André MARTINET

Lingvistica, limbajul şi limba*

1-1. Lingvistica, disciplină neprescriptivă

Lingvistica este studiul ştiinţific al limbajului omenesc. Un studiu este ştiinţific atunci când se bazează pe observarea faptelor şi se abţine să propună o alegere printre aceste fapte în numele anumitor principii estetice sau morale. „Ştiinţific” se opune deci lui „prescriptiv”. În cazul lingvisticii este deosebit de important să se insiste asupra caracterului ştiinţific şi neprescriptiv al studiului: obiectul acestei ştiinţe fiind o activitate umană, există o mare tentaţie de a se părăsi domeniul observaţiei imparţiale pentru a se recomanda o anumită comportare, de a nu se mai nota ce se spune de fapt, ci de a proclama ceea ce trebuie să se spună. Greutatea de a despărţi lingvistica ştiinţifică de gramatica normativă aminteşte de aceea a delimitării moralei de o adevărată ştiinţă a moravurilor. Istoria ne arată că până la o dată foarte recentă majoritatea celor care s-au ocupat de limbaj sau de limbi au făcut-o cu intenţii prescriptive, declarate sau evidente. Astăzi încă, marele public, chiar cel cultivat, ignorează aproape existenţa unei ştiinţe a limbajului, deosebită de gramatica şcolară şi de activitatea normativă a cronicarilor mondeni. Dar în faţa unor enunţuri ca ei face, omul care m-am întâlnit cu el, ciorapi pentru bărbaţi din nailon, lingvistul contemporan nu încearcă nici indignarea virtuoasă a puristului, nici exultarea iconoclastului. El vede în asemenea cazuri simple fapte, pe care trebuie să le noteze şi să le explice în cadrul în care se manifestă. El nu-şi va depăşi rolul luând act de protestele sau de ironiile unor ascultători şi de indiferenţa altora, ci în ceea ce-l priveşte el se va abţine să adopte o poziţie sau alta.

1-2. Caracterul vocal al limbajului

Limbajul pe care îl studiază lingvistica este cel al omului. Ne-am putea abţine să precizăm aceasta, căci celelalte întrebuinţări ale cuvântului „limbaj” sunt aproape întotdeauna metaforice: „limbajul animalelor” este o născocire a fabuliştilor; „limbajul furnicilor” reprezintă mai curând o ipoteză decât un element al observaţiei; „limbajul florilor” e un cod ca atâtea altele. În vorbirea obişnuită „limbajul” desemnează de fapt facultatea oamenilor de a se înţelege cu ajutorul semnelor vocale. Merită să ne oprim asupra acestui caracter vocal al limbajului: de câteva mii de ani încoace, în ţările civilizate se folosesc destul de des semne picturale sau grafice, care corespund semnelor vocale ale limbajului. Este ceea ce se numeşte scriere. Până la inventarea fonografului, orice semn vocal emis era perceput nemijlocit sau se pierdea pentru totdeauna. Dimpotrivă, un semn scris dura atâta vreme cât dăinuia suportul, piatra, pergamentul sau hârtia, şi urmele lăsate pe acest suport de daltă, stilet sau peniţă. Este tocmai ceea ce se rezumă cu ajutorul dictonului uerba uolant, scripta manent. Acest caracter definitiv i-a dat scrisului un prestigiu considerabil. Sub forma scrisă se transmit până în zilele noastre operele literare (numite astfel tocmai datorită acestei forme scrise), care se mai află încă la baza culturii noastre. Scrierile alfabetice oferă pentru fiecare semn o succesiune de litere bine separate în textele tipărite şi pe care şcoala ne-a învăţat să le recunoaştem; orice român instruit ştie care sunt componentele semnului scris genunchi, dar ar întâmpina greutăţi să deosebească componentele semnului vocal corespunzător. În realitate, totul contribuie la identificarea în mintea oamenilor instruiţi, a semnului vocal cu echivalentul său grafic şi la impunerea acestuia din urmă ca singurul reprezentant valabil al ansamblului.

Aceasta nu trebuie să ne facă să uităm că semnele limbajului omenesc sunt în primul rând vocale, că timp de sute de mii de ani aceste semne au fost exclusiv vocale şi că astăzi încă majoritatea oamenilor ştiu să vorbească fără să ştie să citească. Învăţăm să vorbim înainte de a învăţa să citim: cititul dublează vorbirea, niciodată invers. Studiul scrierii reprezintă o disciplină deosebită de lingvistică, deşi în practică ea este una din anexele acesteia. În principiu, lingvistul face abstracţie de faptele de grafie. El nu le ia în considerare decât în măsura, restrânsă de altfel, în care faptele de grafie influenţează forma semnelor vocale.

1-3. Limbajul, instituţie umană

Se vorbeşte adesea de limbaj ca de o facultate a omului. Chiar noi am folosit mai sus acest termen, dar fără a-i acorda o valoare riguroasă. Raporturile omului cu limbajul sunt probabil de o natură prea specială pentru ca acesta să poată fi inclus într-un tip mai vast de funcţii definite. Ceea ce nu se poate afirma este că limbajul ar rezulta din exerciţiul natural al vreunui organ, aşa cum respiraţia sau mersul sunt, pentru a ne exprima astfel, raţiunea de a fi a plămânilor şi a picioarelor. Desigur, se vorbeşte despre organele vorbirii, dar se adaugă în general, că funcţia primară a fiecăruia dintre ele este cu totul alta: gura serveşte la ingerarea alimentelor, fosele nazale la respiraţie ş.a.m.d. Circumvoluţiunea creierului unde s-a crezut că este sediul vorbirii, deoarece leziunile ei erau adesea legate de afazie, are probabil ceva comun cu exerciţiul vorbirii. Dar nimic nu dovedeşte că aceasta ar fi funcţia ei primară şi esenţială.

În aceste împrejurări suntem tentaţi să plasăm limbajul printre instituţiile umane, iar acest fel de a vedea lucrurile prezintă avantaje de necontestat: instituţiile umane rezultă din viaţa în societate; acesta este de fapt cazul limbajului care este conceput înainte de toate ca un instrument de comunicare. Instituţiile umane presupun exerciţiul celor mai diverse facultăţi; ele pot fi foarte răspândite şi, ca şi limbajul, universale, fără a fi identice de la o comunitate la alta: familia, de pildă, caracterizează poate toate grupările omeneşti, dar ea se prezintă, ici şi colo, sub diferite forme; la fel limbajul, identic în funcţiile sale, diferă de la o comunitate la alta astfel încât el nu poate funcţiona decât între membrii unui grup dat. Instituţiile nefiind de loc fenomene primare, ci produse ale vieţii în societate, nu sunt imuabile; ele sunt susceptibile de schimbare sub presiunea unor nevoi felurite şi sub influenţa altor comunităţi. Or, vom vedea că nu altfel stau lucrurile cu limbile, ca diferite modalităţi ale limbajului.

1–4. Funcţiile limbajului

Cu toate acestea, afirmaţia că limbajul este o instituţie, nu ne lămureşte decât parţial asupra naturii acestui fenomen. Deşi metaforică, denumirea unei limbi ca un instrument sau ca o unealtă este foarte utilă pentru a deosebi limbajul de alte instituţii. Funcţia esenţială a limbii ca instrument este aceea de comunicare: româna, de pildă, este înainte de toate unealta care permite vorbitorilor de „limbă română” să intre în legătură unii cu alţii. Vom vedea că dacă o limbă se modifică de-a lungul timpului, aceasta se explică mai ales prin adaptarea cea mai economică la satisfacerea nevoilor de înţelegere ale comunităţii care o vorbeşte.

Nu trebuie să uităm totuşi că limbajul exercită şi alte funcţii pe lângă aceea de a permite înţelegerea reciprocă. În primul rând limbajul serveşte, pentru a ne exprima astfel, drept suport al gândirii, în aşa măsură încât ne putem întreba dacă o activitate mintală lipsită de cadrul unei limbi ar merita numele de gândire. Dar nu lingvistul, ci psihologul trebuie să se pronunţe asupra acestui punct. Pe de altă parte, omul foloseşte adesea limba pentru a se exprima, adică pentru a analiza ceea ce simte, fără a se preocupa prea mult de reacţiile eventualilor ascultători. Într-un astfel de caz, el găseşte şi mijlocul de a se afirma faţă de el şi faţă de altul fără a dori neapărat să comunice ceva. S-ar putea vorbi de asemenea de o funcţie estetică a limbajului, care ar fi greu de analizat, dat fiind gradul ei înalt de întrepătrundere cu funcţia de comunicare şi de expresie. În ultima instanţă, socotind limba un instrument, trebuie să reţinem că funcţia ei centrală este funcţia de comunicare, adică înţelegerea reciprocă. În această privinţă este demn de remarcat faptul că societatea reprimă prin batjocură solilocul, adică folosirea limbajului în scopuri pur expresive.

 Cel care vrea să se exprime făra teama de cenzură trebuie să-şi găsească un public în faţa căruia va juca comedia schimbului lingvistic. De altfel, totul arată că limba fiecărui individ s-ar corupe repede dacă nu ar exista nevoia de a se face înţeles. Tocmai această necesitate permanentă menţine unealta în bună stare de funcţionare.

[…]

1-7. Fiecare limbă are sunetele ei tipice

La fel stau lucrurile în planul sunetelor limbajului: vocala din engl. bait nu este un e pronunţat cu accent englezesc, după cum cea din bit nu este un i deformat; trebuie să fie clar că, în zona articulatorie în care româna distinge între un i şi un e, engleza opune trei tipuri vocalice, reprezentate respectiv în cuvintele beat, bait şi bit, tipuri cu totul ireductibile la i, e din română. Consoana notată în ortografia spaniolă cu s şi care se pronunţă în Castilia într-un fel care aminteşte de iniţiala fr. chien, rom. şi, nu e nici un s nici un ş; în realitate, printre anumite modalităţi articulatorii, româna reţine două tipuri reprezentate de iniţiala din sine şi şine, în timp ce spaniola nu are decât unul singur care nu poate fi identificat la iniţială cu nici unul din ele. Ceea ce numim „accent” străin provine din identificarea abuzivă a unităţilor fonice a două limbi diferite. Este la fel de periculos şi greşit să vedem în iniţiala rom. tot, engl. take, germ. Tat, rus. tuz variante ale unuia şi aceluiaşi tip, ca şi de a socoti că rom. a lua, fr. prendre, engl. take, germ, nehmen, rus. brat' corespund uneia şi aceleiaşi realităţi care ar preexista acestor denumiri.

1-8. Dubla articulare a limbajului

Auzim adesea spunându-se că limbajul omenesc este articulat. Celor care se exprimă astfel le-ar fi poate greu să definească exact ce înţeleg prin aceasta. Este însă neîndoielnic că termenul corespunde unei trăsături care caracterizează efectiv toate limbile. Se cuvine totuşi să precizăm această noţiune de articulare a limbajului şi să reţinem că ea se manifestă pe două planuri diferite: fiecare din unităţile care rezultă din prima articulare este de fapt articulată la rândul ei în unităţi de un alt tip.

Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia orice fapt de experienţă, orice nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia, sunt analizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un înţeles. Dacă sufăr de dureri de cap, pot să mă manifest prin strigăte. Acestea pot fi involuntare, ţinând de domeniul fiziologiei. Ele pot fi de asemenea mai mult sau mai puţin voite, destinate să comunice celor din jur propria-mi suferinţă. Aceasta nu este însă de ajuns pentru a constitui o comunicare lingvistică. Fiecare strigăt este neanalizabil şi corespunde ansamblului neanalizat al senzaţiei dureroase. Cu totul alta este situaţia dacă rostesc enunţul azi nu mă simt bine, în care nici una din cele cinci unităţi succesive azi, nu, mă, simt, bine nu corespunde specificului stării mele. Fiecare din ele se poate regăsi în orice alt context pentru a comunica alte fapte de experienţă: simt, de pildă, în simt pericolul, iar bine în de bine de rău.

Se vede ce economie reprezintă această primă articulare: am putea presupune un sistem de comunicare în care un anume strigăt ar corespunde unei anumite situaţii, unui fapt de experienţă dat. Este de ajuns să ne gândim la nesfârşita varietate a acestor situaţii şi a acestor fapte de experienţă pentru a ne da seama că dacă un asemenea sistem ar avea de îndeplinit aceleaşi scopuri ca şi limba, el ar trebui să cuprindă un număr de semne distincte aşa de mare încât memoria omului n-ar putea să le înmagazineze. Câteva mii de unităţi cum sunt mă, simt, azi, bine, nu, folosite în nenumărate combinaţii, ne permit să comunicăm mai multe lucruri decât milioane de strigăte diferite nearticulate.

Prima articulare este modul în care se ordonează experienţa comună tuturor membrilor unei anumite comunităţi lingvistice. Numai în cadrul acestei experienţe, necesar limitate la ceea ce e comun unui număr considerabil de indivizi, comunicarea are un caracter lingvistic. Originalitatea gândirii nu va putea să se manifeste decât într-o îmbinare neaşteptată a unităţilor. Experienţa personală, necomunicabilă în unicitatea ei, se analizează într-o succesiune de unităţi, fiecare având o slabă specificitate şi fiind cunoscută de toţi membrii comunităţii. Sporirea specificităţii nu va fi asigurată decât prin adăugarea de noi unităţi, de pildă, prin alăturarea unor adjective pe lângă un substantiv, a unor adverbe pe lângă un adjectiv, în general a unor determinanţi pe lângă un determinat.

Aşa cum am văzut, fiecare din aceste unităţi din prima articulare prezintă un înţeles şi o formă vocală (sau fonică). Ea nu poate fi analizată în unităţi succesive mai mici înzestrate cu un înţeles; de pildă, bine înseamnă „bine”, fără ca să putem atribui lui bi- şi -ne înţelesuri distincte, a căror sumă să fie echivalentă cu „bine”. Însă forma vocală este analizată într-un şir de unităţi, fiecare contribuind la deosebirea lui bine de alte unităţi ca mine, bune, bile, bină (regional). Tocmai în aceasta constă a doua articulare a limbajului. În cazul lui bine, aceste unităţi sunt în număr de patru; putem să le reprezentăm prin literele b i n e, puse convenţional între bare oblice, deci /bine/. Se vede ce economic reprezintă aceasta a doua articulare: dacă fiecărei unităţi semnificative minimale am face să-i corespundă un produs vocal specific şi neanalizabil, ar trebui să deosebim mii de astfel de produse, ceea ce ar fi incompatibil cu posibilităţile articulatorii şi cu sensibilitatea auzului fiinţei omeneşti. Datorită celei de a doua articulări, limbile se pot mulţumi cu câteva zeci de produse fonice distincte, care se combină pentru alcătuirea formei vocale a unităţilor din prima articulare: în tot, de pildă, se foloseşte de două ori unitatea fonică pe care o reprezentăm cu ajutonil lui /t/, între cei doi /t/ introducându-se o altă unitate pe care o notăm cu /o/.

  […]

 1-11. Dubla articulare şi economia limbajului

Tipul de organizare schiţat mai sus există în toate limbile descrise până acum. El pare că se impune comunităţilor omeneşti ca cel mai bine adaptat la nevoile şi la posibilităţile omului. Numai economia care rezultă din cele două articulări permite să se obţină o unealtă de comunicare folosită de toţi şi capabilă să transmită o informaţie atât de mare cu o cheltuială atât de mică. În afară de economia suplimentară pe care o reprezintă, cea de a doua articulare are avantajul de a face ca forma semnificantului să fie independentă de valoarea semnificatului corespunzător şi să asigure astfel o mai mare stabilitate formei lingvistice. Într-adevăr, este limpede ca într-o limbă în care fiecărui cuvânt i-ar corespunde un mormăit aparte şi neanalizabil, nimic nu i-ar impiedica pe vorbitori să modifice acest mormăit după cum fiecăruia dintre ei i s-ar părea că el zugrăveşte mai bine obiectul desemnat. Dar cum ar fi imposibil de obţinut o unanimitate în astfel de domenii, s-ar ajunge la o instabilitate cronică puţin favorabilă menţinerii înţelegerii.

Existenţa unei a doua articulări asigură această menţinere legând soarta fiecăruia din componentele semnificantului, fiecare din tranşele fonice /p/, /a/, /r/ din par, de pildă, nu de înţelesul semnificatului corespunzător „par”, ci de acela al componentelor altor semnificanţi din limbă, a lui /p/ din pas, a lui /a/ din sa, a lui /r/ din far. Aceasta nu înseamnă ca /p/ sau /r/ din par n-ar putea să se schimbe de-a lungul veacurilor, ci că, dacă se schimbă, aceasta nu se întâmplă fără a se schimba în acelaşi timp şi în acelaşi sens /p/ din pas sau /r/ din far.



* Fragmente din capitolul 1 al volumului Elemente de Lingvistică, 1967, traducere şi adaptare la limba română de Paul Miclău, 1970, p. 23-28, 31-34, 36-37.

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC