Eugeniu COŞERIU

[CADRE ŞI CONTEXTE ALE VORBIRII]*

3.1.2. Dată fiind importanţa recunoscută şi adeseori semnalată a cadrelor, e ciudat cât de puţină atenţie le-a fost acordată din punct de vedere analitic şi descriptiv.

Există teorii ale „contextelor”1, dar încă nu a fost efectuată o înregistrare sistematică a diverselor cadre posibile2. Autorii care s-au ocupat de această problemă disting de obicei două sau, cel mult, trei cadre. Astfel, Ch. Bally3 distinge între situaţie –ansamblul circumstanţelor extraverbale în care se desfăşoară discursul sau care sunt cunoscute de către interlocutori – şi context: „cuvintele care au fost rostite înainte”, în acelaşi discurs (sau dialog). K. Bühler4 distinge trei cadre: cel sinfizic, cel sinpractic şi cel sinsemantic.

Primul este un tip particular de cadru fizic (cf. 3.4.4.); cel de-al doilea corespunde „situaţiei” lui Bally, iar cel de-al treilea este numit în mod curent „context” (verbal)5. W.M. Urban6 distinge între contextul idiomatic („secvenţa în cadrul căreia apare cuvântul”) şi contextul vital sau de situaţie, care coincide cu „situaţia” lui Bally; în plus, recunoaşte universul de discurs şi importanţa lui7, dar nu-l delimitează precis de contexte.

După părerea noastră, e necesar să distingem o serie mult mai întinsă de cadre, care pot fi grupate în patru tipuri: situaţia, sfera, contextul şi universul de discurs.

3.2.1. Prin situaţie trebuie să înţelegem ceva mult mai limitat şi mai puţin ambiguu decât ceea ce în mod curent se înţelege, şi anume numai circumstanţele şi relaţiile spaţio-temporale care se creează în mod automat prin însuşi faptul că cineva vorbeşte (cu cineva şi despre ceva), într-un punct din spaţiu şi într-un moment, în timp; trebuie să înţelegem prin situaţie ceea ce face posibilă apariţia lui aici şi acolo, a lui acesta şi acela, a lui acum şi atunci, şi prin care un individ este eu iar ceilalţi tu, el etc. Situaţia este, deci, „spaţio-timpul” discursului, în măsura în care e creat în discursul însuşi şi ordonat în conformitate cu subiectul lui. Determinarea pe care am denumit-o cu acelaşi termen (cf. 2.3.5.), depinde în întregime de acest cadru şi numai prin raportare la el capătă înţeles. De asemenea, pronumele (los pronombres substantivos) pot denota numai mulţumită situaţiei; într-adevăr, ele au semnificaţie categorială (sunt „substantive”), dar nu au semnificaţie lexicală; nici nu numesc, nici nu desemnează ceva şi de aceea nu se pot referi decât la obiecte deja „prezente în discurs”.

3.2.2. Situaţia poate fi imediată (creată prin însuşi faptul vorbirii) sau mediată (creată prin contextul verbal). Numele proprii, dată fiind „autosuficienţa” lor lexicală8, sunt de obicei instrumentele cele mai potrivite pentru crearea de „situaţii mediate”, adică pentru a aduce lucrurile „la vedere” şi la orizontul spaţio-temporal al vorbirii. După ce se va fi spus [sp.] César cruzó el Rubicón „Cezar trecu Rubiconul”, se poate spune [sp.] este río „acest râu” [„Rubiconul”], fără riscul ambiguităţii.

3.3.1. Numim sferă (región) spaţiul între ale cărui limite un semn funcţionează în sisteme determinate de semnificaţie. Un astfel de spaţiu e delimitat, într-un sens, de tradiţia lingvistică şi, în alt sens, de experienţa privitoare la realităţile semnificate. Pot fi distinse trei tipuri de „sferă”: zona (zona), domeniul (ámbito) şi mediul (ambiente). Zona reprezintă „sfera” în care este cunoscut şi folosit în mod curent un semn; limitele ei depind de tradiţia lingvistică şi de obicei coincid cu alte limite, tot lingvistice. Domeniul este „sfera” în care obiectul este cunoscut ca element al orizontului vital al vorbitorilor sau al unui domeniu organic al experienţei sau culturii, iar limitele lui nu sunt lingvistice; astfel, spaţiul în interiorul căruia este cunoscut obiectul „casă” este un „domeniu”9. Mediul este o „sferă” stabilită social şi cultural: familia, şcoala, comunităţile profesionale, cástele etc., în măsura în care le sunt proprii moduri de a vorbi, sunt „medii”. Un „mediu” poate să posede semne specifice pentru un domeniu mai larg; poate să posede „obiecte” specifice; sau poate să posede semne specifice pentru „obiecte”, de asemenea, specifice: adică nu poate funcţiona ca „zonă”, ca „domeniu” sau ca „zonă” şi „domeniu” în acelaşi timp.

3.3.2. Multe nuanţe semantice ale cuvintelor depind, în mare parte, de deosebirile de „sferă”. Un cuvânt folosit în exteriorul „domeniului” său poate semnifica aceeaşi realitate obiectivă, însă nu mai semnifică în acelaşi fel, căci ceea ce „evocă” el este altceva; iar un cuvânt specific unui mediu (ambiental), pe lângă că denotează ceva, îşi evocă şi mediul dacă se foloseşte în alte medii.

În particular, deosebirea dintre cuvinte uzuale şi cuvinte tehnice constă integral în deosebirea dintre „zonă” şi „domeniu”: cuvintele uzuale sunt considerate proprii unei „zone”, cele tehnice – proprii unor „domenii”10. Aceasta înseamnă că deosebirea nu este deloc absolută, din moment ce orice cuvânt cu semnificat lexical semnifică totodată într-o „sferă” (depedentă de o tradiţie idiomatică particulară) şi în interiorul unui „domeniu” (dependent de o cunoaştere obiectivă). Cuvântul casă semnifică, în acelaşi timp, în tradiţia idiomatică a diferitelor limbi romanice şi în domeniul în care este cunoscut obiectul „casă”, şi ar fi un „cuvânt tehnic” prin raportare, de ex., la „domeniul” eschim. iglu (igloo). La cuvintele recunoscute ca „uzuale”, domeniul depăşeşte în mod normal zona (organizarea idiomatică), în timp ce la cuvintele recunoscute ca „tehnice” zona şi domeniul coincid (cel puţin în interiorul fiecărei comunităţi lingvistice). Astfel, domeniul lui „casă” este mai amplu decât zonele lui casa, maison, Haus, house, hus, dom etc., dar nu se întâmplă la fel cu domeniile lui „nandú” sau „fonem”. În plus, pentru a recunoaşte caracterul tehnic al unui cuvânt este necesar să avem în vedere două domenii deodată, căci în interiorul domeniului său orice cuvânt este „uzual”. Într-adevăr, în interiorul limitelor unei limbi, anumite cuvinte sunt recunoscute ca „tehnice”, pentru a fi recunoscute ca proprii unor domenii mai restrânse decât limba însăşi. Însă orice limbă coincide cu anumite domenii de experienţă şi, ca atare, orice limbă posedă cuvinte „uzuale” care, din punctul de vedere al altor limbi, se revelează ca „tehnice” şi se dovedesc „intraductibile”11. Cuvinte precum [rus.] knut şi versta sau [jap.] geisha şi samurai nu sunt „tehnice” în rusă şi în japoneză, dar sunt aşa din punctul de vedere al altor limbi, care ţin de alte domenii. Acelaşi lucru se verifică între grupuri de limbi corespunzătoare la domenii distincte, ca şi între dialecte şi graiuri regionale ale aceleiaşi limbi istorice.

3.4.1. Constituie context al vorbirii toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca prezenţă fizică, ca bagaj de cunoştinţe al interlocutorilor şi ca activitate. Pot fi distinse trei tipuri de contexte: contextul idiomatic, cel verbal şi cel extraverbal.

3.4.2. Contextul idiomatic este format de limba însăşi, ca „fond” al vorbirii. În vorbire se manifestă în mod concret o parte a limbii, dar această parte are semnificaţie în relaţie cu toată limba, cu toate cunoştinţele idiomatice ale vorbitorilor. Orice semn realizat în discurs are semnificaţie în sisteme complexe de opoziţii şi asociaţii formale şi semantice cu alte semne, care nu sunt rostite, dar care aparţin tezaurului lingvistic al vorbitorilor. „Dicté”-ul suprarealist, rima, asonanţa, aliteraţia, jocul de cuvinte sunt moduri de revelare parţială a secţiunilor mai nemediate ale acestui fond de cunoştinţe asupra căruia se proiectează orice cuvânt concret.

Poate, de asemenea, să funcţioneze drept context idiomatic o limbă distinctă de cea care este vorbită, aşa cum se întâmplă în cazul subiecţilor plurilingvi12. În plus, înăuntrul contextului idiomatic, fiecare cuvânt are semnificaţie într-un context mai mic, care este câmpul lui semantic; astfel, un nume de culoare, de ex. verde are semnificaţie în relaţie cu alte nume de culoare ale aceleiaşi limbi (albastru, galben, gri etc.).

3.4.3. Contextul verbal este discursul însuşi în calitate de „cadru” al fiecăreia dintre părţile sale. Pentru fiecare semn şi pentru fiecare porţiune a discursului (care poate fi dialog), constituie „context verbal” nu numai ceea ce s-a spus înainte, cum credea Bally (cf. 3.1.2.), ci şi ceea ce se va spune, în acelaşi discurs. Aceasta, pe de altă parte, reiese evident până şi din exemple vulgare de tipul la casa de Juan „casa lui Ion” şi la casa de Austria „casa (dinastia) de Austria”, unde determinanţii postpuşi funcţionează simultan ca elemente contextuale, relevând semnificaţia semnului casa.

Contextul verbal poate fi nemediat – constituit din semnele care se găsesc imediat înainte sau după semnul considerat13 – sau mediat, putând ajunge până la a cuprinde întregul discurs şi, în acest caz, poate fi numit context tematic. Într-o operă literară, fiecare capitol şi, până la un anumit punct, fiecare dintre cuvintele lui capătă sens în relaţie cu ceea ce s-a spus în capitolele anterioare şi acoperă sensuri noi cu fiecare nou capitol, până la ultimul. Din alt punct de vedere, contextul verbal poate fi pozitiv sau negativ: constituie context atât ceea ce se spune efectiv, cât şi ceea ce nu se spune. Dacă omisiunea este intenţionată, avem a face cu ceea ce – după intenţia atribuită vorbitorului – se numeşte insinuare, aluzie sau exagerare14. Poezia „de sugestie” se bazează, în mare măsură, pe folosirea intenţionată a contextelor verbale negative.

3.4. Contextul extraverbal e constituit din toate circumstanţele nonlingvistice care sunt percepute în mod direct sau cunoscute de către vorbitori. Pot fi distinse diferite subtipuri: fizic, empiric, natural, practic, istoric şi cultural.

a. Contextul fizic cuprinde lucrurile care cad în raza vizuală a vorbitorilor sau lucrurile la care un semn aderă (în cazul unui semn desenat, scris sau imprimat; cf. „cadrul sinfizic” al lui K. Bühler). Deixisul real şi nemijlocit are loc în interiorul unui context fizic, prin care, în plus, se individualizează implicit toate lucrurile pe care însuşi contextul le conţine (cf. 2.3.2 şi n. 36).

b. Contextul empiric e constituit de „stările de lucruri” obiective, care sunt cunoscute de vorbitori într-un moment şi loc determinate, deşi nu sunt prezente în raza vizuală; de ex., faptul că dincolo de poartă există o stradă; faptul că această casă are cinci etaje; faptul că există o mare, un râu, o plajă, o pădure în apropierea acestui oraş etc. Expresii ca: mă duc la plajă, marea e agitată, nu ieşi în stradă, domnul de la primul etaj capătă în vorbirea curentă înţeles în întregime determinat graţie „contextului empiric”.

c. Contextul natural reprezintă totalitatea contextelor empirice posibile, adică universul empiric cunoscut de către vorbitori. Prin „contextul natural” sunt singularizate şi individuate pentru toţi vorbitorii, în plan empiric, nume ca: soarele, luna, cerul, pamântul, lumea. Nu se întreabă „care soare?” pentru că se cunoaşte numai unul15.

d. Contextul practic sau ocazional reprezintă „prilejul” vorbirii: conjunctura particulară, subiectivă sau obiectivă, în care are loc discursul; de ex., faptul de a vorbi cu un bătrân sau cu un copil, cu un prieten sau cu un duşman, pentru a cere o favoare sau un drept; faptul că discursul are loc pe stradă sau într-o reuniune de familie, în clasă sau în piaţă, ziua sau noaptea, vara sau iarna etc. O întreagă serie de funcţiuni gramaticale, semantice sau stilistice depinde de „prilejul” discursului sau sunt îndeplinite în mod implicit de acest context; cf., de ex., ce zi frumoasă!, e frig (azi şi nu în general). O frază ca: două de zece şi una de douăzeci nu are înţeles în sine, dar este perfect clară dacă este adresată unui vânzător ambulant care vinde anumite obiecte de zece şi douăzeci de centime.

e. Contextul istoric e constituit de circumstanţele istorice cunoscute de către vorbitori, şi poate fi particular –la fel de limitat ca istoria unei persoane, a unei familii, a unui cătun; sau mai larg, ca istoria unei naţiuni (de ex., faptul că aceasta ţară este o republică şi nu un regat, faptul că o comunitate e creştină şi nu musulmană) – sau universal; actual sau trecut. Nume ca: primarul, medicul, farmacistul, preotul sunt de obicei denotaţii individuale, în contexte istorice particulare; regele este denotaţie individuată într-un regat; papa este denotaţie individuată de contextul „universal actual”; lupta de la Salamina, de contextul „universal trecut”16.

f. Contextul cultural cuprinde tot ceea ce aparţine tradiţiei culturale a unei comunităţi care poate fi foarte limitată sau la fel de largă ca întreaga umanitate. În măsura în care integrează istoria spirituală a unei comunităţi, „contextul cultural” e o formă particulară a contextului istoric. În latină, deus semnifica „un zeu”, „vreun zeu”; în spaniolă, Dios („Dumnezeu”) e un nume individualizat de tradiţia monoteistă creştină; şi pentru filosofia scolastică era o denotaţie individuală filosoful. Aşa-numitele „toposuri” sunt recunoscute şi funcţionează ca atare în cadrul unei tradiţii literare; astfel, pentru vorbitorii culţi de limbă spaniolă, expresia de cuyo nombre no quiero acordarme „de al cărui nume nu vreau să-mi amintesc”, are o savoare particulară, pentru că aminteşte de textul lui Cervantes.

Toate contextele extraverbale pot fi create sau modificate prin intermediul contextului verbal; dar şi „limba scrisă” şi cea literară se bizuie pe unele dintre ele, de ex., pe contextul natural şi pe contexte istorice determinate; Homer face aluzie în mod constant la mituri cunoscute de greci, iar Góngora, când scrie el mentido robador de Europa „mincinosul răpitor al Europei”, se bizuie pe un context cultural pe care îl presupune cunoscut cititorilor.

3.5.1. Prin univers de discurs înţelegem sistemul universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs (sau un enunţ) şi care îi determină validitatea şi sensul. Literatura, mitologia, ştiinţele, matematica, universul empiric, ca „teme” sau „domenii de referinţă” ale vorbirii, constituie „universuri de discurs”. O expresie ca: reducerea obiectului la subiect are sens în filosofie, dar nu are nici un sens în gramatică; fraze de tipul: călătoria lui Columb, după cum spunea Parmenide şi după cum spunea Hamlet, aparţin unor universuri de discurs distincte. Umorul se bazează adesea pe confuzia intenţionată a universurilor de discurs în acelaşi enunţ; cf., de ex.: în pădure doi tineri matematicieni extrăgeau rădăcinile pătrate ale arborilor; văd pe fereastră un om care coboară din maimuţă.

3.5.2 Conceptul „univers de discurs” a fost uneori criticat de către logicienii pozitivişti, cu argumentul că nu există „altă lume” în afara lumii naturale şi empiric cognoscibile17. Că nu există decât o lume e sigur; însă criticile la care ne-am referit, departe de a invalida conceputul de „univers al discursului”, dezvăluie o neînţelegere radicală a problemei. Nu este vorba de alte „universuri”, de alte „lumi ale lucrurilor”, ci de alte „universuri de discurs”, de alte sisteme de semnificaţii. Însăşi pretenţia de „a traduce”, de ex., frazele mitologiei, transferându-le la nivelul vorbirii despre lumea empirică şi istorică („grecii credeau că…” etc.), dezvăluie tocmai că este vorba de „universuri de discurs” diferite. În realitate, enunţurile aparţinând de universuri de discurs nonempirice nu sunt lipsite de sens şi nu impun nici o traducere. Valoarea de adevăr a unei afirmaţii despre „Ulise” nu se verifică în istoria greacă, ci în Odiseea şi în tradiţia corespunzătoare, în care Ulise era soţul Penelopei este o propoziţie adevărată, pe când Ulise era soţul Elenei este falsă; şi afirmaţiile despre „centauri” sunt verificabile în mitologie, unde propoziţia Centaurul era un sacrificiu de o sută de tauri este falsă, pe când Centaurul era o fiinţă pe jumătate om şi pe jumătate cal este adevărată.

3.6.1. Cele spuse, credem, ajung pentru a sublinia importanţa pe care inventarul cadrelor şi recunoaşterea funcţiunilor lor le au pentru gramatică, pentru teoria literară şi pentru teoria limbajului. În particular, este de subliniat importanţa cadrelor nonverbale, care sunt uneori ignorate.

3.6.2. În ceea ce priveşte gramatica, cadrele nonverbale intervin în mod necesar, deşi în măsuri diferite. În considerarea celor trei planuri ale ei: teoretic, descriptiv şi analitic18. În planul teoretic, anumite moduri de semnificare pot fi definite numai prin referire la tipurile de cadre în care sunt destinate să funcţioneze (acesta este cazul pronumelor personale şi al deicticelor pronominale, adjectivale şi adverbiale); iar în definirea altora, referirea la cadre intervine cel puţin în sens negativ, ca în cazul numelor proprii, care sunt independente de circumstanţele vorbirii (în ceea ce priveşte actualizarea şi individualizarea), (cf.n. 60). Iar dintr-un punct de vedere mai general, referirea la cadre este indispensabilă pentru delimitarea lexemelor (cuvinte cu semnificat categorial şi lexical, ca numele şi adjectivele), de categoreme: cuvinte care au numai semnificat categorial şi care, ca atare, „denotă” fără „a desemna” (cf. 3.2.1). Intervenţia cadrelor este mai mică în planul descriptiv, care este planul propriu al „limbii”; totuşi, este necesar cel puţin să semnalăm care funcţiuni nu dispun de instrumente verbale într-o limbă (pentru a se realiza exclusiv prin circumstanţele vorbirii) şi care instrumente verbale pot fi substituite de cadre. Însă mai ales recunoaşterea cadrelor este indispensabilă pentru analiza gramaticală a textelor, căci aceleaşi scheme formale pot corespunde la funcţiuni total dferite, în cadre diferite.

În general, o lingvistică funcţională în sens propriu nu poate neglija cadrele, nici măcar pe cele „extraverbale”, căci funcţiunile reale nu sunt date în limba abstractă, ci în vorbirea concretă. Aceasta este adevărat până şi în ceea ce priveşte lingvistica diacronică, care nu poate ignora circumstanţele generale în care s-a vorbit o limbă19.

3.6.3 În ceea ce priveşte teoria literară, cunoaşterea cadrelor nonverbale are importanţă în două sensuri, ambele fundamentale.

Mai întâi, „limba scrisă” nu dispune deloc, sau dispune numai parţial, de anumite cadre (ca, de exemplu, mediul, situaţia imediată, contextul fizic, cel empiric şi cel practic) şi, ca atare, în măsura în care îi sunt necesare, trebuie să şi le creeze prin mijlocirea contextului verbal. Aceasta ridică scriitorului o serioasă problemă tehnică. Problema este minoră în rapot cu poezia lirică, care este mai liberă faţă de cadre şi, ca atare, mai abstractă şi prin ea însăşi mai universală. Desigur, poezia lirică poate fi motivată printr-o „ocazie”, dar ocazia este exterioară poeziei, iar viziunea poetică o depăşeşte de îndată, universalizând-o20. În schimb, poezia epică şi mai ales proza narativă au mult mai multă nevoie de cadre. Pentru a-şi concretiza viziunea, prozatorul trebuie să facă lucrurile tangibile, personajele – prezente şi vizibile, împrejurările – sensibile. În unele nuvele se vorbeşte de râuri şi de păduri, dar nu li se simte umiditatea şi răcoarea, şi asta este un indiciu că e vorba de scrieri eşuate. Opera în proză trebuie să-şi conţină în mare parte cadrele. Aceasta explică mult mai marea dificultate tehnică a prozei artistice, în raport cu poezia lirică.

În al doilea rând, literatura pune în valoare întotdeauna, în măsură mai mare sau mai mică, anumite cadre limitate, în special pe cele istorice şi culturale. De-aici mai marea „dificultate” a unor opere în raport cu altele, dificultate aflată în relaţie directă cu mai marea adeziune a primelor la contexte ignorate de către cititor. De-aici, de asemenea, necesitatea comentariilor, dacă interpretarea are loc în contexte diferite de acelea pe care se bazează opera: „a explica” o operă înseamnă, înainte de toate, a-i reconstrui cadrele21.

3.6.4. În sfârşit, în ceea ce priveşte teoria limbajului, o recunoaştere adecvată a funcţiunilor tuturor cadrelor ar contribui la eliminarea unor vechi şi atât de persistente erori. Între ele, în primul rând, aceea a limbii „perfecte din punct de vedere logic” şi aceea a pretinsei „imperfecţiuni” sau „insuficienţe” a limbajului.

Limba „perfectă din punctul de vedere logic” este un nonsens teoretic (căci logică sau ilogică poate fi numai o expresie concretă, şi nu limba abstractă) şi ar fi perfect inutilă, căci ar servi numai pentru a re-gândi gânditul, şi nu pentru a avansa în gândire (adică a crea noi semnificate). Însă, chiar dacă s-ar considera utilă, sarcina construirii unei asemenea limbi ar fi zadarnică: în utilizarea acelei limbi ar interveni cadrele (începând cu însuşi contextul verbal), iar ea ar înceta să fie un cod neechivoc şi imitabil. Constructorii de limbi nu pot înlătura cadrele, nici împiedica faptul ca vorbirea să semnifice în contexte infinite.

La fel de nefericită şi de radicală este şi eroarea tuturor afirmaţiilor în jurul „imperfecţiunii” şi „insuficienţei” limbajului, în care au căzut până şi gânditori atât de subtili, ca H. Bergson şi A.N. Whitehead. Această eroare constă în confuzia dintre vorbirea concretă şi limba abstractă, în a crede că ce e vorbit e pur şi simplu „limbă”, în a nu observa că limba consemnată în gramatică şi în dicţionar este numai instrumentul vorbirii şi cadrul ei istoric de posibilităţi, şi că vorbirea o depăşeste mereu şi înseamnă propriu-zis particular şi concret. Un discurs se poate dovedi inadecvat, însă prin insuficienţa particulară a acelui discurs, iar nu printr-o insuficienţă universală a limbajului. Whitehead22 semnalează ca insuficienţă a limbajului faptul că expresia lingvistică nu se poate referi la univers în toate detaliile: „limbajul este total nedeterminat din cauza faptului că orice eveniment presupune un tip sistematic de mediu”. Ceea ce e sigur este exact contrariul: limbajul nu spune condiţiile contextuale, pentru că nu este necesar să le spună, însă le utilizează şi, ca atare, expresia reală le implică şi le conţine23. Ceea ce se vorbeşte semnifică într-un proces infinit, care este procesul însuşi al realităţii semnificate. Eroarea lui Whitehead constă în a considera că o frază dată ca exemplu este identică cu cea realmente pronunţată (eroare pe care el însuşi o critică la alţi autori). În realitate, izolată de contextele ei, fraza este alta: este numele frazei reale şi implică o translaţie de la limbajul primar la „metalimbaj” (la vorbirea despre limbaj). Cu aceasta nu vrem să spunem că nu trebuie să dăm exemple. Dar nu trebuie să fie uitat faptul că fraza-exemplu este, nici mai mult nici mai puţin, un „nume” prin care ne referim la cealaltă frază care semnifică într-o mulţime de contexte, aşa cum prin cuvântul [sp.] árbol „arbore” vorbim despre „arbori” reali şi nu pretindem ca el însuşi să fie verde şi să aibă frunziş des. Dacă-mi propun să cercetez semnificatul versului din Dante: Nel mezzo del cammin di nostra vita „la jumătatea drumului vieţii noastre”, versul la care mă refer nu este acesta pe care tocmai l-am scris, ci acela care se află în Divina Commedia şi care semnifică în mod adecvat numai în relaţie cu întregul poem.



* Fragment din studiul Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, 1955-1956, trad. rom. de Constantin Dominte în revista Forum, nr. 478– 480, 1999, p. 36–42.

1 Cf. W.M. URBAN, Language and Reality, trad. span. Lenguaje y realidad, Mexico, 1952, p. 160 şi urm.

2 Fragilitatea teoriilor pomenite se va fi datorând insuficientei sistematizări a experienţei în jurul cadrelor. Teoriile scot în evidenţă, de obicei, caracterul „eliptic” al limbajului. Dar „eliptic” în raport cu ce? Adevărul este că vorbirea ţine seamă cu anticipaţie de cadre. Un discurs care se bazează pe cadre complexe poate fi mai „eliptic” din punct de vedere verbal decât altul bazat pe cadre sărace, ceea ce nu vrea să zică că el ar fi eliptic semanticeşte. Putem avea elipsă involuntară în cazul unei utilizări deficiente a cadrelor; însă, într-un asemenea caz, este vorba de o deficienţă a vorbitorului, şi nu de o caracteristică a limbajului. În alt sens, adevărata elipsă – elipsa intenţionată (omisiunea a ceea ce trebuie spus) – este chiar un instrument contextual (cf. 3.4.3.).

3 Op. cit., p. 43-44.

4 Op. cit., p. 117 şi urm.

5 Bϋhler nu înregistrează drept cadru ceea ce se va numi aici „situaţie” (cf. 3.2.1.), deoarece face din ea un „domeniu” particular al limbajului: „domeniul indicativ” (op. cit. p. 94 şi urm.). O atare interpretare e cu totul discutabilă: orice teorie a „domeniului indicativ” se bazează pe identificarea funcţională dintre localizatori şi gesturi, ceea ce nu se poate accepta (cf. n. 37).

6 Op.cit.,p. 161.

7 Ibid., p. 162-164.

8 Cf. W. HAVERS, Handbuch der erklärenden Syntax, Heidelberg, 1931, p. 43.

9 Zona este întotdeauna o formă de organizare idiomatică; limitele ei constituie o „izoglosă”. Domeniul, în schimb este un orizont de experienţă obiectiv. Totuşi, o realitate în mod obiectiv unică poate fi cunoscută în variate feluri şi, ca atare, poate corespunde la mai mult de un domeniu. Astfel, „durerea de cap” şi „cefalalgia” sunt aceeaşi realitate, însă cunoscută în feluri deosebite; de aceea, durere de cap şi cefalalgie funcţionează în domenii diferite şi nu semnifică „acelaşi lucru”. Chiar şi aceleaşi forme capătă valori distincte în domenii distincte: langue şi parole au un semnificat în limba franceză şi altul în domeniul lingvisticii.

10 În acest sens şi numele proprii sunt cuvinte tehnice: Geltungskreis-ul lor nu depinde de organizarea idiomatică, ci de domeniul în care este cunoscut obiectul lor.

11 În acest caz, se poate vorbi de domenii idiomatice: „seguidilla”, „alborada”, „torero”, „gracioso” aparţin domeniului idiomatic spaniol. Alte domenii sunt ambientale (de mediu) sau dialectale, iar altele încă sunt interidiomatice. Acestea pot fi continue, dacă cuprind diferite idiomuri în întregime (ca pentru exemplul „casă”), sau discontinue, dacă în interiorul limitelor fiecărui idiom, cuprind anumite domenii (cum se întâmplă cu multe nume proprii şi cu terminologiile ştiinţifice).

12 La un subiect plurilingv, anumite cuvinte ale unei limbi pot fi afectate în valoarea lor semantică sau, cel puţin, în valoarea lor evocativă, datorită faptului că formele analoge semnifică în alte limbi. Un român unilingv foloseşte fără vreun fel de jenă verbul a desmierda, al cărui semnificat are, în plus, o aură de inocenţă infantilă şi de tandreţe. Însă românii care cunosc alte limbi romanice sau latina ezită să folosească acelaşi verb şi, oricum, evidenţa etimologiei afectează grav ceea ce evocă cuvântul.

13 Recunoaşterea faptului că un cuvânt corespunde unei categorii verbale sau alteia depinde în mare măsură – uneori depinde integral – de „contextul lui imediat” sau de „asociaţiile lui sintagmatice”, constatate în mod concret în enunţ; cf. L.J. PICCARDO, EI concepto de partes de la oración”, Montevideo, 1952, p. 13-16.

14 Enunţul: soarele este mai mare decât Peloponezul este strict adevărat pentru motivul că, într-adevăr, soarele este mai mare decât Peloponezul. Totuşi, ceea ce sugerează acest enunţ este fals (chiar dacă nu aceasta a fost intenţia lui Anaxagoras), şi aceasta tocmai pentru că „nu spune”, adică nu indică celălalt termen al comparaţiei. Dacă despre o operă, căreia i s-au făcut zece recenzii favorabile şi una defavorabilă, spunem numai că „a fost aspru criticată”, spunem adevărul, dar lăsăm să se înţeleagă cu totul altceva. „Contextul verbal negativ” permite acest tip particular de minciună, care constă în a insinua falsul spunând adevărul. 

15 Ch. BALLY, op. cit., p. 81, consideră aceste nume ca „nume proprii ale limbii”, pentru că nu observă existenţa şi funcţiunea contextului natural. Însă nu încape îndoială că este vorba de nume comune, ale căror denotate sunt cunoscute într-un singur exemplar. La numele proprii individualizarea nu depinde de contexte, ci aparţine numelor înseşi: numele propriu, cum a recunoscut încă ARISTOTEL, De interpretatione 17. a, este indivdual prin natura lui (şi nu prin vreo circumstanţă empirică).

16 Contrar a ceea ce crede K. BÜHLER, op. cit., p. 259, nu este vorba de un nume propriu.

17 Vezi, de ex., B. RUSSEL, Introducction to Mathemarical Philosophy, trad. span. Introdución a la filosofía matemática, Buenos Aires, 1945, p. 237–239, şi L.S. STEBBING, A Modern Introduction to Logic, Londra. 1950, p. 55 - 56.

18 Aceste trei planuri se disting în gramatică, în acord cu „nivelele” la care poate fi avut în vedere limbajul (cf. 1.1.4.). În plan teoretic, gramatica este teorie gramaticală sau gramatică generală: sarcina ei e aceea de a recunoaşte şi defini categoriile verbale şi gramaticale, ca moduri semantice ale vorbirii. În plan descriptiv, este descriere a schemelor formale de expresie de care dispune o limbă. Iar în plan analitic este analiză gramaticală (formală şi semantică) a funcţiunilor concret manifestate într-un text.

19 Contrar faţă de ceea ce pretinde formalismul lingvistic, limba nu poate fi studiată, „în sine şi pentru sine” şi cu atât mai puţin istoria ei. Cine ar putea înţelege, de exemplu, istoria lexicului romanic fără cunoaşterea civilizaţiei occidentale şi a creştinismului [catolic, n. trad.]?

20 „Ocazia”, fireşte, are o funcţiune a ei în poem, ca semnalare a ceea ce e depăşit prin viziunea poetică. Un expedient destul de superficial şi ingenuu al hermetismului poetic – expedient vechi cât lumea, dar mereu înnoit de artizanii cerebrali ai poeziei – constă în a ascunde „ocazia”, ceea ce, fără îndoială, nu certifică o viziune poetică.

21 Aceasta implică recunoaşterea caracterului propriu-zis lingvistic al comentariului „filologic”, al cărui obiectiv constă, în mare parte, în revelarea cadrelor în care textul studiat îşi capătă înţelesul deplin.

22 Process and Reality, trad. span. Proceso y realidad, Buenos Aires, 1956, p. 28-29.

23 Pe de altă parte, tot Whitehead observă, în alt loc, că într-un enunţ „există întotdeauna o referire tacită la mediul împrejurării în care se vorbeşte” (op. cit., p. 357-358).

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC