III. METODOLOGIE LINGVISTICĂ

Sorin STATI

IPOTEZA, INDUCŢIA ŞI DEDUCŢIA.

OBSERVAŢIA ŞI EXPERIMENTUL.

METODA MODELĂRII. STATISTICA*

Ipoteza, inducţia şi deducţia. În metodologia ştiinţelor, ipoteza e considerată ca o operaţie necesară, care de obicei precedă stabilirea oricărui adevăr; ipoteza este în general concluzia unei inducţii1. Pornind de la unele observaţii, mintea noastră anticipează asupra rezultatului, construind o explicaţie provizorie, care urmează a fi verificată (confirmată sau infirmată). Ipoteza e desigur „un produs al imaginaţiei omului de ştiinţă, dar nu un produs dezlegat de realitatea obiectivă, ci, dimpotrivă, cu atât mai valoroasă, cu cât e mai puţin liberă, cu cât e mai dependentă de fapte, cu cât surprinde şi reflectă mai adevărat şi mai plenitudinar aspecte ale naturii sau societăţii”2. Emiterea ipotezelor e de regulă precedată de observarea unor analogii; se construiesc „raţionamente prin analogie”.

Metoda ipotezei duce pe omul de ştiinţă la emiterea unor previziuni, „reflectarea anticipativă se cristalizează, în primul rând, sub formă de ipoteză”3.

Din istoria lingvisticii pot fi amintite numeroase ipoteze; iată câteva dintre ele:

 – cele două ipoteze formulate în antichitate cu privire la originea limbajului (teza contractuală şi teza condiţionării naturale);

 – ipotezele (susţinute în secolul al XIX-lea [r. ed.]) potrivit cărora orice limbă trece obligatoriu prin anumite perioade sau stadii de dezvoltare4.

Filozofia limbii din secolul nostru dezbate „ipoteza Sapir-Whorf”: modul de percepere a lumii e condiţionat de normele de exprimare ale fiecărei limbi. Limbajul determină atât formarea categoriilor logice, cât şi, în general, a tuturor formelor culturii5.

Dintre ipotezele valoroase, care au dus la progres în ştiinţa limbii, cităm:

– ipoteza unei limbi comune indo-europene şi a unor limbi comune intermediare între aceasta şi limbile cunoscute din documente. (Exemple de limbi comune intermediare : germanica comună, slava comună ş.a.)

Rolul analogiei ca metodă de raţionament este evident: ipoteza limbilor comune şi a procesului de diversificare se bazează pe analogia cu limbi comune şi diversificări cunoscute din istorie (latina şi formarea limbilor romanice, de pildă)6;

– ipoteza că linearul B din Creta notează un dialect al limbii greceşti l-a dus pe Ventris la descifrarea, în 1953, a inscripţiilor redactate în acest sistem de scriere.

Inducţia constă în găsirea unui temei de explicare a fenomenelor prin descoperirea unor legi7. Acestea se formulează ca urmare a studierii unor fenomene accesibile observaţiei, dar ele se aplică şi fenomenelor inaccesibile sau care nu s-au produs încă. De la reflectarea realului se trece la oglindirea posibilului8. Bacon, de numele căruia se leagă impunerea metodei inductive, porneşte de la „dubla supoziţie că faptele sunt cârmuite de legi şi că din cercetarea unui număr suficient de fapte este verosimil să se desprindă legea care le guvernează”9. Nu se poate spune câte fapte particulare sunt suficiente pentru a garanta soliditatea unei inducţii; inducţia este în mod firesc incompletă10 (căci nu se pot colecţiona toate faptele particulare). Uneori sunt suficiente câteva fapte; Engels scria că o singură maşină cu aburi demonstrează tot aşa de bine ca şi zece mii de maşini că mişcarea mecanică poate fi obţinută din căldură11. Spre deosebire de certitudinea concluziilor deductive, concluziile inductive sunt doar probabile (sau, cum scria Kant, „pe cât am observat până acum, nu se găseşte nici o excepţie de la cutare sau cutare regulă”)12. Trebuie respinsă teza că nici o afirmaţie nu poate fi socotită valabilă până nu se va constata că ea se aplică la toate exemplarele unui tip, existente pe lume; susţinerea ei e o dovadă de agnosticism, mascat sub cerinţa, lăudabilă, a exactităţii, a preciziei13. Nu mai puţin primejdios este excesul contrar: efectuarea unor inducţii pripite, sprijinite pe câteva fapte nesemnificative. Istoria ştiinţelor – a lingvisticii inclusiv – arată că formularea legilor, descoperite prin inducţie, e supusă totdeauna corectărilor (cf. legile fonetice), ceea ce nu infirmă câtuşi de puţin valoarea inducţiei, ca metodă generală de descoperire a adevărurilor.

Plecând de la experienţe în număr necesarmente limitat – vom căuta să le alegem cât mai variate cu putinţă – determinăm prin calcul toate posibilităţile imaginabile în cadrul anumitor limite. Ca să verificăm calculul nu trebuie să cercetăm dacă teoria se aplică într-adevăr la toate obiectele existente. Trebuie numai să controlăm dacă calculul teoretic e în sine lipsit de contradicţii şi exhaustiv14. Numărul infinit de fapte studiate nu-i dă lingvistului posibilitatea să-şi formuleze conceptele de bază prin generalizare inductivă. De aici necesitatea folosirii deducţiei, deşi, prin obiectul ei, lingvistica e o „ştiinţă inductivă”15. Descrierea lingvistică este inductivă în dorinţa sa de a explica fidel realitatea obiectivă şi este deductivă din cauza necesităţii de a menţine coerenţa modelului şi de a ajunge la o generalitate coextensivă cu corpus-ul supus descrierii16.

Deducţia, metodă care se găseşte în unitate dialectică cu inducţia17, constă în străbaterea drumului invers, de la legi şi principii la luminarea fenomenelor particulare. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Beauzée susţinea că gramatica generală este o ştiinţă, „pentru că are ca obiect numai speculaţia raţională asupra principiilor imuabile şi generale ale limbajului”18. În acest fel, „ştiinţa gramaticală este anterioară tuturor limbilor”19 – afirmaţie care trebuie apropiată de teza hjelmsleviană a apriorismului teoriei limbii. Se consideră la ora actuală că o disciplină oarecare e cu atât mai ştiinţifică, mai exactă, cu cât are un caracter deductiv mai pronunţat. (În sprijinul lingvisticii matematice s-a adus şi argumentul că aplicarea metodelor matematicii la studiul limbii e o condiţie a progresului în lingvistică, deoarece matematica e prin excelenţă o ştiinţă deductivă.)

Reconstrucţia cuvintelor neatestate, pornind de la legile de evoluţie şi corespondenţă fonetică, implică folosirea metodei deductive. Astăzi, aplicarea cea mai discutată a metodei deductive în ştiinţa limbii este gramatica generativă, un tip de model logico-matematic20.

Într-un sens special, termenul deducţie a fost folosit de Hjelmslev pentru a denumi descompunerea unui obiect în părţi tot mai simple până se ajunge la unităţi inanalizabile21. Fragmentarea fluxului sonor în unităţi de diferite nivele (frază, propoziţie, morfem etc.) este aplicarea lingvistică a deducţiei înţelese în acest mod particular.

Observaţia şi experimentul. Metoda observaţiei este absolut obligatorie în orice ştiinţă; ea premerge descrierea, comparaţia, clasificarea. Opoziţii de felul „ştiinţe descriptive sau de observaţie” –„ştiinţe teoretice”, uzuale în jurul anului 1900, au căzut în desuetudine (ca şi distincţiile „ştiinţe istorice şi experimentale” sau „ştiinţe comparative şi experimentale”)22; s-a văzut că observaţia, descrierea, istoria, experimentul sunt necesare tuturor disciplinelor. Observarea nu înseamnă contemplare pasivă; a aplica metoda observaţiei înseamnă a face o operaţie de selecţie (trebuie să ştii ce să vezi) şi un început de interpretare (e important cum vezi). În antichitate, în toate ştiinţele observaţia era deficitară; materialul acumulat era foarte sărac, iar valoarea lui era diminuată de unele interpretări şi teorii fanteziste. Observarea trăsăturilor fonetice, lexicale şi gramaticale ale unui text era dirijată spre descoperirea abaterilor de la anumite norme. În evul mediu, în limbile moderne se căutau similitudini de organizare lingvistică cu latina23. Gramaticii observau, sau credeau că observă, o scădere a posibilităţilor expresive de la limbile clasice la idiomurile moderne.

Împletind o observaţie mai liberă cu comparaţia detaliată a francezei cu latina, mai mulţi filologi ai secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au pronunţat pentru egalitatea limbilor sau chiar pentru superioritatea celor moderne24.

Observaţiie făcute de autorii de gramatici „universale” erau şi ele adesea tendenţioase, căci trebuiau să sprijine ideea că, în esenţă, toate limbile pământului se reduc la o singură structură gramaticală, deosebirile fiind de ordinul accidentelor: „Grammatica una et eadem est secundum substantiam, in omnibus linguis, licet accidentaliter varietur”25.

Eliberată de constrângeri de această natură, metoda observaţiei va da rezultate extrem de valoroase în secolul al XlX-lea, în colaborare cu metoda comparativă-istorică26. În lingvistică, un rol însemnat are „observaţia internă” sau „autoobservaţia”, mai ales în cercetările de semantică; la acest tip de observaţie apelăm când discutăm despre „sentimentul vorbitorului”.

Între observabţie şi experiment legătura este foarte strînsă. Experimentul „reprezintă observaţia ştiinţifică a unui fenomen provocat în condiţii cunoscute şi care pot fi variate în conformitate cu scopul cercetării”27. La baza utilizării acestei metode stă ideea că „procesele şi fenomenele naturale din natura vie pot fi izolate şi reproduse în laborator”28. Progresele mari ale medicinii moderne se datoresc introducerii de către Claude Bernard a metodei experimentale (cunoşti mai bine o boală când o poţi produce – la un animal), iar emanciparea psihologiei ca ştiinţă coincide în mod semnificativ tot cu introducerea experimentului29.

Varietatea experimentelor de lingvistică este foarte mare, deşi în mod obişnuit metoda experimentală este concepută foarte îngust, ca un auxiliar în studiile de fonetică articulatorie şi acustică. Efectuarea unei experienţe nu reclamă neapărat utilizarea unor instrumente.

Cel mai vechi experiment organizat pentru elucidarea unei probleme de lingvistică pare să fie cel relatat de Herodot: ca să afle care au fost primele cuvinte articulate la originea graiului, faraonul Psametih a izolat de societate doi copii care nu învăţaseră să vorbească şi prin intermediul unui pastor urmărea felul cum începeau să comunice între ei.

În cele ce urmează, vom indica sumar domeniile actuale de aplicare a metodei experimentale şi obiectivele urmărite.

Experimentul s-a dovedit de o maximă utilitate în investigaţiile aflate la limita dintre lingvistică, psihologie, fiziologie şi medicină: modul de producere a sunetelor vorbirii, legarea complexului sonor de anumite semnificaţii, învăţarea limbii de către copii, patologia limbajului.

Studiile anatomo-clinice ale cazurilor de afazie au constituit punctul de plecare al unor teorii asupra limbajului. Sunt cunoscute, de exernplu, interpretările lingvistice date de R. Jakobson tulburărilor afazice şi modul în care a adus observaţiile clinice în sprijinul doctrinei structuraliste30. Concepţia despre existenţa unor centri verbali preformaţi pentru limbaj a fost infirmată de constatarea că distrugerea la copii a zonei limbajului din emisferul cerebral stâng este urmată de preluarea de către emisferul drept a funcţiilor limbajului31.

Procesul de constituire a cuvântului ca semnal independent în exprimarea copilului a format obiectul a numeroase experienţe organizate de psihologi. S-a văzut că, în a doua jumătate a primului an, cuvântul acţionează asupra copilului numai ca un component al unui stimul complex. Treptat, diferitele componente neverbale ale stimulului complex (gesturi, figura adultului, situaţia etc.) îşi pierd eficienţa, iar componentul verbal se întăreşte, până când, în cele din urmă, cuvântul devine un semnal independent32. Valoarea comunicativă a limbajului creşte pe măsură ce cuvântul se eliberează de situaţia concretă, de care, iniţial, era legat indisolubil. Se ştie că şi în comunicarea dintre adulţi cuvântul acţionează ca un component al unui stimul complex (mimica, gesturile, situaţia), deci problema nu priveşte numai însuşirea limbajului de către copii33. Înţelesul unui cuvânt sau al unei fraze e perceput mai repede şi se evită ambiguităţile virtuale când intervine situaţia extralingvistică, contextul lingvistic.

Tot psihologii sunt aceia care şi-au propus să dovedească experimental că nu numai latura sonoră, ci şi latura semantică a cuvântului acţionează ca un semnal. Se citează experienţa lui G.H.S. Razran, care a elaborat la subiecţii săi (adulţi) un reflex condiţionat salivar la diferite cuvinte, apoi a încercat transferul reflexului asupra altor cuvinte, sinonime şi omonime. Acest transfer s-a efectuat mai uşor asupra sinonimelor. La rezultate asemănătoare a ajuns şi psihologul L.A. Şvarţ, care a imaginat următoarea experienţă: după elaborarea unui reflex condiţionat la cuvântul rus doktor, a urmărit dacă reacţia se manifestă şi la sinonimul vrač, la paronimul diktor „crainic”, la echivalentul său dintr-o limbă străină cunoscută de subiecţi. Acestea şi alte experienţe susţin concluzia că, în condiţii normale de funcţionare a scoarţei cerebrale, reacţia faţă de aspectul acustic al cuvântului e dominată de legăturile de sens, iar în condiţiile scăderii capacităţiii de muncă a scoarţei cerebrale apar pe primul plan legăturile sonore34.

Sunetele vorbirii sunt cercetate cu ajutorul aparatelor din punctul de vedere al articulării şi al calităţilor lor acustice. Aparatura utilizată în experimente este fie specifică pentru fenomenele lingvistice (de exemplu, filmograful şi filmofonul35), fie proprie şi unor cercetări de altă natură (razele X folosite în lămurirea unor chestiuni de fonetică articulatorie, spectrograful ş.a.); […].

Despre experimentele de fonetică acustică specialiştii spun că au dat rezultate foarte valoroase, unele neaşteptate, dar că interpretarea lor lasă de dorit; cercetările sunt încă în „faza de copilărie”. Cea mai amănunţită analiză acustică a sunetelor se obţine cu spectrograful36: spectrogramele sunt adevărate fotografii ale sunetelor. Experienţe realizate cu ajutorul spectrografului au arătat că nu toate vibraţiile care se produc când rostim un sunet sunt necesare ca interlocutorul nostru să-l recunoască. Importanţă reală (funcţiune comunicativă) au numai tonul fundamental şi primii doi formaţi37, şi anume nu valorile lor absolute (exprimate în cifre), ci conturul formanţilor, distanţa dintre ei sau numai anumite porţiuni din formanţi38.

Spectrogramele fiind reprezentări vizuale atât de minuţioase ale vorbirii, rezultatul transformării sunetelor în imagini a fost numit „vorbire vizibilă” (engl. visible speech)39. Deosebit de interesant e faptul că s-au construit şi aparate pentru retransformarea vorbirii vizibile în vorbirea audibilă. Acestea sunt aşa-numitele „maşini vorbitoare”. Putem introduce într-o asemenea maşină şi spectrograme artificiale, adică desenate de cercetător. Vorbirea obţinută prin introducerea în „maşina vorbitoare” a unor spectrograme artificiale se numeşte limbaj sintetic. Se pot obţine experimental sunete care ni se par identice cu cele emise de om, deşi am introdus spectrograme foarte sumare, cu reprezentarea a mult mai puţine vibraţii decât ale sunetelor naturale. De aici s-a tras concluzia că, pentru identificarea unui sunet, nu e nevoie de prea multe vibraţii concomitente. (Celelalte vibraţii produse la articularea sunetelor, de aparatul fonator al omului, sunt deci redundante. Fonetica experimentală permite deci separarea trăsăturilor fonetice pertinente de cele nerelevante.)

„Maşinile vorbitoare” se numesc şi „sintetizori ai vorbirii” (în engl. speech simulators). Primul aparat de acest fel a lost inventat în 1791 de Wolfgang von Kempelen şi imita aparatul fonator al omului40. Alt tip de aparat arăta ca un instrument muzical cu claviatură şi pedale41. Limbajul sintetic e o realizare ideală pentru metoda experimentală: s-a putut construi în laborator un aparat care produce acelaşi efect ca aparatul fonator al omului, sunetele artificiale se confundă cu cele naturale.

Metoda modelării. Lingvistica se apropie de celelalte ştiinţe nu numai pentru că toate recurg la modelare, ci şi pentru că un anumit tip de modele (sistemele formale logico-matematice), verificat în matematică, fizică, biologie ş.a., şi-a găsit aplicări recente în ştiinţa limbii. Interpretările noţiunii de model nu sunt unitare42, dar e cert că procedeele de modelare aparţin gândirii analogice. Modelul, în sensul cel mai larg, este un analogon care se substituie obiectului cercetării; prin modelare obiectul acesta (numit original) e supus unei investigaţii în mod mijlocit prin înlocuirea lui cu alt obiect (numit model). Modelul este un obiect sau o construcţie (materializată sau ideală) care reproduce, în condiţii dinainte stabilite, alt obiect sau proces şi îl reproduce fie ca structură, fie funcţional43. Ştiinţele recurg la această cale ocolită ori de câte ori consideră necesară cercetarea unui obiect cu metode care nu i se pot aplica direct. Scopul modelării este îmbogăţirea cunoştinţelor despre obiectele modelate, modelele au o funcţie euristică44.

În diverse ştiinţe, lingvistica inclusiv, termenul model apare adesea cu o accepţie îngustă, aceea de model matematic: se consideră, anumite mulţimi de obiecte şi se definesc, în aceste mulţimi, anumite relaţii şi operaţii. Se aleg anumite proprietăţi ale mulţimilor, relaţiilor şi operaţiilor considerate. Apoi, pe cale deductivă, se obţin proprietăţi noi, care duc la definirea unor noi mulţimi, relaţii şi operaţii. Deoarece mulţimile, relaţiile şi operaţiile considerate iniţial au fost astfel alese încât să admită o interpretare relativă la obiectul modelat, rezultatele obţinute prin deducţie vor admite şi ele o astfel de interpretare. Se ştie însă că metodele deductive se pot aplica numai în cadrul unor sisteme formale, iar faptele de limbă sunt departe de a avea acest caracter. De aceea se procedează mai întâi la o modelare nematematică a obiectului; uneori între un fenomen şi un model al său matematic se interpun mai multe descrieri intermediare45. Lingvistica structurală a furnizat lingvisticii matematice mai multe modelări nematematice care au pregătit calea modelării matematice.

O direcţie urmată de modelare este simplificarea prin operaţii de analiză, de abstractizare etc. Dacă modelarea chimică a unei molecule de apă prin schema46: