IV. SISTEMUL LINGVISTIC.

STRATIFICAREA LIMBII

Elena SLAVE

Planuri, niveluri, stratificare*

Scopul lingvisticii structurale este descoperirea unităţilor invariante, descrierea şi clasificarea lor, precum şi analiza relaţiilor dintre unităţi.

Pentru a descrie faptele de limbă, se porneşte de la raportul fundamental care caracterizează structura limbajului, raportul dintre cele două laturi: materială şi ideală. Distincţia dintre aceste două laturi, făcută de multă vreme în istoria filosofiei şi a lingvisticii, a fost exprimată clar de F. de Saussure în capitolul despre natura semiotică a limbajului. El arată că există două laturi, signifiant şi signifié, legate indisolubil; acestea sunt privite mai ales formal (în special în capitolul consacrat valorii lingvistice).

Analiza celor două planuri a fost adâncită mai ales în cadrul şcolii glosematice. Însă glosematicienii, mai mult decât Saussure, s-au preocupat de aspectul formal al laturilor limbii. Teoria „clasică” despre cele două planuri a fost elaborată de L. Hjelmslev, care numeşte latura de signifié conţinut, iar cea de signifiant expresie (vezi Conţinut şi expresie, II B 1 a).

Trebuie să precizăm că noţiunea de plan lingvistic are uneori un sens mai larg, folosindu-se pentru nivelele limbii. De exemplu, J. Kuryťowicz vorbeşte de plan fonetic şi semantic, B. Trnka, de plan fonologic, sintactic şi suprasintactic1.

Planul expresiei reprezintă deci latura sonoră a limbii; el poate fi abordat din punctul de vedere al substanţei. Aceasta constituie obiectul de cercetare al foneticii şi se studiază cu metode experimentale etc. Dacă substanţa fonetică e privită din punct de vedere funcţional, se obţin formele, studiate de fonologie.

Studierea planului conţinutului este mult mai complexă, deoarece există dificultăţi chiar în privinţa definirii substanţei conţinutului. Aceasta este socotită de multe ori procesul gândirii; gândirea nu există însă în stare pură, ea capătă o organizare specială în cadrul sistemului semantic. Conţinutul limbii este reprezentat de structura semantică, iar unităţile care constituie această structură sunt sensurile cuvintelor.

Cele două planuri ale limbii, deşi alcătuite din substanţe total opuse, au la bază aceleaşi principii de organizare în ambele planuri, unităţile sunt alcătuite din fascicule de trăsături distinctive. Aceste trăsături sunt puse în lumină prin raportul de comutare, conform căruia o modificare dintr-un plan atrage după sine o modificare în planul opus. Astfel, schimbarea în planul expresiei din pat / bat atrage după sine schimbarea în planul conţinutului; invers, înlocuind pe „scaun” cu „masă”, prin schimbarea din planul conţinutului se produce implicit o modificare a expresiei.

În structura limbii, unităţile nu există în stare pură, ele se combină pentru a putea exprima mesajul lingvistic. Această combinare nu se face la întâmplare, ci conform unui principiu fundamental – stratificarea. Conform acestui principiu, o unitate de un anumit rang este formată dintr-o combinare de unităţi de rang imediat inferior sau chiar dintr-o singură unitate. Rezultă din definiţie că structura limbii se prezintă sub formă de „etaje”, de nivele, organizate în mod ierarhic. Această ierarhie constă în faptul că fiecare unitate superioară este diferită din punct de vedere funcţional de o unitate inferioară. Totuşi unităţile au şi trăsături comune: fiecare unitate inferioară este minimală în cadrul unităţii superioare, sau se poate identifica cu ea. Analizând unităţile pe baza principiului stratificării, se constată că numărul unităţilor diferă de la un nivel la altul: cel mai puţin numeroase sunt fonemele; pe măsură ce trecem de la un nivel inferior la un nivel superior, numărul unităţilor creşte: morfeme sunt mai multe decât foneme, cuvinte mai multe decât morfeme, iar numărul enunţurilor este practic infinit.

Această ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operaţii de analiză, întrucât în şirul vorbirii unităţile nu apar în cadrul unei structuri etajate, ci al unor relaţii de incluziune, unităţile de un anumit rang incluzând pe cele de rang inferior.

După manifestarea unităţilor pe planuri şi nivele, ele sunt monoplane sau biplane (unilaterale şi bilaterale). De exemplu, fonemul este unitate fundamentală monoplană care aparţine planului expresiei. Ea poate fi definită numai prin raportare la planul opus, adică prin corelarea cu planul conţinutului.

Nivelele de organizare a limbii pe baza principiului stratificării sunt următoarele:

a. Nivelul trăsăturilor distinctive

În planul expresiei este vorba de trăsăturile distinctive ale fonemului. Acestea pot fi descrise substanţial. De exemplu, se poate arăta că p este alcătuit din labialitate, surditate, oclusivitate. În planul conţinutului se vorbeşte din ce în ce mai mult de trăsături distinctive semantice, numite seme. De pildă, o unitate semantică cum este „scaun” poate fi analizată cu trăsăturile: cu spate, cu picioare, pentru o persoană, pentru a se aşeza, făra braţe (vezi Unităţile limbii, II C 1). Trebuie arătat că trăsăturile distinctive reprezintă ultimul rezultat al analizei lingvistice2. Ele constituie nivelul cel mai de jos al structurii lingvistice, care reflectă clar paralelismul de organizare a celor două planuri. În nivelul trăsăturilor distinctive se vede saltul de la substanţă la invariante lingvistice. Datorită funcţiei limbii ca mijloc de comunicare, substanţa capătă statut de trăsături distinctive, care se stabilesc prin raportul dintre cele două planuri, expresie şi conţinut, adică prin comutare.

b. Nivelul unităţilor monoplane: fonemul şi semantemul

În planul expresiei avem a face cu fonemele, care sunt unităţi alcătuite din elemente aparţinând nivelului imediat inferior, adică din trăsături distinctive. În planul conţinutului, unităţile, la rândul lor, sunt alcătuite din trăsături distinctive semantice (seme). Pentru a desemna aceste unităţi ca fascicule de seme, se foloseşte adesea termenul de semantem. În timp ce fonemele sunt mai mult sau mai puţin pe acelaşi plan, ca natură şi ca mod de organizare a trăsăturilor, semantemele cuprind trăsături foarte diferite, având diverse grade de abstractizare.

Se disting două mari categorii de astfel de trăsături semantice: lexicale şi gramaticale. De exemplu, semantemul „băiat” este alcătuit din mai multe trăsături lexicale; comutând trăsătura „sex masculin” cu „sex feminin”, ajungem la alt semantem, „fată”. Sensurile gramaticale sunt mult mai abstracte. Pentru a desprinde trăsăturile invariante ale acestora, este necesară studierea accepţiilor realizale în diferite îmbinări. De exemplu, se pot stabili trăsăturile distinctive ale cazurilor, cum este acuzativul; acesta se defineşte prin trăsătura de proiectare şi prin absenţa trăsăturii de selecţie, prezentă în nominativ, precum şi prin lipsa orientării existente în cadrul dativului3.

c. Nivele biplane

α. Nivelul morfemelor. Morfemele sunt alcătuite din unităţi de rang inferior. În planul expresiei, morfemele sunt un ansamblu de foneme (-se - ca morfem al mai mult ca perfectului). Când morfemul este alcătuit dintr-un singur fonem, nivelul imediat inferior este alcătuit din trăsături distinctive (-e ca morfem al pluralului). În planul conţinutului, morfemele lexicale sunt alcătuite din semantemele lexicale (lucr- din lucra înseamn㠄a face o anumită acţiune” etc.), cele gramaticale, din conţinutul gramatical corespunzător (-se- indică mai mult ca perfectul). În planul conţinutului, morfemele nu fac decât să preia semantemele.

Când unităţile sunt folosite într-un nivel imediat superior, ele se realizează, de obicei, sub formă de variante. Astfel, în cadrul morfemelor, fonemele se realizează ca variante combinatorii4. De exemplu, într-un cuvânt ca lângă, fonemul /n/ se realizează sub forma variantei velare [η], determinate de vecinătatea consoanei următoare, care este velar㠄prin natură”. Acest fenomen este foarte important, pentru că el arată cum, ridicându-se de la un nivel la altul, o unitate îşi pierde din individualitate în ansamblul din care face parte. Vorbitorul acordă atenţie complexului sonor în întregul lui şi realizează mai puţin alterările unităţilor componente. Există un model normal de realizare a ansamblului, acela care se foloseşte cel mai frecvent; în el, unele unităţi inferioare se realizează în forma lor de bază ca fonemul /l/ în lângă; vocala următoare este însă nazalizată [îⁿ], la fel [η] este velar, [g] şi [ă] sunt normal apropiate de structura lor fonologic㠄pură”.

Între cele două planuri există o deosebire importantă din punctul de vedere al numărului de nivele manifestat până aici: pe de o parte, în planul expresiei există trei trepte – trăsături distinctive, foneme, morfeme ca expresie; pe de altă parte, în planul conţinutului nu există decât două trepte – trăsături distinctive şi semantemele care reprezintă conţinutul morfemelor. Aceasta este valabil în procesul vorbirii, în care un morfem prezintă un singur sens. În sistem însă, de multe ori, un morfem are mai multe înţelesuri (drept „fără ocol”, drept „cinstit”), ceea ce face ca problema stratificării să fie asemănătoare cu cea din planul expresiei. O altă deosebire între cele două planuri constă în aceea că, în planul expresiei, morfemul are o realizare lineară, este o înşiruire de foneme pronunţate succesiv, pe când în planul conţinutului avem a face cu o realizare simultană a tuturor trăsăturilor. Se vorbeşte în astfel de cazuri de o asimetrie între cele două planuri (vezi Conţinut şi expresie, II B 1 a).

Morfemele pot fi studiate din mai multe puncte de vedere. Latura de conţinut lexical e studiată de semantică, iar latura de expresie a morfemelor cu multiplele ei variaţii constituie, după A. Martinet5, obiectul morfologiei. De exemplu, în paradigma prezentului, variaţii de morfem ca pot-, poat-, put- sunt studiate de morfologie.

b. Nivelul cuvântului. Morfemele se combină între ele pentru a forma cuvinte ca unităţi de rang superior. Existenţa cuvântului ca unitate structurală de sine stătătoare a fost mult discutată6. Deşi nu există o definiţie unitară, lingviştii continuă totuşi să folosească acest termen. Aşa cum un morfem poate fi format dintr-un singur fonem sau din mai multe, tot aşa există cuvinte alcătuite dintr-un singur morfem (pat) sau din mai multe (prelucrasem). Morfemele, în cadrul cuvântului, se realizează prin variante. Domeniul cel mai important al realizării morfemelor ca variante de expresie ale cuvântului e alcătuit de numeroasele alternanţe apărute în flexiunea nominală şi verbală (masă – mese, port – purtăm).

În cadrul cuvântului, morfemele se prezintă într-o succesiune lineară, atât în planul expresiei, cât şi în planul conţinutului. Această succesiune corectează asimetria de care s-a vorbit mai sus7.

Conform tradiţiei, cuvântul e studiat de lexicologie. Aceasta, în general, face abstracţie de morfemele gramaticale incluse în cuvânt, în timpul vorbirii. De exemplu, în prelucrasem, un lexicolog vede numai partea lexicală, neglijând morfemele gramaticale (-a-, -se-, -m). În schimb, el studiază partea lexicală în mod analitic, distingând -pre- ca prefix şi lucr- ca rădăcină, interesându-se de conţinutul lor semantic, atât separat, cât şi sintetic.

g. Nivelul enunţutului. Problema nivelului superior cuvântului este foarte controversată. S-a propus ca unitate superioară sintagma, îmbinare de cel puţin doi termeni semnificativi. Dar structura binară a sintagmei contrazice principiul stratificării, conform căruia o unitate de un anumit rang poate fi formată şi dintr-o singură unitate. Tradiţional, nivelul intermediar între cuvânt şi propoziţie este partea de propoziţie. Spre deosebire de sintagmă, aceasta ar satisface principiul stratificării, prin aceea că o parte de propoziţie este alcătuită dintr-un şir de cuvinte sau chiar dintr-un singur cuvânt.

Pentru a menţine discuţia în cadrul nivelelor de bază, putem socoti, ca nivel superior cuvântului, enunţul, şi, în acelaşi timp, se poate admite existenţa unor subnivele sau nivele intermediare, precum şi a unora mai cuprinzătoare.

Stabilirea exactă a nivelelor şi a subnivelelor trebuie făcută pentru fiecare limbă în parte, cele comune majorităţii limbilor fiind analizate mai sus.

Din cele discutate, rezultă că ierarhia nivelelor limbii se prezintă schematic astfel:

Se constată că nivelele de sub 1 nu există singure în limbă: trăsăturile distinctive sunt ultimul rezultat al analizei, iar fonemul se foloseşte izolat numai când coincide cu un semnificant al morfemului; semantemul nu există niciodată în stare pură. La nivelele de sub 2 expresia şi conţinutul coexistă în aceleaşi unităţi.

În trecerea de la 1 la 2 se realizează deci un salt calitativ, prin apariţia nivelelor de unităţi bilaterale. Primele sunt morfemele, iar segmentarea enunţului în astfel de unităţi este ceea ce A. Martinet numeşte prima articulare. Într-adevăr, vorbitorul este preocupat de acest nivel al segmentării care cuprinde unităţi semnificative. Analiza morfemului în unităţi distinctive de expresie, în foneme, este mai mult o operaţie de laborator; ea este ceea ce A. Martinet numeşte cea
de-a doua articulare.

Nu putem epuiza aici toate problemele legate de trăsăturile proprii unităţilor de un nivel sau altul (pentru aceasta vezi Unităţile limbii, II C 1). Important este doar mecanismul stratificării, al producerii unităţilor dintr-un nivel din unităţi de rang imediat inferior, precum şi participarea lor la alcătuirea unor unităţi de rang imediat superior.

Pe acest principiu se bazează şi analiza în constituenţi imediaţi (vezi Metode moderne, I B 2 c), care se redă sugestiv printr-un arbore de la nivelul cel mai înalt până la nivelul semnificativ minimal al morfemelor. Structural, nivelele au o organizare arborescentă, care merge mai departe decât analiza în constituenţi imediaţi:

S

S = secvenţă, enunţ

c = cuvânt (există n cuvinte într-o propoziţie)

m = morfem (există n morfeme într-un cuvânt)

f = fonem (există n foneme într-un morfem)

s = semantem (există n semanteme într-un morfem polisemantic)

ts = trăsături distinctive (există n trăsături distinctive într-un fonem sau semantem)