiectului iubitor înconjurat de obiectul iubit. Funcţia poetică secundară a acestei „lozinci electorale” (catch phrase) îi întăreşte eficacitatea şi creează un efect.

După cum am spus, studiul lingvistic al funcţiunii poetice trebuie să depăşească limitele poeziei, iar pe de altă parte studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la funcţiunea poetică. Particularităţile diferitelor genuri poetice implică o participare diferenţiată a celorlalte funcţiuni verbale alături de funcţiunea poetică dominantă. Poezia epică centrată asupra persoanei a treia, foloseşte în mare măsură funcţiunea referenţială a limbajului; lirica orientată către persoana întâi este intim legată de funcţiunea emotivă, poezia la persoana a doua este „impregnată” de funcţiunea conativă şi este sau suplicativă sau exortativă, după cum persoana întâi este subordonată persoanei a doua sau persoana a doua primei persoane.

Acum, după ce am terminat descrierea noastră rapidă, mai mult sau mai puţin completă, a celor şase funcţiuni de bază ale comunicării verbale, vom completa schema factorilor fundamentali cu o schemă corespunzătoare a funcţiunilor:

REFERENŢIALĂ

POETICĂ

 EMOTIVĂ  CONATIVĂ

FATICĂ

METALINGVISTICĂ

  Care este din punct de vedere empiric criteriul lingvistic al funcţiunii poetice? Şi în special, care este trăsătura caracteristică indispensabilă, inerentă oricărei poezii? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să reamintim care sunt cele două moduri principale de aranjament folosite în comportamentul verbal: selecţia şi combinarea. Dacă, de exemplu, copil este subiectul mesajului, vorbitorul va alege din vocabularul uzual unul dintre cuvintele mai mult sau mai puţin similare, ca: puşti, copil, tânăr etc. într-o anumită privinţă toate fiind echivalente. Apoi, ca un comentariu la acest subiect, va alege unul din verbele semantic înrudite: doarme, moţăie, aţipeşte, dormitează etc. Ambele cuvinte alese se combină în lanţul vorbirii. Selecţia se realizează pe baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, pe când combinarea – construirea secvenţei – se bazează pe contiguitate. Funcţiunea poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei, pe axa combinării. Echivalenţa devine factorul constitutiv al secvenţei. În poezie o silabă este echivalentă cu oricare altă silabă din aceeaşi secvenţă; se presupune că accentul este egal cu accentul şi lipsa de accent cu lipsa de accent; lungimea prozodică corespunde lungimii, iar scurtimea scurtimii; limita cuvântului echivalentă cu o limită între cuvinte, lipsa unei limite cu lipsa unei limite; pauza sintactică cu pauza sintactică, lipsa pauzei cu lipsa unei pauze. Silabele devin unităţi de măsura, la fel morele12 şi accentele.

Se poate obiecta că şi metalimbajul foloseşte în secvenţe unităţi echivalente când combină expresii sinonime în fraze ecuaţionale: A = A („iapa este femeia calului”). Cu toate acestea poezia şi metalimbajul se opun diametral între ele: în metalimbaj se foloseşte secvenţa pentru a construi o ecuaţie, pe când în poezie se foloseşte ecuaţia pentru a construi o secvenţă.

În poezie, într-o măsură oarecare şi în unele manifestări latente ale funcţiunii poetice, secvenţele delimitate prin limitele de cuvânt devin măsurabile, fie că sunt simţite ca izocrone, fie ca gradate. Ina şi Margareta ne demonstra principiul poetic al gradării silabelor, acelaşi principiu care în epica populară sârbă a devenit o lege obligatorie13. Fără cele două cuvinte dactilice, combinaţia innocent bystander „spectator nevinovat” nu ar fi devenit o expresie atât de folosită. Simetria celor trei verbe bisilabice, cu aceeaşi consoană iniţială şi aceeaşi vocală finală, adaugă splendoare laconicului mesaj de biruinţă al lui Cezar : Veni, vidi, vici.

În afara funcţiunii poetice, măsura secvenţelor nu-şi găseşte nici o explicaţie ca procedeu de limbaj. Numai în poezie – limbaj cu repetări regulate de unităţi echivalente – se percepe timpul inerent fluxului vorbirii, după cum este simţit, pentru a menţiona un alt sistem semiotic, un tempo în muzică. Gerard Manley Hopkins, remarcabil cercetător în ştiinţa limbajului poetic, defineşte versul ca „un mod de vorbire care repetă parţial sau în întregime aceeaşi figură de sunet”14. Întrebarea pusă mai departe de Hopkins: „este orice vers poezie? poate primi un răspuns precis de îndată ce încetează limitarea arbitrară a funcţiunii poetice la domeniul poeziei. Expresiile mnemotehnice (de ex. „Thirty days hath September” [„Treizeci de zile are septembrie”]) citate de Hopkins, „versurile” din reclamele moderne, legile medievale în versuri menţionate de Lotz sau, în sfârşit, tratatele ştiinţifice sanscrite în versuri, pe care tradiţia indiană le deosebeşte de adevărata poezie (kavya), toate aceste texte metrice aplică funcţiunea poetică, fără să atribuie totuşi acestei funcţiuni rolul determinant coercitiv pe care ea îl comportă în poezie. Astfel, versul „depăşeşte” de fapt limitele poeziei, dar totodată versul implică întotdeauna o funcţiune poetică. Deşi, aparent, nu există cultură umană care să ignoreze versificaţia, există multe tipuri de culturi fără versuri „aplicate”; şi chiar în acele culturi care cunosc versul pur şi versul aplicat, ultimul pare să fie un fenomen secundar, cu siguranţă „derivat”. Adaptarea mijloacelor poetice la unele scopuri eterogene nu ascunde esenţa lor primordială, tot aşa cum elementele limbajului emotiv, dacă sunt folosite în poezie, îşi menţin, de bună seamă, nuanţa emotivă. Chiar dacă Hiawatha este recitată de un „filibuster” ca o performanţă pentru lungimea ei, intenţia primordială care a stat la baza acestui text rămâne poezia. Se înţelege de la sine că existenţa reclamelor comerciale versificate, muzicale sau picturale nu rupe problema formei poetice, muzicale sau picturale de studiul intrinsec al poeziei, al muzicii sau al artelor plastice.

În rezumat, analiza versurilor cade în întregime în competenţa poeticii, iar aceasta, la rândul ei, poate fi definită ca o parte constitutivă a lingvisticii, care se ocupă de raporturile dintre funcţiunea poetică şi celelalte funcţiuni ale limbajului.

În sensul mai larg al cuvântului, poetica se ocupă de funcţiunea poetică nu numai în poezie, unde această funcţiune este suprapusă celorlalte funcţiuni ale limbajului, dar şi în afara poeziei, atunci când o altă funcţiune se suprapune funcţiunii poetice.



* Fragment din studiul inclus în volumul Probleme de stilistică. Culegere de articole , 1964, p.87-97.

** Concluziile dezbaterilor care au avut loc la Universitatea Indiana în aprilie 1958, publicate în volumul Style in Language, Massachusetts, The Technology Press of M.I.T., 1960, pp. 350-377. […] La elaborarea finală a traducerii, o serie do formulări au fost definitivate de M. Nasta în colaborare cu Matei Călinescu. (N.r.).

1 Cf. A. Marty, Untersuchungen zur Grundlegung der allgemeinen Grammatik und Sprachphilosophie, vol. I, Halle, 1908.

2 În limba engleză, cele două monosilabe – tut ! tut ! ,– se pronunţă scurt, cum ar fi ţţ !ţţ ! în limba română. (N.t.)

3 S. Chatman, Comparing metrical styles, în Style in language, pp. 149-172.

4 Sol Saporta, The application of linguistics to study of poetic language, în Style in language, p. 82-93.

5 Cf. K. Bühler, Die Axiomatik der Sprachwissenchaft, în „Kant - Studien" (Berlin), 1933, nr. 23, p. 19-90.

6 V.T. Mansikka, Litauische Zaubersprüche, în „Folklore Fellows communications”, 1929, nr. 87, p. 69.

7 П.П. Рыбников, Песни, vol. Ill (Moscova, 1910), p. 217 şi urm.

8 B. Malinowski, The problem of meaning in primitive languages, în C.I. Ogden şi A. I. Richards, The meaning of meaning, New York-Londra, ed. a 9-a. 1956, p. 296-336.

9 Raporturile dintre metalimbaj şi afazie au fost discutate de Roman Jakobson în diferite studii. Vezi în special capitolul Afazia ca problemă lingvistică din lucrarea sa (publicată în colaborare cu M. Halle) Fundamentals of language, Haga,1956. (N.t.)

10 Dell Hymes, Phonological aspects of Style. Some english Sonnets in Style in languarge, p. 109-131.

11 Colonul este o unitate ritmică sau, mai concret, un cuvânt cu o structură ritmică reliefată. De obicei asemenea unităţi se leagă în secvenţe de două - trei cuvinte care imprimă unui segment de frază un aspect caracteristic (la sfârşitul perioadelor, colonul sau o secvenţă de două – trei cola formează o clauzulă). (N.t.)

12 În sens strict, mora este silaba scurtă neaccentuată; prin extensiune, termenul ajunge să desemneze (aşa cum este înţeles şi în lucrarea de faţă) orice silabă neaccentuată. (N.t.)

13 Cf.T. Maretic, „Metrica narodnih nasih pjesama, în „Rad Yugoslavenske Akademije” (Zagreb), 1907, nr. 168, p. 170.

14 G.M. Hopkins, The journals and papers, Londra, ed. H. House, 1959. În stratul sonor figura de sunet reprezintă un echivalent al figurii de stil, noţiune mai largă care se referă de obicei la raporturile semantice („figuri de înţeles”: metonimia, metafora, sinecdoca, oxymoron etc.). După cum se va vedea mai departe, una dintre cele mai tipice figuri de sunet este paronomasia, o similitudine fonică între două sau mai multe cuvinte, care determină atragerea lor în aceeaşi sferă de înţeles. (N.t.)

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC