Metode moderne *

Introducere. În istoria oricărei ştiinţe, una dintre măsurile progresului este perfecţionarea metodelor, elaborarea de metode noi, mai precise, mai adecvate obiectului; uneori metodele noi sunt de fapt rezultatul adaptării unor metode folosite anterior în alte ştiinţe. Înnoirea metodologică este în mod firesc corelată cu schimbările care se produc în teorie, precum şi cu cerinţele practicii, cu variatele aplicaţii ale studiului ştiinţific al unui obiect.

În ultimele nouă [r. ed.] decenii, ştiinţa limbii s-a îmbogăţit şi s-a perfecţionat, ţinând pasul cu dezvoltarea celorlalte ştiinţe; lingviştii au ajuns la o cunoaştere mai profundă şi în acelaşi timp mai multilaterală a limbii1. Cu toate că unele procedee noi sunt contestate de numeroşi specialişti cu autoritate, e deosebit de semnificativ faptul că progresul metodologic realizat în lingvistică a ridicat mult prestigiul acestei ştiinţe în ultimul timp şi o recomandă ca model pentru alte discipline umaniste (de aici epitetul de „ştiinţă-pilot”, pus în circularie în Franţa, după 19502).

Pe la mijlocul primei jumătăţi a secolului al XX-lea îşi face tot mai mult loc în lingvistică ideea că limba este un sistem ale cărui elemente sunt strâns legate între ele printr-o reţea de relaţii. Acest mod de organizare este numit adesea structură3, iar lingviştii care studiază limba, în primul rând din punctul de vedere al relaţiilor şi structurii, îşi spun structuralişti. Caracterul sistematic al limbii, pus în lumină de F. de Saussure, presupune existenţa raporturilor dintre elementele întregului şi a raporturilor acestor părţi faţă de întreg. Elementele limbii sunt repartizate pe nivele şi există o stratificare şi o ierarhie a nivelelor. Organizarea stucturală a limbii se manifestă prin existenţa unui sistem de opoziţii, precum şi a mai multor tipuri de relaţii în cadrul fiecărui nivel şi de la un nivel la altul. Structură presupune sistem, coerenţă, totalitate, dependenţa părţilor în raport cu întregul, sistem de relaţii, totalitate ireductibilă la suma părţilor sale4. Ideea că limba reprezintă un sistem e, desigur, o chestiune de concepţie, de teorie, dar ea impune elaborarea unor metode de analiză noi, subordonate acestei teorii5. Aşa cum s-a spus, „revoluţiile structuraliste nu datează din momentul în care s-a înţeles că limbile, personalităţile, pieţele, societăţile constituie sisteme, ci din momentul în care s-a imaginat un utilaj mental permiţând analiza, cu ajutorul unor teorii ştiinţifice, a acestor sisteme ca sisteme”6.

Majoritatea cercetărilor structuraliste – mai precis, cele anterioare constituirii modelului generativ-transformaţional – propun o metodologie aptă să d e s c o p e r e repertoriul de unităţi caracteristice fiecărui nivel7, să specifice relaţiile dintre ele şi să stabilească combinaţiile care se realizează la fiecare nivel. Modelele orientate spre aceste „descoperiri” sunt denumite, cu un termen generic englez, discovery procedures. Concepţia pe care se sprijină „procedeele de descoperire” a fost numită de Chomsky model taxinomic al limbii8; i se mai spune şi „structuralism clasic”. Metodele structuralismului taxinomic îşi propun :

(a) Să dea o descriere a organizării sintagmatice, adică să încadreze unităţile fiecărui nivel în tipare de combinare („tipare de coocurenţă”). Orice unitate a limbii se studiază în toate variatele contexte în care poate apărea şi se caracterizează în termenii capacităţii ei de a apărea împreună cu alte unităţi;

(b) Să dea o descriere a organizării paradigmatice, adică să grupeze unităţile în clase şi subclase. Orice unitate a limbii trebuie inclusă într-o mulţime („grup”, „clasă”) care poate apărea în anumite contexte şi, pentru aceasta, trebuie caracterizată prin posibilitatea de a fi înlocuită cu alte unităţi din acea mulţime9.

În vederea degajării unităţilor, o problemă căreia i s-a acordat o atenţie specială în lucrările descriptiviştilor americani este elaborarea unei tehnici de segmentare a enunţurilor în unităţile diferitelor nivele.

Ca toate procedeele structuraliste, ele se caracterizează şi prin:

(c)  tendinţa de a formaliza descrierea limbii;

(d) distingerea generalului de particularul accidental, a lingvisticului de nonlingvistic10.

Fiind orientate spre descrierea organizării sistematice, procedeele menţionate:

(e) aparţin metodologiei lingvisticii sincronice şi evită neajunsurile metodologiei tradiţionale, care amestecă punctul de vedere descriptiv cu cel istoric. Rezultatele pe care le furnizează pot fi utilizate şi în studiul diacroniei.

Prin aceste caracteristici, procedeele structuraliste îşi propun să facă lingvistica modernă invulnerabilă la reproşul adresat de F. de Saussure lingvisticii prestructuraliste şi reluat de numeroşii săi discipoli (direcţi sau indirecţi): „În materie de limbă ne-am mulţumit totdeauna să operăm cu unităţi rău definite”11.

Întrucât planul conţinutului opune o rezisteţă considerabilă atât la descrierea sintagmatică, cât şi la cea paradigmatică, şi pentru că nu e încă limpede cum trebuie pusă aici problema formalizării şi ce este lingvistic şi nonlingvistic, unii lingvişti au crezut că dificultăţile pot fi eludate operând cu metodele taxinomice numai în câmpul expresiei şi descriind sistemul limbii fără referire la sensuri, ca şi cum limba supusă cercetării ar fi complet necunoscută cercetătorului. Lingvistul devine în aceste condiţii un fel de criptanalist care încearcă să descifreze un mesaj bazat pe un cod necunoscut12. Reacţia împotriva acestui structuralism „asemantic” a fost puternică şi aproape unanimă, mai ales pentru că se ajungea la o complicare extraordinară şi inutilă a procedurii descriptive13. Principiile de analiză structuraliste îmbină metoda deductivă cu metoda inductivă. Dacă neogramaticii şi numeroşi alţi tradiţionalişti realizau acest lucru preferând totuşi inducţia, structuraliştii (mai ales glosematicienii şi generativiştii) înclină mai mult spre deducţie14.

În discuţiile metodologice structuraliste se conturează două tendinţe: cea pe care am putea-o numi „realistă” (a structuralismului „clasic”, minus glosematica) şi cea „nominalistă” (a glosematicii şi a structuralismului generativist). Adepţii primei tendinţe, în căutarea acelor „discovery procedures” amintite mai sus, consideră că analiza lor pune în lumină fapte inerente realităţii limbii, ei descoperă structura limbii. Ceilalţi afirmă că analiza lor introduce ordine (pe baza unor criterii adoptate arbitrar) într-un ansamblu confuz de fenomene15. Proprietăţile recunoscute în limbă graţie unor concepte ca „limbă-vorbire”, „sincronic-diacronic”, „marcat-nemarcat” etc. nu sunt inerente obiectului studiat, care intră imperfect în aceste categorii. Ele ţin de metodologia utilizată. Nivelele limbii nu sunt o proprietate a obiectului-limbă. Dacă le descoperim e pentru că ele se găsesc în metoda însăşi16. Contradicţia dintre cele două tendinţe îşi are rădăcinile în contradicţia dintre ontologic şi gnoseologic de care trebuie să ţină seamă toate ştiinţele. Nu este deci cazul să ne punem întrebarea: „Care dintre cele două tendinţe e preferabilă!”, căci ambele puncte de vedere sunt îndreptăţite.

Analiza funcţională. Descrierea lingvistică de tip structuralist se caracterizează prin abstracţie şi generalitate, în opoziţie cu cercetarea concretului şi particularului, pe care şi-o propunea o mare parte din lingvistica tradiţională17. Metoda de reducere a infinităţii datelor particulare şi concrete la un număr finit de unităţi generale şi abstracte ar putea fi denumită metoda analizei funcţionale, deoarece în operaţia de analiză lingvistică se caută ceea ce e pertinent (relevant, distinctiv) pentru realizarea funcţiunii comunicative (funcţiunea principală a limbajului). Se acceptă şi se dezvoltă astfel o idee a lui K. Bühler, după care nu toate caracterele fizice ale semnului lingvistic sunt relevante pentru funcţiunea sa comunicativă (ideea aceasta poartă numele de „principiu al relevanţei abstractive”)18. Elementele concrete şi particulare sunt variantele, iar cele abstracte şi generale sunt invariantele; analiza funcţională este deci metoda de reducţie a variantelor la invariante.

Invariantele sunt concepute fie în spirit saussurian, ca elemente s o c i a l e ale limbajului (exterioare individului, care nu le poate crea, nici modifica), fie ca elemente abstracte, numite de unii constructe, creaţii ale cercetătorului, elemente care nu aparţin limbii, ci teoriei limbii19. Cel mai mult discutate au fost invariantele fonologice (fonemele). Pentru unii, fonemele sunt unităţi „pozitive” pe plan psihologic („reprezentări”, „engrame”) sau pe plan fonetic (clase de sunete). Pentru alţii, fonemele sunt unităţi negative şi diferenţiale, cum spunea Saussure –, adică sunt caracterizabile numai cu ajutorul ansamblului de raporturi (paradigmatice şi sintagmatice) pe care fiecare le contractează cu toate celelalte20. Pentru S.K. Şaumian şi alţii, fonemele sunt nişte constructe, care nu pot fi definite cu ajutorul observaţiei directe, ci prin concepte ca „distribuţie”, „comutare”, „transformare”, „echivalenţă”21. Concepţia curentă, valabilă şi pentru invariantele celorlalte planuri, ar putea fi sintetizată cu o frază a întemeietorului glosematicii: „Elementele structurii limbii amintesc de mărimile cu care operează algebra: a, b, c, d, x, y, z etc., mărimi cărora le putem substitui, în aritmetică, valori diferite şi, în calculul practic, numere diferite reprezentând lucruri diferite”22.

Procedeul tipic de reducţie a variantelor este comutarea23, baza întregii teorii glosematice24, dar utilizată de toate şcolile structuraliste „clasice”. Comutarea constă în schimbarea unui segment cu altul în acelaşi plan al limbii: mutarea unui segment din planul expresiei (conţinutului) în locul altui segment tot din planul expresiei, respectiv conţinutului25. Dacă înlocuirea provoacă o modificare oarecare în planul opus, segmentele înlocuite unul prin celălalt sunt realizări a două invariante (se spune că cele două segmente „comută” sau „sunt în raport de comutare”); dacă înlocuirea nu provoacă schimbări în planul opus, cele două segmente sunt realizări ale aceleiaşi invariante (se spune că cele două segmente „nu comută” sau că „sunt în raport de variaţie”). De exemplu, în româneşte, p comută cu b în perechea pară–bară, „feminin” comută cu „masculin” în perechea atent–atentă26.

S-a recurs la proba comutării în special în operaţia de descoperire a inventarului fonematic al unei limbi. Sunetele care, aparând în mod alternativ în unul şi acelaşi context, menţin identitatea cuvântului sunt variantele aceluiaşi fonem. Sunetele care nu apar niciodată în acelaşi context fonetic şi sunetele care pot apărea în acelaşi context fonetic, dar care nu contractează raporturi de comutare, sunt variante ale aceleiaşi unităţi, care se numeşte f o n e m27.

Existenţa unor invariante care delimitează şi organizează o substanţă lingvistică e prima dovadă că în limbă există structuri. Faptul că invariantele intră în relaţii de opoziţie, adică formează grupuri parţial identice şi parţial diferite (de pildă, p e oclusiv şi labial ca şi b, dar e surd, în timp ce b e sonor), e a doua dovadă că în limbă există structuri28.

Analiza funcţională, verificată pentru fonemele s e g m e n t a l e (invariantele corespunzătoare sunetelor), a fost extinsă şi în domeniul s u p r a s e g– m e n t a l (accentele, intonaţia), unde n-a întrunit adeziunea unanimă a fonologilor29. Altă extindere s-a produs în planul morfologic, unde numeroşi lingvişti deosebesc morfemele (invariante) de alomorfe (variante): de exemplu, morfemul–rădăcină al verbului a învăţa se realizează prin alomorfele învăţ, înveţ–, învaţ-. Paralelismul fonem/alofon – morfem/alomorf nu este total, şi susţinerea lui poate genera confuzii, de aceea unii l-au respins. Într-adevăr, alofonele au caracter individual, concret, sunt „manifestări” ale fonemului, câtă vreme alomorfele sunt unităţi abstracte, fiind compuse din foneme. Alomorfele nu sunt „manifestări” concrete ale morfemelor30. Dintre lingviştii care menţin cuvântul printre unităţile limbii, unii au utilizat analiza funcţională şi au făcut distincţia între lexeme (invariante) şi alolexeme (variante). Titlul unui articol de dicţionar este simbolul lexemului; variantele sale sunt semantice (corespunzătoare diverselor sensuri ale lexemului), morfologice (deosebindu-se între ele prin categoriile gramaticale: caz, număr, gen, mod, timp etc.), fonologice (aldămaş–aldămaş)31. Toate aceste tipuri de variante sunt abstracte, fiind alcătuite din foneme. (Pentru analiza funcţională a morfemelor-rădăcină, vezi mai jos.) Alolexemele seamănă din acest punct de vedere cu alomorfele. Tot astfel se prezintă variantele planului sintactic, numai că aici există o ierarhie de invariante: partea de propoziţie, sintagmemul (ale cărui variante sunt sintagmele), tipul (modelul) de propoziţie, sintaxemul (ale cărui variante sunt enunţurile)32. Analiza funcţională, în sintaxă, e relativ puţin elaborată.

Discuţii vii a suscitat posibilitatea aplicării analizei funcţionale în semantica lexicală, adică în studiul morfemelor-rădăcină (din limbile flexionare şi aglutinante), al cuvintelor (din limbile izolante). Semnificaţiilor lexicale le este aplicabilă dihotomia invariantă-variantă? Legată de aceasta e întrebarea mai generală, care a figurat printre temele Congresului al VIII-lea de lingvistică (Oslo, 1957): „În ce măsură se poate spune că sensul e structurat ?”

Existenţa unor invariante semantice lexicale analoage celor fonetice se poate susţine în primul rând pentru că elementele vocabularului au valoare prin opoziţie paradigmatică unele faţă de celelalte. „Un termen dat e un fel de centru al unei constelaţii, punctul spre care converg alţi termeni….”33, fiecare cuvânt e plasat în câteva serii asociative (paradigmatice) prin care se defineşte. Sensul fiecărui semn e astfel înconjurat din toate părţile şi delimitat de cel al semnelor care îl înconjură. De aceea structuralismul insistă asupra caracterului negativ al valorii care defineşte semnul prin ceea ce nu este: „El e ceea ce rămâne, ceea ce nu sunt toate celelalte la un loc”34. Opoziţiile trebuie căutate în interiorul unor subsisteme lexicale (cum e acela al gradelor de rudenie, al terminologiei vestimentare, al termenilor referitori la mobilă etc.), aşa cum se procedează şi în fonologie sau în gramatică35. Paradigmele lexicale au fost studiate sub denumirea de „câmpuri” (cf. lucrările lui Jost Trier36) şi de „câmpuri morfo–semantice” (cf. lucrările lui P. Guiraud37). Teoriei „câmpurilor” i s-au adus critici: a) am avea dreptul să vorbim de un câmp acolo unde am putea fixa limite. În realitate însă lingviştii recunosc existenţa câmpurilor bazându-se pe fenomenul asociaţiei, care ţine de p s i h o l o g i e, iar lanţul asociaţiilor e virtualmente nelimitat38; b) structurile lexicale propuse sunt de fapt structuri nelingvistice, domenii ale realităţii39; c) în orice caz, adepţii teoriei au putut invoca numai câteva zone semantice, favorizate în mod deosebit40.

Sunt lingvişti care susţin existenţa structurilor lexicale, arătând că limba în ansamblu e o structură şi nu e posibil ca o parte a limbii să nu fie structurată41. De altfel, nu există nici un comportament uman nestructurat42.

Existenţa opoziţiilor lexicale se poate deduce şi din constatarea că apar fenomene de n e u t r a l i z a r e, adică de suprimare a opoziţiilor în anumite contexte. De exemplu, aşa cum în germană opoziţia /t/ – /d/ se neutralizează la sfârşit de cuvânt, /t/ fiind termenul nemarcat, căci apare  în poziţia de neutralizare, în franceză o opoziţie ca dominer – maîtriser sau dissiper – gaspiller se neutralizează în anumite contexte, dominer, respectiv dissiper, fiind termenul nemarcat43.

Mai aproape de fonologie se situează glosematicienii: conţinutul, ca şi expresia, are o formă (invariantele) şi o substanţă (variantele). Invariantele expresiei, cenematemele, sunt de două tipuri: foneme şi prosodeme (accente şi modulaţii), analoage plerematemelor, şi ele de două tipuri: plereme şi morfeme44. Invariantele conţinutului lexical, pleremele, se studiază în cadrul pleremicii, iar variantele corespunzătoare în cadrul semanticii. Pleremica faţă de semantică e în acelaşi raport ca şi fonologia faţă de fonetică45. Baza teoretică a unor atare afirmaţii este izomorfismul nivelelor limbii, susţinut şi de lingvişti care nu aparţin la structuralismul danez46. Fără a infirma utilitatea generală a principiului – larg utilizat în ştiinţele contemporane – al izomorfismului, trebuie să constatăm că despre rezultate concludente ale analizei funcţionale aplicate în semantica lexicală nu poate fi vorba, cel puţin deocamdată.

Analiza distribuţională. Dacă analiza funcţională se aplică axei paradigmatice, analiza distribuţională (sau distributivă) priveşte axa sintagmatică, dar sprijină, aşa cum vom vedea, şi studiul paradigmelor.

Distribuţia este proprietatea elementelor limbii de a apărea sau nu în diferite contexte, în diferite vecinătăţi, iar relevanţa faptului lingvistic în cadrul analizei distribuţionale constă în ocurenţa sau nonocurenţa lui într-un anumit punct al lanţului vorbit47. Distribuţie înseamnă deci însuşiri combinatorii, iar cercetarea distribuţiei este o parte importantă a studiului relaţiilor.

Toate şcolile structuraliste „clasice” utilizează analiza distribuţională, dar metoda a cunoscut o dezvoltare specială în descriptivismul american48.

Compararea unităţilor unui nivel al limbii din punctul de vedere al contextelor în care apar a dus la descoperirea mai multor tipuri de distribuţie:

a) distribuţia complementară: două unităţi sunt în distribuţie complementară dacă se exclud reciproc în toate contextele (unde apare prima unitate nu poate apărea a doua şi invers; de exemplu, alomorfele dorm şi doarm-). Variantele în distribuţie complementară ale unei invariante se numesc variante poziţionale;

b) distribuţia defectivă: două unităţi sunt în distribuţie defectivă dacă în unele contexte se pot substitui una alteia, iar în celelalte contexte se exclud. De exemplu, desinenţele de plural -e şi -uri se pot substitui după morfemul chibrit, dar se exclud reciproc în num- şi caz-49.

Dintre toate contextele în care poate apărea o unitate a limbii, o importanţă particulară prezintă contextul diagnostic, contextul în care apariţia unei clase de elemente este unic determinată, contextul care admite o singură clasă de elemente. De exemplu,  în contextul engl. The – is poate figura orice substantiv, dar verbul este exclus50.

Distribuţia unităţilor limbii se studiază pe clase de unităţi (foneme, morfeme etc.), şi nu pe unităţi individuale. Când e vorba de ocurenţa unui membru al unei clase în vecinătatea unui membru al altei clase se poate pune cel mult problema calculării probabilităţii de apariţie51. De fapt, scopul urmărit de analiza distributivă este în ultima instanţă delimitarea claselor de unităţi, evitând criteriul substanţial (fonetic) în planul expresiei şi criteriul semantic în definirea unităţilor semnificative. „Fiecare element al limbii intră într-o categorie determinată, definită prin anumite posibilităţi de combinare determinate şi prin excluderea altor anumite posibilităţi de combinare”52.

Analiza distributivă este implicată şi în descrieri de factură tradiţionalistă. „Categorisirea, în gramaticile curente, a verbelor în predicative, nepredicative, copulative şi auxiliare reprezintă, într-un fel, o clasificare bazată pe aspectul sintagmatic […], având în vedere anumite posibilităţi combinatorii ale verbelor. În locul acestui criteriu, de obicei ignorat, se dau definiţii şi criterii semantice, care, deoarece nu constituie baza reală a clasificării, nu reuşesc să delimiteze clar categoria”53.

În descrierea structuralistă, criteriul însuşirilor combinatorii (sau al „valenţelor”, cum li se mai spune) e utilizat  în mod explicit şi consecvent. Analiza distributivă scoate  în evidenţă slăbiciunile clasificării tradiţionale a cuvintelor în părţi de vorbire.

O descriere recentă a pronumelor româneşti a arătat, de pildă, că: a) pronumele e insuficient definit ca înlocuitor al substantivului (ceea ce ar presupune că pronumele şi substantivul au distribuţie identică). În realitate – şi afirmaţia nu e valabilă numai pentru română – clasa contextelor substantivului şi clasa contextelor pronumelui sunt echipolente, se întretaie54; b) pronumele reprezintă o s u m ă de clase şi nu o i e r a r h i e de clase55; c) subcategoriile de pronume nu sunt omogene din punct de vedere distribuţional; cine, ce şi care, la fel oricine, orice, oricare, se pot grupa la un loc numai în baza a trei trăsături distribuţionale comune (dar şapte valenţe sunt diferite). Pronumele nehotărâte se dizolvă în mai multe clase distribuţionale56.

Delimitarea claselor de unităţi pe baze distribuţionale îşi păstrează totuşi un caracter aproximativ: membrii unei clase nu coincid total sub raportul contextelor57: coincidenţa se limitează la anumite contexte, considerate caracteristice58. De aici se ajunge la formularea unui principiu general: clasele nu sunt net diferenţiate una de cealaltă, ci au un c e n t r u şi o p e r i f e r i e care face trecerea spre clasa vecină59. Unii admit şi existenţa unor elemente despre care nu se ştie cărei clase aparţin60.

Analiza distribuţională a dat rezultate discutabile, controversate încă, în semantica lexicală. Diferenţa semantică dintre un cuvânt şi alt cuvânt ar putea fi exprimată – după părerea unora – prin diferenţe de însuşiri combinatorii. Punctul de plecare îl constituie teze ca: „Sensul cuvântului se defineşte ca un potenţial de combinări posibile cu alte cuvinte […] Totalitatea acestor posibilităţi […] condiţionează în fapt existenţa sensului lexical ca un fenomen obiectiv sau ca un fapt al limbii61. În consecinţă, se proclamă necesitatea descrierii „statutului frazeologic” al fiecărui cuvânt, adică „totalul incluziunilor şi excluziunilor pertinente”62. De exemplu, studiind diferenţele de statut sintagmatic al cuvintelor fr. idée, concept, notion, ésprit, pensée ş.a. legate prin arhisemul comun „obiect sau funcţie a gândirii”, se vede că ele formează o serie paradigmatică. „Aplicând analiza distribuţională se degajează incluziunile şi excluziunile pertinente care leagă aceşti termeni”63. Structuraliştii descriptivişti – în primul rând Z.S. Harris – au tras concluzia că analiza lingvistică nu mai are nevoie de consideraţii semantice: diferenţele de sens sunt corelate cu diferenţe de distribuţie64, două morfeme65 cu sens diferit diferă şi prin distribuţie, „subiect”, „obiect” sunt „denumiri semantice pentru poziţii distribuţionale”66. Exagerarea importanţei distribuţiei a fost criticată în repetate rânduri67, mai recent de către transformaţionalişti. În principiu nu există unităţi ale limbii cu distribuţie identică şi între două sensuri ale aceluiaşi cuvânt există şi deosebiri de contexte, dar descriptiviştii nu au putut arăta cum selectăm contextele prin care se defineşte o opoziţie semantică şi cum se rezolvă problema sinonimiei, în lexic şi gramatică.

Analiza în constituenţi imediaţi. Această metodă continuă şi dezvoltă ideea saussuriană de sintagmă: propoziţia e descompusă în „grup nominal” (echivalent al conceptului tradiţionalist de „grup al subiectului”) şi „grup verbal” (= „grupul predicatului” din terminologia tradiţionalistă). Fiecare din cele două grupuri (constituenţii imediaţi ai propoziţiei) se împarte iarăşi în câte doi constituenţi imediaţi şi aşa mai departe, până se ajunge la morfeme, „constituenţii ultimi” ai oricărui enunţ.

De exemplu, elevul a citit cartea interesantă se descompune în constituenţii imediaţi elevul şi a citit cartea interesantă; elevul se analizează în constituenţii imediaţi elev- şi -ul, iar grupul verbal în a citit şi cartea interesantă etc. Organizarea enunţurilor ca o ierarhie de constituenţi imediaţi e de obicei reprezentată schematic printr-un „arbore”68. Iată un exemplu englez de analiză completă: