Sorin STATI

 

Unităţile  limbii*

a. Tipuri de unităţi

Compartimentarea studiului limbii în fonetică, gramatică, lexic duce la evidenţierea mai multor tipuri de unităţi lingvistice, fiecare cu specificul ei calitativ. Lingvistica generală îşi pune în legătură cu unităţile limbii întrebări de felul următor: Care sunt unităţile (de bază şi secundare) ale fiecărui nivel? Fiecare unitate funcţionează la un singur nivel sau există şi unităţi pe care le găsim în două, eventual mai multe planuri? Toate limbile cunosc aceleaşi tipuri de unităţi, sunt unităţile acestea universalii lingvistice?

Lingvistica structurală dă, la întrebările de mai sus, răspunsuri variate1, dovedind pentru acest tip de probleme un interes mult mai mare decât lingvistica tradiţională

În funcţie de numărul nivelelor identificate şi de anumite detalii de concepţie, studiile actuale propun diferite ierarhii de unităţi; cităm aici numai câteva:

– fonem/morfem/cuvânt/parte de propoziţie/propoziţie/frază2;

– fonem/morfem/cuvânt/îmbinare de cuvinte (sau „sintagmă”)/propoziţie/ enunţ3;

– fonem/monem/sintagmă/enunţ4;

– sunet/formă/sens5;

– fonem/morfem/glosem/enunţ6;

– fonem/cuvânt/frază/enunţ7

Problema se complică prin introducerea de către structuralişti a unor concepte noi, fară echivalent în studiile tradiţionale: arhifonem, morfofonem, arhimorfem, sem, semem, noem, sintagmem (clasă de sintagme), sintaxem ş.a. În schimb, sunt respinse, în multe lucrări, entităţile tradiţionale „cuvânt” şi „parte de propoziţie”. Pe de altă parte, în concepţia structuraliştilor care disting variantele de invariante (vezi mai departe) numărul unităţilor se dublează; de exemplu, sunetului din lingvistica tradiţională îi corespunde perechea alofon – fonem; cuvântului îi corespunde, la unii autori, perechea cuvânt – lexem etc

În genere, structuraliştii (ca şi tradiţionaliştii) recunosc existenţa mai multor tipuri de unităţi în cadrul aceluiaşi nivel, dar există dezacord în ceea ce priveşte unitatea fundamentală a fiecărui nivel:

– în fonologie: fonemul sau trăsătura distinctivă?

– în morfologie: cuvântul sau morfemul?

– în sintaxă: cuvântul, sintagma, propoziţia sau enunţul?

La problema ierarhiei nivelelor se adaugă aceea a ierarhiei din fiecare nivel8

Ne vom referi în cele ce urmează la clasificarea din lucrările lingviştilor care se conduc după principiile: (α) stratificării, (β) analizei fară rest în unităţi omogene, (γ) izomorfismului

1. Principiul stratificării: o unitate a unui nivel anumit e formată din mai multe unităţi de nivel imediat inferior, eventual din una singură9. În baza acestui principiu nu e permis să se vorbească de un nivel al sintagmei (cu sensul de „grup de cuvinte sau părţi de propoziţie în raport de subordonare”), căci există propoziţii (unitatea nivelului imediat superior) care nu conţin nici o sintagmă

2. Principiul analizei fără rest în unităţi omogene (unii autori nu-l combină cu principiul stratificării): la indiferent ce nivel, din segmentare trebuie să rezulte numai unităţi de acelaşi tip, denumite cu acelaşi termen. Nu vom spune deci că un text se descompune în morfeme (unităţi gramaticale) şi semanteme (unităţi lexicale, rădăcinile cuvintelor)10 şi nici că anumite propoziţii sunt formate din părţi de propoziţie şi din cuvinte care nu sunt părţi de propoziţie11

3. Principiul izomorfismului: toate nivelele au aceleaşi trăsături generale de organizare (unitaţile sunt fascicule de trăsături distinctive, între unităţi există aceleaşi tipuri de relaţie, numărul infinit de realizări din v o r b i r e se reduce la un numar finit de invariante din l i m b ă etc.)

Descrierea sistemului de unitaţi al unui nivel şi a structurilor formate din aceste unităţi trebuie să facă apel şi la fapte care aparţin altor nivele; planurile limbii nu se bucură de o autonomie absolută, barierele dintre ele sunt aproximative (dacă nu chiar iluzorii, în unele cazuri particulare). Iată câteva exemple de interferenţă:

– trăsăturile fonetice suprasegmentale (accent, pauză, intonaţie) sunt tratate de unii ca aparţinând nivelului fonologic, de alţii ca formând un nivel aparte, al prosodiei12. Trăsăturile acestea sunt calificate drept foneme, respectiv prosodeme, dar li s-a conferit şi valoarea de morfeme13 şi sunt adesea discutate şi în cercetările de sintaxă, ca mărci sintagmatice;

– cuvântul pune probleme foarte dificile, dintre care cea mai gravă e poate aceea legată de distincţia tradiţională morfologie/sintaxă. Întâlnim frecvent afirmaţia că cuvântul se află la limita dintre morfologie şi sintaxă, că ţine de ambele nivele14 sau că aparţine de trei straturi ale limbii, morfologic, sintactic şi lexical15

b. Variante şi invariante

Calitatea de „variantă” sau de „invariantă” a diverselor unităţi lingvistice prezintă o importanţă primordială şi a format obiectul multor cercetări. Cel mai limpede se prezintă situaţia în planul fonologic. În baza principiului izomorfismului, distincţia „variantă / invariantă^” a fost extinsă şi la celelalte planuri16, cu rezultate mult mai puţin clare şi concludente. Sunt de reţinut următoarele elemente ale metodei de reducere a variantelor la invariante:

Căutarea funcţiunii comunicative (adoptarea punctului de vedere funcţional). Examinarea unui corpus foarte mare de enunţuri duce la observaţia că nu există repetiţie identică: diferenţele fonetice şi semantice dintre unităţi tind spre infinit. Dar comunicarea lingvistică n-ar fi posibilă cu un număr infinit de unităţi; în realitate, limbajul operează cu un număr finit de elemente, care se repetă, şi-i revine lingvistului obligaţia de a le descoperi în structura vorbirii. În felul acesta, adoptarea metodei de reducere a variantelor la invariante se impune oarecum de la sine

Invariantele sunt compuse din trăsături distinctive, mai puţine decât unităţile care le formează. Acesta e un aspect de bază al economiei organizării lingvistice

Invariantele trebuie astfel concepute şi descrise, încât valoarea lor să rezulte din relaţiile de opoziţie contractate cu celelalte invariante ale nivelului respectiv. Aceasta presupune un studiu paradigmatic, la care se adaugă studiul sintagmatic al comportării fiecărei invariante în structuri

c. Fonemele

Sunetele care nu apar niciodată în acelaşi context fonetic (care sunt în distribuţie complementară) şi sunetele care pot apărea în acelaşi context fonetic, dar nu contractează raporturi de comutare (sunt în variaţie liberă) sunt variante17 ale aceluiaşi fonem18. În mod obişnuit, alofonele sunt privite ca unităţi concrete, individuale, ale vorbirii, în contrast cu fonemele, care  sunt abstracte, generale şi aparţin limbii19. S-a arătat însă ca există în fonologie două niveluri de abstractizare: sunetele care sunt în variaţie liberă într-un anumit context fonetic trebuie raportate la ceea ce Şaumian numeşte un „fonem concret” (de exemplu, rom. n velar, inainte de consoană velară). Fonemul concret, determinat de o anumită poziţie, împreună cu fonemele concrete determinate de celelalte poziţii, se raportează la fonem, unitate mai abstractă decât fonemul concret20

Eliminând acele caracteristici ale sunetului care ţin de poziţia sa în cuvânt şi în frază, precum şi caracteristicile care pot fi modificate fară a afecta identitatea cuvântului, se obţin trăsături pertinente (distinctive): conţinutul fonemului e un fascicul de trăsături distinctive

Dacă fonemul se defineşte ca o sumă de trăsături pertinente, arhifonemul e ansamblul trăsăturilor pertinente comune pentru două sau mai multe foneme21. De exemplu, un arhifonem T e format din trăsături distinctive comune pentru /t/ şi /d/, minus surditate / sonoritate. Construirea acestor invariante e necesară numai pentru „contextele de neutralizare”, acolo unde, de exemplu, se suprimă opoziţia dintre consoanele surde şi cele sonore22

Una din dificultăţile reducţiei sunetelor la foneme e o problemă de segmentare a lanţului vorbit: „Un fonem sau două foneme”? În stadiul actual al dezbaterii, se pare că trebuie să admitem că, cel puţin în anumite limbi, o tranşă sonoră anumită poate fi interpretată atât monofonematic, cât şi difonematic (cf. „diftongii” limbii române)

Fonemele suprasegmentale au fost clasificate în i n t e n s i v e (care caracterizează o singură silabă; în româneşte numai accentul) şi e x t e n s i v e (care pot caracteriza un segment fonic cu o extindere mai mare decât o singură silabă), adică intonaţia, definită ca „variaţia de înălţime în modul de emitere a unui tranşe sonore”23. Lingviştii descriptivişti din SUA sunt autorii unor studii valoroase consacrate fonemelor suprasegmentale. În engleza americană au fost evidenţiate patru „pitch phonemes”, căci o vocala poate fi rostită la patru înălţimi diferite cu valoare distinctivă în planul semantic. Denumirile „fonemelor de înălţime” sunt: jos, mediu, înalt, foarte înalt24

Mulţi lingvişti refuză să considere foneme faptele de intonaţie25, deoarece respectă ideea că fonemul e element constitutiv, cu valoare distinctivă, al morfemului sau cuvântului, iar melodia frazei are valoare distinctivă în sintaxă, în lanţurile de cuvinte. „Melodia frazei […], variaţiile curbei sale nu sunt susceptibile de a schimba identitatea unui monem sau a unui cuvânt. Chiar dacă diferenţa dintre cele două curbe se manifestă numai asupra unui cuvânt, e afectată nu valoarea acestui singur cuvânt, ci a unui segment de expresie mai mare, care poate fi fraza întreagă”26. Bineînţeles, observervaţiile acestea nu infirmă valoarea fonologică, eventual calitatea de fonem a accentului de intensitate, cu valoare distinctivă în lexic şi morfologie (în idiomurile cu accent liber)27

d. Morfemele

În morfologie problema unităţilor specifice se complică, întrucât intervine înţelesul, element inaccesibil observaţiei şi greu de definit, iar termenul morfem e folosit în accepţii variate28. Dacă, în lingvistica tradiţională, în centrul preocupărilor morfologiei se afla cuvântul, la majoritatea structuraliştilor unitatea fundamentală a gramaticii devine morfemul29

Accepţiile termenului morfem:

– Un segment parte de cuvânt care are semnificaţie gramaticală : aici intră desinenţele şi unele afixe. Tot morfeme sunt, după unii, verbele auxiliare, prepoziţile, conjuncţiile, anumite cuvinte determinative, adverbele utilizate în exprimarea analitică a gradelor de comparaţie. Într-o accepţie şi mai largă, morfem e orice mijloc de exprimare a unei semnificaţii gramaticale, ceea ce explica expresii ca „morfem suprasegmental” (accentul), „morfem tactic” (topica). Când în paradigma unui cuvânt forme cu desinenţă sunt în opoziţie cu forme fără desinenţă, despre acestea din urma se spune că au „desinenţă zero”; acesta este un „morfem-zero”30

A inţelege prin morfem o unitate minimă de expresie dotată cu sens gramatical presupune o distincţie netă între „sens gramatical'” şi „sens lexical”, fapt contestabil31

– O unitate semantică de tip gramatical (concepţia glosematică): de exemplu, -ă din masă conţine două morfeme: „singular” şi „nominativ”. Morfemele corespund deci cu categoriile gramaticale din terminologia tradiţională

– Secvenţa fonică minimală dotată cu sens sau „unitatea minimală a limbii păstrând funcţia de semn”32; un cuvânt se descompune fără rest în morfeme. (Morfem este deci un termen generic care cuprinde şi rădăcinile şi afixele33). Concepţia aceasta respectă principiile stratificării şi al analizei fară rest în unitaţi omogene. În aceasta accepţie, termenul morfem – prea ambiguu – e înlocuit de functionaliştii genevezi, de A. Martinet şi de alţii, cu monem.

Morfemele sunt, din punct de vedere paradigmatic, în relaţie de opoziţie şi au variante (alomorfe) libere şi poziţionale. Reducţia variantelor la invariante se face tot după principiul comutării, dar, spre deosebire de fonologie, în morfologie numărul variantelor libere este în general neglijabil (cf. lat. laudau-érunt =laudau-ēre)Exemplu de alomorfe: pluralul substantivelor neutre din limba română e redat prin alomorfele -e, -uri, -i, -ă. În vorbire se constată fenomene de variaţie liberă (vise = visuri, chibrite = chibrituri), dar majoritatea substantivelor neutre au în limba româna literară un singur alomorf de plural. Situaţii similare din engleză au primit însă interpretări diferite: unii consideră ca în shoes, houses, oxen pluralul e marcat prin acelaşi morfem, cu alomorfele -z, -iz -n, după alţii am avea aici două morfeme: [z], cu alomorfele -z şi -iz, şi [n]. Cele două morfeme ţin de macromorfemul -Z34

Unii au încercat să transpună în morfologie analiza morfemelor (mai exact a conţinutului lor) ca fascicule de trăsături distinctive. Operaţia e simplă pentru morfemele gramaticale (unde constatăm existenţa unor fascicule ca „gen” + „număr” + „caz”, cf. lat. -us din bonus), dar n-a dat încă rezultate convingatoare pentru morfemele lexicale. Trasăturile distinctive ale acestor morfeme se numesc seme35

Între conţinutul şi expresia planului morfologic există o lipsă de paralelism (asimetrie): raportarea fiecărei semnificaţii (de obicei gramaticale) la câte un segment de expresie întâmpină adesea dificultăţi în limbile indo-europene. În aceasta situaţie se introduce conceptul de morfem-zero (de exemplu, rom. cânt- în opoziţie cu cânt-ă36), sau conceptul de „amalgamare” (de exemplu, în lat. cant-e-m, segmentul -e- cumulează valorile de morfem de mod şi morfem de timp, iar -m e morfem de persoană, număr şi diateză). Pe de altă parte, se întâmplă frecvent ca o singură semnificaţie gramaticală a unui cuvânt să fie exprimată prin mai multe morfeme, aparţinând la diferite cuvinte din enunţ (de exemplu, pluralul în amic-i fidel-es uen-erunt)

Se semnalează unele dificultăţi în operaţia de segmentare a textului în morfeme, de tipul: fr. je chante conţine două cuvinte sau două morfeme? Această dificultate corespunde problemei de analiză fonologic㠄Un fonem sau două foneme?” (vezi mai sus)

Lingviştii americani vorbesc şi de „morfeme discontinue” şi „de înlocuire” (replacive morphemes)37. De exemplu, angl. foot şi feet ar conţine o rădăcină discontinuă [f…t] şi un morfem gramatical reprezentat prin variaţia, [u ~ iy], care corespunde variaţiei de conţinut singular şi plural. Variaţia [u ~ iy], considerat㠄morfem de înlocuire”, este înglobată ca alomorf al morfemului de plural, alături de -s, -z etc.38. Printre morfemele discontinue se numără şi cele ale căror foneme componente sunt repartizate la cuvinte diferite din acelaşi enunţ, de exemplu: [he…-s], morfemul de pers. III sg. din engl. he sings39

O unitate de tip mixt, aparţinând simultan la două nivele este morfofonemul, unitatea morfofonologiei40, ale cărui variante se numesc morfofone41. De exemplu, în structura verbului rom. port, o este un morfem care, împreună cu morfemele oa şi u, din poart-ă, purt-ăm etc., formează un morfofonem [o]. În paradigma aceluiaşi verb e utilizat un morfofonem consonantic cu morfofonele t şi ţ. În felul acesta se descriu alternanţele fonologice

Proprietatea termenului morfonologie a fost contestată: s-a arătat că alternanţa e strict morfologică, nefiind condiţionată de factori fonetici sau fonologici42

e. Unităţi de conţinut

Glosematica şi-a propus să realizeze un mod de analiză a conţinutului analog descrierii fonologice, încercând să reducă variantele la invariante, să descopere aceleaşi relaţii ca în planul expresiei. Acest tip de studiu al conţinutului numit de Hjelmslev pleremică, se găseşte faţă de semantica tradiţională în acelaşi raport ca şi fonologia faţă de fonetică43

Izomorfismul perfect între cele două planuri ale limbii are puţini adepţi. Se obiectează în primul rând faptul că unităţile semantice nu sunt discrete; în planul conţinutului nu există linearitate, ci simultaneitate. Pe de altă parte e greu de dovedit existenţa unor paradigme a entităţilor semnificative44. Cu excepţia glosematicii, unităţi analoge fonemului, formate din trăsături distinctive şi în raport de opoziţie, mai apar în lucrările de semantică structurală45. Lexemul, invariantă lexicală, are drept conţinut semenul, format din seme, trăsături minimale analoage trăsăturilor distinctive fonologice. Vocabularul apare astfel ca un sistem de invariante obţinute din combinarea unui număr finit de seme

f. Cuvintele

Cu excepţia unor structuralişti, toţi lingviştii recunosc în cuvânt o unitate lingvistică fundamentală (i se atribuie în genere însuşirea de universalitate, ca şi fonemului şi propoziţiei). Cu toate acestea, natura sa atât de complexă, apartenenţa sa la mai multe nivele explică dificultatea de a formula o definiţie satisfăcătoare46

Cuvântul există mai întâi ca invariantă şi variantă a nivelului lexical, ca unitate de denumire, cum se spune uneori, şi aici apare corelat cu noţiunile. Cu această primă accepţie cuvântul a fost numit în lingvistica modernă lexem (invariantă), respectiv alolexem (variantă). Ceea ce definesc dicţionarele explicative ale unei limbi sunt lexemele, titlul unui articol de dicţionar jucând rolul de simbol arbitrar al unui lexem. Variantele lexicale sunt de mai multe feluri: s e m a n t i c e (inferior₁ „situat mai jos”, inferior₂ „de calitate mai slabă”), f o n e t i c e (variante libere: adălmaş şi aldămaş; variante poziţionale: it. il, lo şi l')47, gramaticale (fac, faci, făcând etc.). La baza definirii lexemului stau calităţile sale de conţinut (semnificat), care ies în evidenţă din analiza rădăcinii, a morfemului lexical (în cazul cuvintelor flexibile şi, în genere, al cuvintelor numite tradiţional „cu sens lexical deplin”). Analiza lexemului ca fascicol de trăsături distinctive se confundă cu analiza morfemului lexical în seme48. Unii autori numesc lexem tocmai morfemul lexical: fr. chambres se descompune în lexemul chambre- şi morfemul -s (chambres este un monem49)

Sunt vechi şi încă actuale încercările de a defini cuvântul ca unitate în acelaşi timp lexicală şi gramaticală50. Se spune că toate cuvintele au semnificaţie gramaticală, la unele această valoare e dominantă (uneltele gramaticale sau „cuvintele funcţionale”: engl. function words), punând aproape complet în umbră a doua componentă a conţinutului: sensul lexical sau „funcţia semantică”. Între cuvintele „cu sens lexical deplin” şi uneltele gramaticale nu există o limită tranşantă; deosebirea dintre cele două categorii e de grad, nu de natură, lexicul formând un continuum cu tipuri intermediare51

În lingvistica modernă s-a subliniat insuficienţa concepţiei descrise mai sus, arătându-se că în felul acesta nu se distinge suficient de clar cuvântul de morfem (e vorba, de fapt, numai de morfemul-rădăcină). Au fost propuse în loc criterii sintactice, cu dezavantajul lor evident de a defini cuvântul numai la nivelul sintactic. Iată câteva încercări de acest tip:

– criteriul inversării morfemelor: dacă un lanţ de două morfeme nu admite inversarea, înseamnă că formează un cuvânt52;

– criteriul permutabitităţii cuvintelor în enunţ duce la definiţii de tipul: „cea mai mică unitate cu sens formată din foneme şi permutabilă în propoziţie”53 sau „unitate în interiorul căreia posibilităţile de inserare a elementelor sunt limitate”54 (dimpotrivă, între două cuvinte posibilităţile de inserare sunt infinite)55;

– criteriul enunţului minimal, de largă circulaţie în lingvistica americană: este cuvânt orice segment minimal de expresie dotat cu sens şi care poate fi rostit izolat cu valoare de enunţ; cuvântul e deci definit prin capacitatea sa de a forma singur o comunicare56. În realitate numărul categoriilor de cuvinte care nu apar cu valoare de enunţ, în condiţii normale, e destul de mare pentru a infirma valoarea definiţiei descriptiviste citate. Nu lipseşte nici poziţia diametral opusă: cuvântul nu este o unitate sintactică, nu are nici o realitate sintactică57.

În orice caz, cuvântul nu este numai o unitate a nivelului sintactic (şi poate că rolul sintactic nici nu este calitatea sa cea mai importantă, specifică), dar cuvântul este şi o unitate sintactică, de aceea nu putem face abstracţie de el într-o analiză gramaticală. Se impune distincţia între cuvânt ca invariantă lexicală cu variantele sale şi cuvânt ca element al structurilor sintactice58

g. Unităţi sintactice

Cu rol de unitate sintactică minimală au fost considerate, afară de cuvânt, partea de propoziţie, nucleul59, sintagma60 şi propoziţia.

O ierarhie a unităţilor sintactice utilizată relativ frecvent conţine următoarele entităţi: cuvânt, sintagmă, propoziţie, enunţ, paragraf61. Pentru V.G. Admoni, unităţile de bază ale sintaxei sunt propoziţia, cuvântul şi îmbinarea de cuvinte (Wortgruppe), dar există şi alte unităţi sintactice: părţile de propoziţie, sintagmele, îmbinările de propoziţii62. Sunt puţine studiile care abordează discuţia unităţilor sintactice ca variante şi invariante

Conceptul de parte de propoziţie a găsit interpretări variate, care se grupează în două tendinţe principale, după cum urmează:

– Termenii propoziţiei sunt sau (a) cuvinte, sau (b) grupuri de cuvinte, în structura cărora intră uneori şi propoziţii subordonate. O propoziţie oricât de lungă se reduce astfel la un tipar care conţine două, trei, patru, cel mult cinci părţi de propoziţie, fiecare fiind realizată prin unul sau mai multe cuvinte. De exemplu, părţile propoziţiei: fr. le maître punit les élčves qui n'ont pas travaillé sunt numai trei: le maître, punit şi les élčves qui n'ont pas travaillé63. Se poate face o apropiere între aceste tipare şi noţiunea de invariantă sintactică, dar termenul nu e menţionat în lucrările care recurg la acest mod de analiză.

Enunţul se împarte mai întâi în propoziţii, în aşa fel încât fiecare verb la mod personal să formeze centrul unei propoziţii. În interiorul unei propoziţii, părţile ei se suprapun peste părţile de vorbire „cu sens lexical deplin” şi peste grupurile prepoziţie + nume, verb copulativ + nume predicativ. De aceea numărul părţilor de propoziţie dintr-un text nu e cu mult inferior numărului părţilor de vorbire. Predicatul e unic, subiectul e fie unic, fie multiplu (format prin coordonare), dar părţile secundare pot apărea în număr nelimitat. Această procedură de analiză e cea adoptată şi de tradiţia gramaticală românească64

Numeroşi structuralişti renunţă la terminologia tradiţională a părţilor de propoziţie (subiect, complement etc.), din cauza conţinutului lor vag, foarte greu– dacă nu imposibil – de definit în termeni pur lingvistici65

Gramatica tradiţională şi unele studii structuraliste încearcă să îmbine o analiză formală a propoziţiei, care ţine seama de calităţile morfologice ale cuvintelor şi de marcarea prin flexiune a relaţiilor sintagmatice dintre ele, cu o analiză semantică (cf. concepte ca „autor al acţiunii”, „rezultat al acţiunii” etc.). Acestor două modalităţi de analiză şcoala pragheză le-a adăugat o a treia, numit㠄perspectivă sintactică funcţională”: enunţul se descompune în doi constituenţi: tema (ceea ce este cunoscut sau evident în situaţia dată şi de la care pleacă vorbitorul când îşi formulează mesajul) şi rema (partea care furnizează informaţia nouă, ceea ce nu este cunoscut sau evident într-o situaţie dată66). Lingviştii cehi obişnuiesc să distingă în propoziţie trei nivele de analiză: al structurii gramaticale a propoziţiei, al structurii semantice a propoziţiei şi perspectiva sintactică funcţională. În studii mai vechi această tripartiţie era anticipată prin triadele subiect gramatical, logic şi psihologic, predicat gramatical, logic şi psihologic67

Oricâte divergenţe ar exista în problema sintagmei, concepţia care se conturează cel mai clar şi pare să întrunească cele mai multe adeziuni consideră sintagmă o structură binară, formată dintr-un termen regent şi unul subordonat (termenii sunt cuvinte – după unii –, părţi de propoziţie – după alţii). Dacă convenim să înţelegem ca variantă o astfel de îmbinare sintactică, putem propune subsumarea sintagmelor unei invariante, numită sintagmem; de exemplu, lat. puella bona, puellae bonae, puellam bonam etc. aparţin de acelaşi sintagmem68 (în ciuda deosebirilor morfologice, sintagmele citate sunt construite pe aceeaşi relaţie între constituenţi)

Discuţia atât de îndelungată purtată în jurul conceptului de propoziţie69 nu mai suscită un interes major în literatura de după al doilea război mondial. Eşecul a fost pus pe seama logicismului vechii gramatici, mai precis a încercării de a stabili un paralelism logico-gramatical judecată-propoziţie, de unde şi ideea necesităţii structurii subiect-predicat în orice propoziţie. Propoziţiei i-a luat locul enunţul (engl. utterance, sentence, fr. phrase, enoncé), definit drept „comunicare de sine stătătoare”, care conţine un singur cuvânt sau oricât de multe cuvinte legate direct sau indirect de un nucleu numit în genere predicat70. În planul expresiei, enunţul apare ca un corp fonetic precedat şi urmat de pauze care se pot prelungi, teoretic, la infinit71

Majoritatea specialiştilor văd în enunţ o unitate a vorbirii, o unitate concretă, ireductibilă la o invariantă72. Totuşi unii preconizează reducerea enunţurilor sonore concrete la „tipuri propoziţionale de bază”73, la scheme structurale în raport de opoziţie74; acestea ar fi deci variantele corespunzătoare enunţurilor75