Alexandru GRAUR

METODA COMPARATIVĂ-ISTORICĂ. ÎNCERCĂRI DE PERFECŢIONARE A METODEI COMPARATIVE-ISTORICE*

Lingvistica, în înţelesul pe care i-l dăm astăzi, datează de la începutul secolului al XIX-lea şi este strâns legat de crearea metodei comparative-istorice. Aceasta a rămas până astăzi principala metodă de cercetare lingvistică şi numai graţie aplicării ei lingvistica a devenit o ştiinţă. Afirmaţiile făcute aici stârnesc, uneori, proteste şi se arată că a existat şi mai înainte o ştiinţă a limbii. Lucrul este adevărat într-un anumit fel şi s-a arătat şi în paginile precedente. În decursul secolelor s-au adunat materiale valabile din diverse limbi, au fost alcătuite descrieri ale diverselor sisteme gramaticale, s-au elaborat comentarii privind limba diferiţilor autori (în special latini şi greci), indici de cuvinte etc. Au fost culese unele informaţii care astăzi n-ar mai putea fi obţinute, de exemplu în secolul al XVI-lea flamandul B u s b e c q a descoperit în Crimeea o populaţie care mai vorbea limba gotică şi a adunat un vocabular foarte util pentru germaniştii actuali.

Lipsea, însă, un mijloc de control al ipotezelor, în special în ce priveşte etimologiile, unde fantezia era suverană. Originea cuvintelor din limbile europene era căutată fie în ebraică, deoarece se pornea de la credinţa că începuturile omenirii sunt cele descrise de Biblie, fie în fraze din aceleaşi limbi, omiţându-se părţi ale cuvintelor. De exemplu, cuvântul latinesc cadauer „cadavru” (derivat de la verbul cado a „cădea”) era explicat prin lat. caro data uermibus „carne dată viermilor”, iar lat. uolpes „vulpe” prin lat. uolo „ a zbura” şi pes „picior”. Nici un fel de diferenţe nu împiedicau stabilirea de legături etimologice; de exemlu, în materie de formă, unii explicau cuvântul francez cheval „cal” prin lat. equus, alţii prin gr. hippos, iar în materie de înţeles, lat. lucus poiană” era explicat prin a non lucendo „pentru că nu e luminos” (în realitate, lucus este „luminiş”, pentru că în comparaţie cu restul pădurii are lumină). Dar dacă autorii acestor teorii nu puteau demonstra că au dreptate, nu exista nici mijlocul de a dovedi că greşesc. Trebuia găsită o metodă ştiinţifică pentru controlul etimologiilor, care sunt o parte esenţială a lingvisticii, căci pe ele se sprijină gramatica istorică şi în general întreaga istorie a limbilor.

La crearea metodei comparative a contribuit foarte mult cunoaşterea limbii sanscrite. După ce India a fost cucerită de englezi, diferiţii cercetători europeni au ajuns să cerceteze şi să studieze vechile texte indiene, despre care au scris apoi lucrări mult citite în Europa. Încă din secolul al XVI-lea s-au făcut unele studii comparative între diverse limbi, nu totdeauna înrudite între ele. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiar şi fără cunoaşterea limbii sanscrite, aceste preocupări s-au adâncit şi au dat naştere la lucrări care compară nu numai limbi indo-europene. Astfel, M. V. L o m o n o s o v a lăsat o scrisoare, nepublicată, în care demonstra, pe bază de comparaţii lexicale, înrudirea între limbile slave, baltice, germanice, greacă şi latină. Trebuie spus apoi că R a s m u s R a s k, autorul unei importante lucrări de gramatică comparată, despre care se va vorbi ceva mai departe, nu cunoştea încă limba sanscrită. Totuşi, cunoaşterea acestei limbi a dat un impuls decisiv studiilor lingvistice. Mai înainte, când se studiau limbile vechi, se luau de obicei în consideraţie numai greaca şi latina, ceea ce nu putea deschide un orizont destul de vast. Uneori se atrăgea în comparaţie şi ebraica, şi aceasta nu putea să ducă decât la complicaţii inutile, deoarece, după cum se ştie astăzi, ebraica nu este înrudită cu greaca şi latina. Descoperirea sanscritei a lărgit considerabil baza de comparaţie, şi cum textele indiene, compuse la o dată foarte veche, cuprind numeroase arhaisme, ele au putut lămuri multe particularităţi, altfel inexplicabile, ale limbilor clasice. La aceasta se mai adaugă faptul că familiarizarea cu lucrările gramaticilor indieni a permis specialiştilor europeni să înţeleagă mai bine procesele din limbile noastre şi astfel, pe bază de comparaţie, să lămurească istoria limbilor înrudite.

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea era „în aer” ideea că sanscrita este înrudită cu principalele limbi europene, şi această idee a fost enunţată în diverse lucrări independente una de alta. Astfel, în 1767 francezul C o e u r d o u x, la 1786 englezul W i l l i a m J o n e s au exprimat-o în public. În anul 1811 s-a prezentat Academiei de Ştiinţe din Petersburg un raport, rămas anonim până astăzi, în care se demonstra înrudirea limbii ruse cu limba sanscrită, multe dintre apropierile făcute acolo fiind considerate şi astăzi ca valabile. Dar metoda comparativă-istorică a fost constituită abia în momentul în care comparaţia dintre limbi a dus la luminarea trecutului lor.

Prima lucrare tipărită care şi-a propus acest scop şi a reuşit să-l atingă a fost a germanului F r a n z  B o p p (1791-1867): Über das Conjugationssystem der Sanskritsprache  în Vergleichung mit jenem der griechischen, lateinischen, persischen und germanischen Sprachen, Frankfurt a. M., 1816. Această lucrare este considerată ca actul de naştere al metodei comparative şi al lingvisticii istorice. Se cuvine, înainte de a discuta despre meritele şi lipsurile lucrărilor lui Bopp şi ale contemporanilor săi, să vedem ce este metoda comparativă, folosită pe vremea aceea pentru prima oară.

Principiile metodei. Metoda comparativă-istorică este un ansamblu de procedee cu ajutorul cărora se studiază evoluţia limbilor înrudite, adică provenite dintr-un izvor comun, şi scopul ei este să lumineze istoria acestor limbi.

Există două trăsături ale limbii care fac posibilă aplicarea la studiul limbilor a metodei comparative (după cum absenţa unor trăsături similare face imposibilă aplicarea aceleiaşi metode la studiul altor fenomene): 1. aspectul complexului sonor al cuvântului nu este determinat de sensul cuvântului;
2. regularitatea schimbărilor fonetice. Le vom examina pe rând.

Comparăm între ele două cuvinte din două limbi. Punând faţă-n faţă rom. mal şi fr. mal „rău”, nu vom putea trage nici o concluzie din asemănarea lor formală, deoarece ele au înţelesuri cu totul diferite. De asemenea, comparând rom. masă cu fr. table, nu vom putea ajunge la lămurirea istoriei celor două limbi sau a celor două cuvinte, deoarece, deşi înţelesul acestora este similar, forma lor nu seamănă deloc. Alta este însă situaţia când a vorba de cuvinte care seamănă ca formă şi au înţeles similar sau cel puţin nu diferă atât de mult, încât diferenţele dintre ele să nu poată fi explicate; atunci ne punem întrebarea de unde vine asemănarea.

Arbitrarul semnului lingvistic. Lingviştii vorbesc adesea de a r b i t r a r u l s e m n u l u i l i n g v i s t i c, înţelegând prin aceasta ideea justă că orice grup de sunet este capabil să exprime orice înţeles, dacă colectivitatea este de acord să le lege unul de altul. Ceea ce noi numim foc se numea în latineşte ignis, iar în ruseşte se zice ogon*, în daneză ild (citit il), în germană Feuer, în albaneză zjarm (citit ziarm), în bretonă tan, în maghiară tűz, în turcă ateş, în chineză huo. Chiar în aceeaşi limbă, aceeaşi noţiune poate fi exprimată prin două complexe sonore diferite, la date diferite, sau în regiuni diferite: „foc”, în greaca veche, se zicea πÔr, iar în greaca modernă, φωti©; în latineşte, într-o epocă mai veche, se zicea ignis, dar mai târziu acest cuvânt a fost înlocuit prin focus. În sfârşit, chiar în acelaşi timp şi în acelaşi loc acelaşi obiect poate fi numit în două feluri: în daneză, în afară de ild, focului i se mai zice şi blus. Pe de altă parte, chiar în aceeaşi limbă, acelaşi complex sonor poate denumi obiecte diferite: în ţară noastră, în unele regiuni, calului tânăr i se zice cârlan, iar berbecului tânăr i se zice noatin, pe când în alte regiuni calul este numit noatin, iar berbecul este numit cârlan. De ce toate acestea? Pentru că în natura obiectului nu este nimic care să ceară să-l denumim cu anumite sunete, şi nu cu altele; de exemplu, în natura focului nu este nimic care să pretindă că noţiunea să fie numită numaidecât foc, şi nu altfel; grupul de sunete f-o-c nu are nimic comun cu sensul de „foc”, afară de faptul că ne-am deprins să le asociem unul cu altul. Este deci normal ca, în fiecare limbă, fiecare noţiune să fie numită cu alt complex sonor, de vreme ce între o anumită noţiune şi un anumit complex sonor nu există o legătură obligatorie.

Cum se face atunci că lui foc îi corespunde în italiană fuoco, în spaniolă fuego, în portugheză fogo, în franceză feu? Cum s-a întâmplat că toate popoarele de limbă romanică să folosească complexe sonore atât de asemănătoare între ele pentru a exprima acelaşi înţeles? Explicaţia este că toate aceste limbi au moştenit cuvântul din latineşte, nu şi l-a creat fiecare în parte. Prin urmare, nu se poate spune că din întâmplare mai multe limbi au ajuns la complexe sonore atât de asemănătoare pentru a exprima acelaşi sens, ci asocierea s-a făcut o singură dată, în limba de bază.

Putem astfel folosi comparaţia pentru a trage concluzii asupra originii comune a cuvintelor şi, implicit, a limbilor. Această metodă nu este aplicabilă la alte fenomene decât limba, sau cel puţin nu în felul în care e aplicată în lingvistică. S-au făcut încercări de a o aplica la etnografie, la folclor etc., dar aceste încercări s-au soldat cu un eşec. Găsim la populaţii diferite acelaşi costum sau aceleaşi poveşti, aceleaşi arii muzicale. Dar, acestea se pot împrumuta şi se împrumută efectiv cu mare uşurinţă: e destul că un român să meargă în Argentina, sau ca un argentinian să vină în România, pentru că în cele două ţări să existe poveşti sau cântece identice. Găsim în România şi în Japonia case cu acoperişul înclinat, dar nu vom vorbi de înrudirea popoarelor: ploile şi zăpezile frecvente în ambele ţări au constrâns ambele populaţii să ia măsuri de securitate. Dar când întâlnim cuvinte la fel, cine a constrâns limbile să le adopte? Înţelesul este impus de realitatea înconjurătoare; ne trebuie un cuvânt cu care să denumim „noaptea”, aşa cum le trebuie şi altor limbi, pentru că în toate ţările s-a constatat existenţa nopţii şi oamenii au simţit nevoia să vorbească despre ea. Dar cine a impus grupul de sunete cu care e numită? De ce se zice în româneşte noapte, în italieneşte notte, în franţuzeşte nuit, în spaniolă noche, în portugheză noite, în germană Nacht, în engleză night, în rusă noč0, în ucraineană nič, în polonă noc, în cehă noc, în bulgară noąt, în sârbocroată noć? Există, ce e drept, cazuri când găsim în limbi diferite acelaşi complex sonor pentru acelaşi înţeles, fără ca ambele limbi să aibă o bază comună. Deci, înainte de a ne opri la aplicarea metodei comparative, trebuie să examinăm acele cazuri unde asemănările au altă justificare decât înrudirea limbilor.

1) Î m p r u m u t u l. Cuvântul românesc grădină are exact aceeaşi formă şi acelaşi înţeles ca şi bulgărescul gradina. Totuşi, nu putem face din aceasta o dovadă de înrudire a limbii române cu limba bulgară, deoarece în cazul dat cuvântul românesc a fost împrumutat din bulgăreşte, prin urmare coincidenţa se explică de la sine. Mai este posibilă şi altă situaţie: românescul crai seamănă bine, atât în ce priveşte sunetele din care e format, cât şi înţelesul, cu ungurescul király (citit kirai) „rege”; cuvântul românesc nu este împrumutat din ungureşte, nici cel unguresc nu este împrumutat din româneşte, şi totuşi asemănarea nu constituie o dovadă de înrudire, deoarece ambele cuvinte sunt împrumutate din slavă (în vechea slavă se zicea kral0), deci şi de data aceasta coincidenţa se explică de la sine. Se înţelege că atunci când vrem să stabilim originea comună a două limbi, sau când vrem să descoperim elementele comune pe care le au la bază, va trebui să evităm cuvintele de împrumut, care nu ne pot aduce date folositoare în această privinţă.

2) Cuvintele i m i t a t i v e. Cuc se spune în franţuzeşte coucou (citit cucu), în germană Kuckuck, în rusă kukuąka, în bulgară kukavica, în maghiară kakuk, în turcă guguk, în chineza ku ku leao. Exemplele de acest fel nu pot intra în discuţie când se operează cu metoda comparativă, deoarece ele nu îndeplinesc prima condiţie pe care o discutăm în acest paragraf: complexul lor sonor nu este „arbitrar”, el este determinat de sensul cuvântului, adică sunetele sunt impuse, cu destulă precizie, de încercarea de a imita strigătul pe care-l scoate pasărea. Este deci normal ca termenul să sune aproximativ la fel în limbile cele mai diferite. Dar nu este cazul, de exemplu, cu noapte: nimic din esenţa ei nu cere să fie numită aşa, cum se poate dovedi cu faptul că cele mai multe limbi o numesc altfel: magh. éj (éitszaka), finl. yö, turc., gece, chin. ie etc.

3) Cuvintele din g r a i u l c o p i i l o r. În limba chineză „mama” se spune mama, deci exact ca în româneşte şi ca în multe alte limbi „sora mai mare” se zice în chinezeşte tsietsie, deci aproape ca în româneşte (ţaţă); „bunic” se zice în ruseşte ded, iar în turceşte dede. Limbile citate nu sunt înrudite între ele, cuvintele discutate nu sunt împrumutate. Aici asemănarea este întâmplătoare, dar de astă dată întâmplarea este mai mult sau mai puţin justificată: este vorba de cuvinte din graiul copiilor mici, care au foarte puţine lucruri de exprimat şi foarte puţine posibilităţi fonetice (ei nu pot rosti decât câteva dintre fonemele părinţilor lor, iar cuvintele pe care le pronunţă, sunt de cele mai multe ori formate prin repetarea unei silabe simple, alcătuite dintr-o consoană şi o vocală). Nu totdeauna sensul concordă de la o limbă la alta; astfel în româneşte se spune nene unui bărbat mai în vârstă, iar în ungureşte se spune néni unei femei mai în vârstă; în georgiană, cuvântul mama înseamnă „tată”. Totuşi, coincidenţele sunt inevitabile şi deci nu ne vom baza pe ele în gramatica comparată. De remarcat apoi că nu copiii atribuie un sens cuvintelor, ci persoanele adulte care-i înconjură. Copilul dă din buze în mod inconştient şi astfel rosteşte ma-ma, iar mama, fericită că odrasla ei o recunoaşte şi a început să-i spună pe nume, dă fuga lângă copil; după un timp de repetate experienţe, copilul ajunge să înţeleagă că este destul să strige mama pentru ca mama să vină, şi atunci începe să o cheme în mod conştient.

4) H a z a r d u l. Este posibil ca şi printr-un efect al hazardului să apară în două limbi neînrudite acelaşi complex sonor legat de acelaşi înţeles. Astfel, pronumele personal de persoana I, la acuzativul singular, are în limba tătarilor de pe Volga exact acelaşi aspect ca în româneşte: mine; în chinezeşte, „raţă” se spune iatză, deci aproape exact ca în româneşte; în bretonă tan înseamnă „foc”, iar în chineză thang (pronunţat aproape întocmai ca în bretonă) înseamnă „a rumeni la foc”. Cu toate acestea, nu vom trage concluzia că româna este înrudită cu tătara sau cu chineza, nici bretona cu chineza, şi nu vom încerca să găsim baze comune din care se trag cuvintele citate în fiecare din limbile amintite, deşi nici de împrumut nu se poate vorbi în cazul de faţă. Avem de-a face cu o simplă întâmplare. Dintre miile de rădăcini existente într-o limbă, este inevitabil ca una sau două să semene, din întâmplare, cu unele care, în alte limbi, exprimă aproximativ aceleaşi sensuri. Inventarul fonetic al limbilor nu este prea dezvoltat, posibilităţile de combinare între ele ale fonemelor sunt relativ reduse, astfel că nu trebuie să ne mirăm dacă găsim una sau două coincidenţe. Dar, deoarece aceste coincidenţe sunt extrem de rare, iar marea masă a cuvintelor tătare sau chineze nu se potrivesc cu cele româneşti, după cum nici cele bretone nu se potrivesc cu cele chinezeşti, privim coincidenţele citate ca pe o curiozitate şi nu tragem din ele nici o concluzie pentru istoria limbilor respective. Când este vorba de limbi înrudite, coincidenţele se numără de obicei cu miile, şi astfel este exclusă posibilitatea de explicaţie printr-un joc al hazardului. Tot aşa admitem uşor că un cunoscut al nostru a putut nimeri la loterie biletul câştigător, dar ni s-ar părea nenatural dacă l-ar nimeri de mai multe ori pe rând.

Dacă excludem aceste patru categorii de coincidenţe pe care izbutim să le explicăm în chip raţional, ne rămân, atunci când comparăm limbile înrudite, sute şi mii de cuvinte care seamănă destul de bine între ele în ce priveşte compoziţia lor sonoră şi exprimă aproximativ acelaşi înţeles. Aici orice altă explicaţie este exclusă şi singura justă este că avem de-a face cu cuvinte pe care limbile în discuţie le-au moştenit toate dintr-o limbă de bază care le este comună. Aşa este cazul pentru limbile romanice, care au la bază limba latină, cunoscută de noi, sau pentru limbile slave, care au la bază limba slavă comună, neatestată, şi pentru limbile germanice, care au la bază limba germanică comună, de asemenea neatestată. Este clar însă, după cele arătate, că a existat o limbă slavă comună, o limbă germanică comună, din care provin limbile slave, limbile germanice, cunoscute de noi astăzi. În cazul limbilor înrudite nu vom mai vorbi de coincidenţe, deoarece ele nu au făcut altceva decât să păstreze ceea ce au moştenit în comun; prin urmare, împerecherea unui complex sonor cu un înţeles nu s-a produs decât o singură dată, în limba de bază.

Trebuie să mai adăugăm că, în caz de coincidenţă întâmplătoare, cuvintele aduse în comparaţie devin în general tot mai deosebite, cu cât le considerăm în etape mai vechi. Astfel, cuvântul chinezesc iatză „raţă” poate fi analizat şi se constată că ultimele două sunete (tză) constituie un sufix, astfel că mai demult „raţă” se spunea ia, deci cu totul altfel decât în româneşte. Dimpotrivă, când comparăm cuvinte din limbi înrudite, asemănarea dintre ele este în general tot mai mare, pe măsură ce le examinăm la date mai vechi. Astfel germ. fechten şi engl. fight (se citeşte fait) nu seamănă între ele atât de bine cât vechiul german fehtan (se pronunţă feohtan) şi vechiul englez feohtan. Se vede bine că la origine a stat aceeaşi formă din limba germanică de bază.

Asemănările dintre cuvintele din masa vocabularului sunt mai puţin probante decât asemănările dintre cuvintele din fondul principal lexical, deoarece acestea din urmă sunt mai stabile şi au deci mai multe şanse să fie moştenite din limba de bază, pe când cele dintâi ar putea să fi fost împrumutate într-una din limbi din cealaltă limbă. Încă şi mai probante sunt asemănările dintre faptele de morfologie, deoarece morfologia se imprumută şi mai greu decât cuvintele din fondul principal. De vocabular suntem siliţi să ne folosim pentru limbile cu morfologie săracă sau cu sistem morfologic recent creat. Acolo unde avem de-a face cu o morfologie complexă şi veche, faptele morfologice ne sunt mult mai utile. Cel mai mult ne putem bizui pe formele neregulate, unde coincidenţele întâmplătoare sunt cu totul excluse. De exemplu „eu” se spune aham în sanscrită, azß în vechea slavă, gč în greacă, ego în latină, ik în gotică, iar acuzativul aceluiaşi pronume este mam în sanscrită, me în vechea slavă, me în greacă, me în latină, mik în gotică. Această diferenţă între nominativul care începe cu o vocală (la origine era e) şi acuzativul care începe cu m este atât de uimitoare, încât ar fi absurd să ne închipuim că în mod întâmplător diverse limbi, fără legătură între ele, au ajuns în această situaţie. Deci, când în limba venetă (vorbită în antichitate în regiunea Veneţiei de azi) descoperim forma eχo pentru „eu” şi meχo pentru „mine”, nu mai avem nevoie de nici o dovadă pentru a fi convinşi că această limbă era indo-europeană.

Suntem adesea puşi în situaţia de a compara cuvinte care nu prea seamănă între ele, dar au semănat mult mai bine în trecut, fie în ce priveşte înţelesul, fie în ce priveşte sunetele. Iată un exemplu privitor la înţeles: comparând românescul a trage cu francezul traire, găsim mare deosebire de înţeles, căci cuvântul franţuzesc înseamnă „a mulge”, dar dacă cercetăm istoria lui, constatăm că în secolul al XI-lea el însemna încă „a trage”, iar sensul de azi se poate explica prin evoluţia celui din trecut. Iată şi un exemplu privitor la complexul sonor: dacă punem alături pe stea din româneşte şi pe étoile din franţuzeşte, constatăm că nu se potriveşte decât un sunet (t), deci în aparenţă cele două cuvinte nu seamănă deloc. Cunoaşterea foneticii istorice ne arată, însă, că peste tot unde un cuvânt românesc de origine latină începe cu s plus consoană găsim în frantuzeşte la iniţială un e: rom. strâmt, fr. étroit; rom. scrie fr. écrire; rom. spic, fr. épi şi aşa mai departe (înaintea grupului de consoane franceza a dezvoltat o vocală protetică, apoi s urmat de consoană a dispărut). Prin urmare, la o cercetare mai adâncă, constatăm că grupul st iniţial din româneşte „seamănă” cu grupul iniţial din franţuzeşte, ét. Urmează în româneşte e, iar în franţuzeşte oi, deci, la o cercetare superficială, cuvintele nu seamănă, dar o cercetare mai atentă ne arată că lui e românesc îi corespunde în franţuzeşte un oi şi în alte cuvinte: rom. lege, fr. loi; rom. crede, fr. croire; rom. te, fr. toi şi multe altele. Deci trebuie să admitem că şi grupul al doilea al celor două cuvinte „seamănă”. În franţuzeşte apare un l care în româneşte nu este, dar e suficient să reflectăm puţin asupra morfologiei româneşti, ca să ne dăm seama că şi noi am avut aici un l: pluralul este stele, un cuvânt derivat este înstelat etc. (ll latin precedat de accent şi urmat de a a dispărut în româneşte, pe când urmat de altă vocală s-a păstrat, de aceea zicem viţea, măsea, dar la plural viţele, măsele etc.).

Putem spune chiar mai mult decât atâta: cuvintele pe care le comparăm nu trebuie să semene prea mult, asemănarea superficială nu pledează în favoarea originii comune. Astfel, cuvintele lat. deus şi gr. θεός, care înseamnă ambele „zeu”, nu pot fi considerate înrudite, tocmai pentru că seamănă prea bine între ele: unui th grecesc trebuia să-i corespundă în latineşte un f (gr. θήρ „fiară”, lat. fera „fiară”); prin urmare, în cazul celor două cuvinte citate mai sus, asemănarea se datoreşte hazardului. La fel lat. habeo „am” şi germ. habe „am” seamănă prea bine între ele, şi această asemănare este rezultatul unei întâmplări: unui h german ar fi trebuit să-i corespundă în latineşte un k (germ. Haut, lat. cutis „piele”; germ. Haupt, lat. caput „cap”; germ. hundert, lat. centum „o sută”; germ. Hirsch, lat. ceruus „cerb” etc.) şi, de fapt, corespondentul în latineşte al germanului habe este capio „apuc”. Se vede, deci, că nu comparăm atât formele actuale ale cuvintelor, cât evoluţia lor. Cu aceasta ajungem la cea de-a doua trăsătură a limbii care face posibilă aplicarea metodei comparative, anume regularitatea schimbărilor fonetice.

Regularitatea shimbărilor fonetice. Sunetele limbii se schimbă cu timpul. De acest lucru ne putem convinge cercetând situaţia cuvintelor din aceeaşi limbă, fie la date diverse, fie în diverse regiuni. Astfel e latin din bene a devenit i în româneşte (bine); j din slavul comun mjka „chin” a devenit ă în bulgăreşte (măka). Faptul că în Muntenia se zice zece, iar în Moldova dzăşi este o dovadă că într-una din cele două regiuni, dacă nu cumva în amândouă, sunetele primitive s-au schimbat.

Dar, dacă sunetele se schimbă, cum mai putem verifica descendenţa cuvintelor dintr-un izvor comun? Cum putem demonstra că ceea ce astăzi este deosebit a fost în trecut asemănător? Numai mulţumită faptului că schimbările sunetelor se supun anumitor reguli. Am văzut mai sus că e latin a devenit i în românescul bine; aceeaşi schimbare se produce peste tot unde e latin accentuat a fost urmat de un n: lat. uenit, lenis, plenus, uenenum au devenit rom. vine, lin, plin, venin etc. Dacă un j din slava comună, păstrat ca atare în vechea slavă, a devenit ă în bulgară în cuvântul măka, aceeaşi schimbare s-a produs şi în celelalte cuvinte bulgăreşti unde în vechea slavă a fost un j: v. sl. bjdj, „voi fi”, bulg. bădă; v. sl. djga „arc”, bulg. dăga; v. sl. gjstß„des”, bulg. găst etc. Este uşor de văzut că în ruseşte acestui ă îi corespunde peste tot un u: muka, budu, duga, gusto0. Asemenea reguli se găsesc în toate limbile.

Am prezentat mai sus echivalentele, în diverse limbi, ale cuvântului nostru noapte. Iată acum un cuvânt paralel, pentru a se vedea că diferenţele între diversele limbi rămân constante. E vorba de cuvântul care înseamnă „putere”:

germ.  engl. rus. ucr. pol. cehă bulg. sârb.

Nacht  night noč0 nič noc noc noąt noč

Macht  might moč0 mič moc moc moąt moč

Limbile romanice nu au cuvântul corespunzător seriei a doua. Pentru a arăta că şi aceste limbi menţin paralelismul, prezentăm numeralul „opt”:

rom.  it. fr. sp. port.

noapte  notte nuit noche noite

opt  otto huit ocho oito

Constatăm, deci, că schimbările nu sunt întâmplătoare, ci sunetele, când sunt puse în aceleaşi condiţii, sunt tratate la fel. Când vedem că bulgarul kăąta „casă” se potriveşte cu polonezul koąciól „biserică”, sau bulgarul mutra „mutră” cu rusescul smotret' „a privi” (s este prefix), vom refuza să tragem concluzii asupra unei origini comune, deoarece bulg. şt nu corespunde cu pol. ąc, nici bulg. u cu rus. o (formă poloneză e împrumutată din lat. medieval castellum „castel”, iar bulg. mutra e împrumutat din greceşte).

Urmează de aici că lingvistul, comparând limbile înrudite, nu se mulţumeşte cu orice asemănare, ci numai cu cele care respectă corespondenţele fonetice stabilite şi el acceptă ca înrudite chiar cuvintele care astăzi nu mai seamănă deloc, mulţumindu-se cu faptul că este respectată regularitatea schimbărilor fonetice. Astfel respingem comparaţia germanului habe cu latinul habeo, dar acceptăm şi considerăm probantă comparaţia germanului zwei „doi” cu armeanul erku „doi” şi cu lat. duo „doi”, deoarece schimbările de sunete înregistrate în aceste cuvinte se regăsesc în toate celelalte cuvinte unde condiţiile generale sunt aceleaşi. Se înţelege că în felul acesta nespecialiştii nu pot mânui metoda, dar pentru specialist rezultatele ei capătă mai mare tărie. Etimologia a devenit o ştiinţă îngrădită de reguli foarte stricte. Putem, de exemplu, ghici cum trebuie să sune un cuvânt într-o limbă, dacă cunoaştem paralelele lui în limbi înrudite: dacă ştim că în vechea slavă „piept” se zicea grjd0, nu este greu să prevedem că în ruseşte vom găsi pe grud'; dacă în latineşte „scară” se zicea scala, putem ghici că în frantuzeşte se zice échelle. În ce priveşte înţelesul, nu există reguli de corespondenţă, dar este necesar ca diferenţele de înţeles între cuvintele presupuse înrudite să fie explicabile din punct de vedere logic.

Nu trebuie să credem însă, aşa cum se întâmplă uneori, că scopul aplicării metodei comparative este acela de a descoperi înrudirea dintre limbi. De fapt, trebuie să ştim dinainte că două sau mai multe limbi sunt înrudite între ele, pentru ca să avem dreptul să folosim în studiul lor comun metoda comparativă, deoarece în definiţia acesteia intră tocmai faptul că nu se aplică decât la limbile înrudite. Pentru a porni la lucru, ne este suficientă o cercetare sumară a faptelor, stabilirea unei asemănări superficiale între limbile luate în consideraţie. Este drept că, aplicând metoda, pătrundem mai adânc asemănarea dintre limbi, dar nu acesta este scopul principal al cercetării noastre. Metoda comparativă ne permite să reconstituim etape pierdute din istoria limbilor.



*Capitolele V şi XV din volumul: Al.Graur, Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, ed. a treia, 1977, p. 63-79 şi 161-165.

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC