Analiza în trăsături distinctive.

E cunoscută şi sub denumirea, mai puţin uzuală la noi, de „analiza componenţială”76. A fost elaborată pentru fonologie şi, mai recent, s-a preconizat aplicarea ei în semantica lexicală. În morfologie şi sintaxă, aplicaţiile sunt sporadice77. Analiza componenţială îşi propune descompunerea unei unităţi lingvistice în elemente ireductibile, cuante lingvistice78.

În descrierea planului expresiei, fonemul e prezentat ca un fascicul de trăsături distinctive, de exemplu rom. /b/ = ocluziune + oralitate + labialitate + sonoritate. Înlocuind una din aceste trăsături, se obţine un nou fonem, de exemplu înlocuind „sonoritate” cu „surditate” rezultă fonemul /p/. În fiecare limbă, din combinarea câtorva trăsături distinctive se obţin câteva zeci de foneme, ceea ce arată că în limbă acţionează ca principiu de organizare economia.

Deşi limbile diferă mult între ele în privinţa sistemului fonologic (a numărului de invariante, a tipului de opoziţii), trăsăturile distinctive sunt aproximativ aceleaşi. În metoda de analiză preconizată de R. Jakobson şi M. Halle, se susţine că douăsprezece trăsături binare (de tipul „sonor/nonsonor”) sunt suficiente pentru a explica orice sistem fonologic79. Cele douăsprezece trăsături sunt nişte universalii lingvistice, comune tuturor limbilor80.

Prin analogie, conceptul de „trăsătură distinctivă” a fost introdus şi în descrierea planului semantic al limbii. S-a spus că sensul unei unităţi lexicale nu e un întreg nediferenţiat, ci e analizabil în „elemente conceptuale minimale, legate între ele în anumite feluri”81. Aceşti constituenţi semantici minimali au fost denumiţi seme82. Posibilitatea de a analiza (fără rest) cuvintele în elemente diferenţiale dovedeşte că lexicul are o organizare structurală83.

Folosind analiza componenţială, E. Pottier identifică în conţinutul substantivului fr. chaise următoarele seme: (1) pe care te aşezi, (2) care are picioare, (3) pentru o singură persoană, (4) cu spătar. Prin adăugarea semului (5) „are braţe”, se obţine un alt cuvânt: fauteuil84. Analogia cu modul de descriere a planului expresiei iese clar la iveală în tabelul care arată cum se analizează semantic cuvintele franceze chaise, fauteuil, tabouret, canapé, pouf, cu ajutorul a şase seme (s):

s₁ = cu spătar, s₂ = cu picioare, unul sau mai multe, s₃ = pentru o persoană, s₄ = pe care se şade, s₅ = cu braţe, s₆ = din material rigid85:

chaise  + + + + + +

fauteuil  + + + + + +

tabouret  – + + + – +

canapé  + + – + + +

pouf –  + + + – –

 Substantivele care denumesc gradele de rudenie pot fi descrise în mai multe limbi ca rezultând din îmbinarea a cinci trăsături distinctive (care participă la opoziţii binare)

(1) sex: masculin / feminin,

(2) linie: directă / colaterală,

(3) tip de înrudire: naturală / socială,

(4) direcţie: ascendentă / descendentă,

(5) grad: unu / doi (cf. opoziţia cuvintelor tată / bunic)86.

Alt exemplu de analiză componenţială dă A. J. Greimas pentru adjectivele fr. haut, bas, long, court, large, étroit, vaste, épaix (se utilizează şase seme, care participă la opoziţii binare, de exemplu: „+ verticalitate” / „– verticalitate„ ,+ perspectivitate” / „ – perspectivitate” etc.)87.

Cercetările sunt în faza tatonărilor de început. Structura semantică a fost pusă în lumină numai pentru câteva serii de termeni; se obiectează că în unele exemple (ca numele de rudenie) structura e extralingvistică; anumiţi semnificaţi rezistă analizei componenţiale (numele de culori, de pildă88). Izomorfismul dintre planul expresiei şi planul conţinutului – pe care se întemeiază extinderea metodei discutate şi la domeniul semanticii lexicale –„e totodată sugestiv şi periculos”89. Descrierea vocabularului ca o clasă foarte mare de invariante (lexemele) formate prin combinarea unui număr mai mic de trăsături pertinente (semele) rămâne încă o ipoteză care îşi aşteaptă verficarea.

Metoda generativ-transformaţională. În seria modelelor sintactice moderne, cele numite „generativ–transformaţionale” sunt cele mai recente şi mai mult discutate în ultima vreme90.

Ideea că unele construcţii sintactice pot fi transformate în altele fără alterarea (sensibilă) a sensului e bine cunoscută din gramaticile tradiţionale91. Două exemple sunt edificatoare:

(a) construcţia activă se converteşte în construcţie pasivă aplicând celei dintâi următoarele operaţii: (1) verbul central trece de la diateza activă la diateza pasivă; (2) subiectul (în nominativ) se transformă în complement de agent (în acuzativ cu prepoziţie); (3)complementul direct se transformă în  subiect. Prin urmare, structura N+ V_A + N > N+ a fi + V part + ^{de (către)} + N

(explicaţia simbolurilor:

N_N = nume in nominativ,

N_A = nume în acuzativ,

V_A = verb activ,

V part = verb la participiu)92;

(b) sintagma amor Dei are două înterpretări posibile, după cum Dei este un genitiv subiectiv (între amor şi Dei relaţia semantică este aceeaşi ca între cuvintele propoziţiei Deus amat) sau un genitiv obiectiv (din punctul de vedere al relaţiei semantice dintre constituenţi, amor Dei echivalează, în acest caz, cu Deum amat).

În gramaticile descriptive, ca şi în manualele de limbi străine, întâlnim frecvent formuIări ca: „Aceeaşi idee poate fi exprimată prin mai multe construcţii sintactice” sau „Construcţia X este eliptică în raport cu Y” sau „Construcţia X este o condensare (concentrare, prescurtare) a construcţiei Y”. Atare formulări, ca şi noţiunile de sinonimie sintactică şi de echivoc (amfibologie), trimit la fapte care se bucură de o tratare amplă în gramaticile generativ–transformaţionale.

Într-o primă formă, modelul transformaţional este opera lui Z.S. Harris93 şi se poate prezenta ca un tip de analiză sintactică, deosebit şi în acelaşi timp complementar, în raport cu analiza în constituenţi imediaţi şi cu „analiza în lanţuri”94. Analiza transformaţională descompune fraza în propoziţii elementare k şi operaţii elementare φ, care operează asupra lui k şi φ. De exemplu, un enunţ ca: tânărul naturalist adună o colecţie de valoare se descompune în trei propoziţii elementare: naturalistul e tânăr, naturalistul adună o colecţie, colecţia are valoare95.

Una din problemele tipice ale gramaticilor generativ-transformaţionale, echivocul (ambiguitatea construcţională), îşi găseşte o primă tratare la Z. S. Harris, cu exemple ca engl. they were seen by the front office96.

Analiza transformaţională prezintă – după părerea autorului ei – un interes deosebit, pentru că poate fi descrisă şi cercetată cu instrumente algebrice şi pentru că oferă analize şi distincţii excepţional de subtile.

A doua formă a modelului transformaţional aparţine lui Noam Chomsky şi datează din 1957 (când se publică Syntactic Structures), de mare importanţă în istoria sintaxei.

Spre deosebire de Harris, fostul său elev propune un model generativ, deci s i n t e t i c, nu a n a l i t i c. Doctrina chomskiană se opune structuralismului gramatical, prin aceea că nu urmăreşte să descrie un corpus finit de texte, ci să explice faptul că orice vorbitor poate emite şi înţelege un număr infinit de enunţuri inedite – însuşire denumită „creativitatea vorbitorului”. O gramatică generativă este un model capabil să genereze (să expliciteze) toate enunţurile concrete ale unei limbi şi numai enunţuri corecte. Această idee, ca şi altele, vor caracteriza şi modelul chomskian din 1965, pe care îl vom înfăţişa mai jos. Alte caracteristici ale modelului din 1957, de exemplu prezentarea marii majorităţi a propoziţiilor ca rezultat al transformării unor propoziţii nucleare (kernel sentences), precum şi respingerea considerentelor de semantică, au fost abandonate de însuşi autorul teoriei gramaticilor generative, de aceea nu le vom lua în considerare în cele ce urmează.

Faţă de concepţia expusă în 1965, colaboratori şi elevi ai lui Chomsky au formulat rezerve şi critici, au adus completări, au dezvoltat unele sugestii din Chomsky, Aspects. Chomsky însuşi a revenit asupra unor detalii ale concepţiei sale din 1965. Evoluţia teoriei gramaticilor generative poate fi urmărită în paginile revistei „Foundations of language”. La toate acestea trebuie adăugate contribuţiile critice şi inovatoare ale unor grupuri transformaţionaliste din Europa (Germania [r. ed.], Franţa). Este evident că metoda generativ-transformaţională se dezvoltă rapid, ceea ce face destul de dificilă şi hazardată emiterea unor judecăţi de valoare.

Pentru a nu complica expunerea, am renunţat la semnalarea înnoirilor permanente care se aduc prezentării din Chomsky, Aspects, ca şi la prezentarea divergenţelor dintre elevii lui Chomsky. În schimb, vom reproduce principalele critici aduse modelului chomskian.

Spre deosebire de gramaticile structuraliste, cele generative nu-şi propun să „descopere” organizarea sistematică a gramaticii unei limbi97, ci „construiesc” sistemul. O gramatică generativă este o ipoteză, un sistem ipotetico-deductiv98. Pentru aceeaşi limbă pot fi elaborate mai multe asemenea ipoteze, dintre care cercetătorul o preferă pe cea care este mai simplă şi are o putere explicativă mai mare99. Gramaticile generative nu se proclamă ca adevărate, în opoziţie cu alte teorii (tradiţionale sau structuraliste) care ar fi implicit false, ci numai îşi atribuie o putere explicativă superioară.

Ca orice gramatică generativă, modelul transformaţional este un model al competenţei vorbitorului emiţător şi receptor; competenţă înseamnă capacitatea de a rosti şi înţelege un număr nelimitat de enunţuri, dintre care numai o parte au fost percepute anterior şi, eventual, memorate100. Competenţei i se opune performanţa, adică activitatea de rostire a propoziţiilor concrete, individuate. Domeniul performanţei corespunde în linii mari cu ceea ce Saussure a denumit „parole”.

Denumirea „generativă” a dat naştere la confuzii, unii crezând că noul tip de gramatici ar dori să explice în ce fel îşi construiesc vorbitorii frazele (acesta e de fapt obiectul unei „gramatici a performanţei”)101; gramaticile generative nu reprezintă o teorie a producerii enunţurilor de către vorbitor102.

Într-adevăr, dacă ni se spune, de exemplu, că sintagma plecarea trenului e rezultatul nominalizării propoziţiei trenul pleacă prin aplicarea regulilor de (1) depredicativizare a verbului, (2) adăugare la verb a unui sufix nominal şi (3) trecerea subiectului la cazul genitiv, aceasta nu înseamnă că efectiv aşa procedează vorbitorii când construiesc sintagma plecarea trenului. De asemenea, afirmaţia ca propozitia se spune ceva rezulta din cineva spune ceva (regulile aplicate fiind eliminarea subiectului şi trecerea verbului la diateza reflexivă)103 nu descrie procesul care se petrece realmente în mintea celui care rosteşte enunţul se spune ceva. Transformările citate sunt construcţii ale lingvistului, care exprimă formalizat relaţia de sinonimie intuită de vorbitori în perechi de structuri ca plecarea trenului – trenul pleacă sau se spune ceva – cineva spune ceva.

Enunţurile sunt corecte sau incorecte (din punct de vedere gramatical), acceptabile sau inacceptabile (din punct de vedere semantic). Pentru a decide asupra corectitudinii şi acceptabilităţii se recurge la intuiţia vorbitorului; în realitate la intuiţia lingvistului, de obicei unicul informant104. Tot intuiţia este criteriul invocat atunci când se discută despre sinonimia dintre construcţiile sintactice. Consideraţiile lingvistului „trebuie, în ultimă instanţă, să explice şi să satisfacă tocmai intuiţiile vorbitorului. Aceste intuiţii sunt adesea revelatoare pentru fapte lingvistice care nu apar la analiza superficială, condusă numai în termenii diferenţelor formale şi distribuţionale”105.

Gramatica transformaţională nu urmăreşte să întocmească un inventar de elemente invariante, cu specificarea variantelor lor contextuale, ci formulează o serie finită de reguli din aplicarea cărora rezultă infinitatea propoziţiilor ce au fost sau ar putea fi oricând formulate. În felul acesta, Chomsky substituie „simplei descrieri a unei limbi încheiate (achevée), finite, studiul unei limbi în plină funcţionare, neîncheiate (non achevée). Dar între cele două metodologii nu există discontinuitate. Analiza descriptivă precedă stabilirea modelelor de generare”106. Într-adevăr, ar fi greşit să se creadă că autorii de gramatici transformaţionale n-ar proceda la analize lingvistice minuţioase. Dimpotrivă, ei au nevoie de subclasificări foarte detaliate ale claselor de cuvinte şi de construcţii.

Gramatica chomskiană renunţă nu numai la invariante, dar şi la ierarhizarea pe nivele, fiecare cu unităţile sale discrete şi cu mecanismul combinatoriu al unităţilor.

Nivelele (izomorfe) din gramaticile structuraliste sunt înlocuite cu trei componente: sintactică, fonologică şi semantică.

Criticând distribuţionalismul şi pornind de la anumite intuiţii ale vorbitorilor, Chomsky introduce distincţia dintre structurile de suprafaţă şi structurile de adâncime, distincţie implicată sporadic în gramatica tradiţională:

engl. John is easy to please şi John is eager to please (sau fr. Pierre est difficile à vivre şi Pierre est difficile à comprendre107) se reduc la acelaşi arbore de constituenţi imediaţi, deşi simţim că organizarea gramaticală e diferită. Analiza în constituenţi imediati e de asemenea incapabilă să exprime echivalenţa semantică dintre construcţia activă şi construcţia pasivă sau ambiguitatea unor construcţii ca alegerea lui Ion. Nici analiza sintactică tradiţională, nici modelele neclasice prechomskiene nu reţin multiplele legături de semantică sintactică pe care le contractează cuvintele în enunţ. De exemplu, în engl. what disturbed John was being regarded as incompetent, cuvântul John este în acelaşi timp obiect al lui disturb, obiect al lui regard şi subiect faţă de as incompetent108.

Organizarea gramaticală, aşa cum rezultă din reprezentarea printr-un arbore de constituenţi, este numai structura de suprafaţă a unui enunţ. Înţelegerea textului presupune însă şi intuirea structurii de adâncime (de exemplu, relaţia semantică „actor-actio” dintre termenii sintagmei plecarea prietenului, opusă relaţiei semantice „actio-patiens” care stă la baza sintagmei lectura cărţii, dar identică cu relaţia care apare în prietenul pleacă). Distincţia dintre cele două structuri e utilizată uneori în gramatica tradiţională: „în raport cu subiectul gramatical (subiectul în structura de suprafaţă), subiectul logic este subiect în structura de adâncime. Un element subînţeles este un element existent în structura de adâncime, eliminat prin transformare din structura de suprafaţă. Elipsa este transfonnarea ca efect al aplicării căreia dispar din structura de suprafaţă elementele recuperabile ale structurii de adâncime”109.

În structura de adâncime există funcţiunile şi relaţiile gramaticale care joacă rolul principal în interpretarea semantică a propoziţiei. Pentru fiecare frază, o anumită categorie de reguli (numite reguli de formare) generează un indicator sintagmatic (phrase-marker). De exemplu, engl. the girl is here are următorul indicator sintagmatic110:

 

 

Regulile de trasformare convertesc un indicator sintagmatic în alt indicator sintagmatic, prin rearanjarea, permutarea, eliminarea sau adăugarea unor constituenţi. Unele transformări sunt obligatorii, altele facultative.

Transformările nu modifică sensul elementelor structurii de adâncime asupra cărora acţionează, ele lasă neschimbat „conţinutul informaţional al frazelor”111; bazele lexematice se menţin, dar caracteristicile gramaticale se pot schimba (de exemplu, diateza verbului, cazul substantivului). Transformările nu pot suprima decât constituenţi recuperabili112; suprimările recuperabile („recoverable deletions”) sunt transformări prin care îndepărtarea unor constituenţi atrage după sine introducerea altor segmente.

Interpretarea şi utilizarea conceptului de „structură de adâncime” este la ora actuală un motiv serios de divergenţă între transformaţionalişti. După unii (de exemplu, Bach, Lakoff, McCawley, Postal, Ross), o structură de adâncime este foarte simplă şi are caracter de universalitate; tocmai de aceea ea diferă foarte mult de structura (structurile) de suprafaţă corespunzătoare. Aceşti lingvişti susţin că toate informaţiile semantice necesare înţelegerii unei propoziţii sunt cuprinse în structura de adâncime, astfel că nu se mai înţelege prin ce diferă structura de adâncime (parte a componentei sintactice a propoziţiei) de reprezentarea semantică a propoziţiei (componenta semantică). De altfel, Lakoff şi Ross au ajuns chiar să identifice aceste două „straturi” lingvistice. Alţi transformaţionalişti (Chomsky însuşi, Kuroda, Kraak) consideră că o parte din informaţiile semantice sunt cuprinse uneori în structura de suprafaţă (de pildă, negaţia, întrebarea) şi susţin în continuare necesitatea distincţiei dintre structura de adâncime şi componenta semantică a unei propoziţii112 ^a. Din modul în care unii transformaţionalişti descriu structurile de adâncime, s-ar părea că ele şi-au pierdut caracterul de fapte lingvistice, devenind structuri ale realităţii, adică situaţiile exprimate prin propoziţii112 b.

Pentru a explica formarea structurilor sintactice complexe, gramaticile transformaţionale trebuie să conţină reguli recursive (reguli care pot fi aplicate oricât de des, în aranjamente şi combinări noi). O regulă recursivă importantă e aceea de inserare a unei propoziţii în alta: engl. John left apare ca propoziţie inserată („embedded”, „enchâssé”) în I was surprised that John left113. Cf. şi recursivitatea atributelor genitivale în sora soţiei vecinului. Aplicarea unei reguli recursive nu e limitată teoretic, ci practic (de factori că memoria, atenţia, condiţiile în care se desfăşoară comunicarea, considerente stilistice etc.) şi e o problemă de performanţă, nu de competenţă.

Unul din procesele recursive cele mai productive este nominalizarea, numită şi depredicativizare: transformarea unei propoziţii într-un grup nominal (de exemplu: băiatul citeşte cartea > citirea cărţii de către băiat)114.

Ambiguitatea (omonimia sintactică) se explică prin faptul că aceeaşi structură de suprafaţă poate fi uneori derivată din două structuri de adâncime; structurile ambigue au două „istorii transformaţionale” diferite. Lat. amor Dei rezultă fie din nominalizarea unei structuri de adâncime în care subiectul e Deus (Dumnezeu iubeşte), fie din nominalizarea unei structuri de adâncime în care subiectul nu e Deus115.

Modelul transformaţional tinde să şteargă graniţa tradiţională dintre sintaxă şi semantica lexicală, descriind conţinutul cuvintelor şi justificând combinarea lor în enunţuri prin metoda numită „analiză componenţială” sau „analiză în trăsături distinctive”116; dintre aceste trăsături unele sunt semantice („animat”, „uman”, „tânăr” etc.), iar altele sunt sintactice („tranzitivitatea” la verbe)117.

Modelul transformaţional a fost primit cu rezerve, uneori cu critici foarte severe118. O parte din obiecţii au fost acceptate de autori şi au dus la perfecţionarea teoriei. Semnalăm în continuare câteva opinii critice care sunt încă valabile:

(a) Ideea că transformările nu afectează sensul întâmpină rezistenţe serioase, fie că e vorba de pasivizare119, fie că se arată schimbările semantice pe care le antrenează nominalizarea; cf., de exemplu, engl. the touching of the knees faţă de nenumăratele propoziţii din care rezultă prin nominalizare (my right knee touched my left knee, my knee touched her knee, their knees touched something etc. etc.)120;

(b) Criteriul intuiţiei vorbitorului a suscitat de asemenea vii obiecţii; e cel puţin ciudat cum o teorie atât de riguros formalizată poate avea la bază un concept atât de vag cum e sentimentul lingvistic121;

(c) Ideea că structurile profunde ar fi universale n-a găsit adepţi în afara cercului chomskian122;

(d) Regulile de transformare, deşi se formulează cu tot mai multă precizie, lasă încă loc pentru contraexemple; se pare că dezideratul iniţial, acela de a elabora o gramatică capabilă să producă numai fraze corecte (şi toate frazele corecte) ale unei limbi e încă foarte departe de realizare.

Metodele matematice. O expunere delaliată a metodelor matematice nu-şi are locul în lucrarea de faţă, întrucât aceste metode nu aparţin lingvisticii, ci matematicii. Elaborarea procedeelor şi aplicarea lor revine matematicianului, care preia de la lingvist o parte din problematică şi utilizează descrierile faptelor lingvistice aşa cum le întâlneşte mai ales în lucrările structuraliste. La rândul său, lingvistul ia de la matematician rezultatele şi le confruntă cu rezultatele obţinute prin metodologia lingvistică propriu-zisă. În situaţii limitate, se poate vorbi chiar de o colaborare între specialiştii în cele două discipline, în sensul că lingvistul aplică el însuşi o metodă matematică sau sugerează matematicianului teme de investigaţie. Numărul personalităţilor ştiinţifice care sunt deopotrivă lingvişti şi matematicieni este, pe plan mondial, foarte redus. Rezultatele obţinute prin procedura matematică de multe ori nu interesează pe lingvist, deoarece posibilităţile de aplicare la descrierea limbii sunt nule (sau problematice). Sunt destul de numeroase modelările matematice care nu reprezintă altceva decât reformulări ale unor fapte binecunoscute123 sau descriu proprietăţi foarte superficiale ale limbilor naturale124.

Lingvistica matematică125 studiază aspectele cantitative şi relaţionale ale limbii, completând în felul acesta cercetarea lingvistică pură. Au fost puse la contribuţie în acest sens metodele calculului probabilităţilor (ale statisticii126 în primul rând) şi, strâns legate de acestea, metodele teoriei informaţiei. Metodele algebrei au fost de asemenea folosite de matematicienii preocupaţi de analiza limbajului şi de aplicaţii practice (traducerea automată, maşinile de citit, de scris sub dictare, perfecţionarea sistemelor de telecomunicaţii etc.). Gramaticile generative, construcţii lingvistice, au fost puternic influenţate de spiritul algebric (în cursul analizei se utilizează simboluri şi se fac operaţii asupra acestor simboluri reunite în formule matematice127).

Dintre toate metodele matematice, statistica se bucură de cel mai mare credit în rândul lingviştilor, deşi aceştia au înţeles-o de multe ori ca o simplă numărătoare128.

Ne-am ocupat într-un capitol aparte de statistica aplicată la studiul sunetelor şi al cuvintelor129, în cadrul lingvisticii sincronice. Se întrevăd şi aplicaţii în diacronie. De mare utilitate în stabilirea liniilor de evoluţie a unui sistem lingvistic e examinarea sub aspect statistic a faptelor care se află la un moment dat în raport de variaţie liberă130. Semnalăm în sfârşit faptul că recent s-au făcut unele tentative de aplicare a calculului în „măsurarea” semnificaţiilor131.

Calculul probabilităţilor, statistica stau la baza studierii limbii cu mijloacele teoriei informaţiei (informaticii). Scopurile introducerii metodelor informaticii sunt de natură aplicativă (îmbunătăţirea procedeelor de comunicare la distanţă), dar interesează şi teoria limbii, prin elaborarea conceptului de redundanţă lingvistică, util atât în cercetările sincronice, cât şi în cele diacronice132. Fiecare unitate a limbii are o anumită probabilitate de apariţie şi o anumită probabilitate de a fi urmată de o altă unitate de acelaşi nivel. În anumite înlănţuiri, probabilitatea este 1, deci ocurenţa e obligatorie şi ca atare previzibilă. Unităţile cu probabilitate de apariţie 1 se numesc redundante (acordul în gen, număr şi caz al adjectivului cu un substantiv precedent pe care îl determină e un fenomen de redundanţă). Cu cât apariţia unei unităţi e mai puţin probabilă, cu atât cantitatea de informaţie pe care o poartă e mai mare. În mesajele poetice se apelează frecvent la unităţi cu mare cantitate de informaţie. Noţiunea de redundanţă a fost intuită de gramatica tradiţională133. Lingvistica algebrică a elaborat modele matematice care reţin unele aspecte relaţionale ale fenomenelor de limbă. Rolul acestor modele nu e numai de a sistematiza unele noţiuni şi relaţii cunoscute, ci şi de a descoperi relaţii şi moduri noi de organizare, care nu ar fi putut fi puse în evidenţă prin alte mijloace134. Se pot cita cercetările matematice asupra opoziţiilor, cercetări care introduc într-un aparat matematic teoriile lingvistice ale lui Saussure, Trubeţkoi şi Cantineau135; în acest scop se folosesc metodele teoriei mulţimilor. Traducerea automată, despre care se spune adesea că nu prezintă interes pentru lingvistica teoretică136, a stimulat totuşi descrierea structurală a limbilor, obligând pe lingvist să descopere toate caracteristicile distribuţionale ale unităţilor limbii, să definească aceste unităţi prin însuşiri formale. „Cercetările de traducere automată au servit pentru a sublinia într-un mod dramatic şi trebuie să sperăm, fecund, cât de departe ne aflăm de o cunoaştere satisfăcătoare a funcţionării limbii”137. Calculele complexe şi foarte lungi, cu care se văd obligaţi să opereze matematicienii interesaţi de traducerea automată vor furniza probabil „indicaţii foarte importante asupra constituţiei interne a limbajului uman” şi „asupra altor procese psihologice”138. Se aşteaptă ca cercetările de traducere automată să aducă foloase şi pedagogiei predării limbilor străine139.

---