V. FONOLOGIA

 Sorin STATI

FONETICA STRUCTURALĂ (FONOLOGIA)*

Una din problemele centrale ale lingvisticii structurale este s e g m e n t a r e a, adică modalitatea de a împărţi un enunţ în unităţi de diferite nivele (foneme, morfeme etc.). Strâns legată de aceasta e problema stabilirii t i p u r i l o r de  u n i t ă ţ i lingvistice.

Primul tip de unitate descoperit şi studiat de structuralişti este f o n e m u l. Cercetarea sunetelor vorbirii cu ajutorul aparatelor a dovedit că ceea ce ni se pare a fi „acelaşi sunet” înseamnă de fapt sunete diferite, cu însuşiri acustice mai mult sau mai puţin deosebite. Rostind de zece ori cuvântul caz, atât noi, cât şi interlocutorii noştri avem impresia că la sfârşit s-a pronunţat mereu z. Analiza cu ajutorul aparatelor ne demonstrează imediat că acest sunet final a fost pronunţat în zece feluri (z₁, z₂, z₃,…etc.). Rostind apoi de mai multe ori cuvântul cad, vom pronunţa o serie de sunete finale deosebite (d₁, d₂, d₃,… etc.) şi totuşi rămânem cu impresia că s-a auzit mereu d, acelaşi sunet, deosebit de z. Prin urmare, sunetele diferite z₁, z₂, z₃ etc. au fost percepute ca identice, iar sunetele diferite z₁ şi d₁ se percep ca sunete diferite. Se pune problema de a afla ce anume permite identificarea sunetelor z₁, z₂ şi ce anume determină distingerea sunetelor z₁ şi d₁. Fonologia dă la această întrebare următorul răspuns: sunt percepute ca identice sunetele diferite care, înlocuite unul cu altul în acelaşi cuvânt, nu-i schimbă sensul; sunt percepute ca diferite sunetele care, prin substituirea lor mutuală într-un cuvânt, îi schimbă înţelesul. De exemplu, înlocuind în cad₂ pe d₂ cu d₃ sensul rămâne acelaşi; d₂ şi d₃ sunt v a r i a n t e l e aceluiaşi fonem. În schimb, înlocuirea lui d₂ din cad₂ cu z₁ produce schimbarea sensului: cad₂ înseamnă altceva decât caz₁, d₂ şi z₁ aparţin de foneme diferite.

Raportul dintre două sunete care nu schimbă sensul se numeşte raport de v a r i a ţ i e, iar raportul dintre sunetele care schimbă sensul se numeşte raport de c o m u t a r e. Acest criteriu de analiză a sunetelor este de fapt funcţia lor în procesul de comunicare. Două sunete diferite sunt în raport de comutare când servesc la comunicarea unor mesaje diferite, şi în raport de variaţie când nu au această calitate, deci, din punctul de vedere al comunicării, au o funcţie identică (ceea ce are drept efect perceperea lor ca sunete identice).

În studiul relaţional al fonemelor, atenţia structuraliştilor s-a concentrat asupra relaţiilor de pe axa paradigmatică, arătându-se cum fonemele unei limbi se integrează într-un sistem, se leagă unele de altele prin felurite tipuri de opoziţii.

Roman JAKOBSON, Morris HALLE

TRĂSĂTURILE DISTINCTIVE*

[…]

Într-o limbă în care tipurile silabice sunt mai variate, apariţia unei clase fonematice prezintă diferite grade de probabilitate. Pot fi utilizate şi alte scheme, pe lângă CV: CVC, V, VC. Spre deosebire de C, partea V nu poate fi omisă niciodată, nici nu poate figura de două ori în silabă.

Contrastul vocală/consoană este fie singurul utilizat, fie numai predominant: contraste înrudite pot să se substituie sporadic. Şi partea C şi partea V pot conţine mai mult de un fonem. Fonemele care constituie părţile V şi C ale silabei sunt numite, respectiv, foneme culminante (crest phonemes) şi foneme marginale (slope phonemes). Dacă vârful silabei (crest) conţine două sau mai multe foneme, unul dintre ele, numit fonem de vârf sau silabic (peak phoneme, syllabic) se ridică deasupra altora, graţie contrastului compact / difuz sau vocală / sonantă.

Stetson a descris foarte adecvat corelatul motor al silabei fonematice ca „proiectarea în sus, de-a lungul canalului vocal, a unui curent de aer, prin comprimarea muşchilor intercostali”. Conform acestei descrieri, orice silabă cuprinde în mod inevitabil trei momente succesive: declanşare, culminaţie şi oprire a pulsaţiei. Dintre aceste trei faze, faza mediană este constituentul nuclear al silabei, celelalte două fiind marginale. Cei doi factori marginali – început şi terminaţie – sunt realizaţi fie numai prin acţiunea muşchilor toracici, fie prin sunete ale limbajului – de obicei consoane. Dacă ambii factori marginali se realizează doar prin acţiunea muşchilor toracici, faza nucleară a silabei este numai audibilă; dacă, totuşi, emiterea şi/sau oprirea se realizează prin sunete ale vorbirii, faza nucleară a silabei este în cel mai înalt grad audibilă. Cu alte cuvinte, partea nucleară a silabei contrastează cu părţile marginale precum vârful (muntelui)
cu pantele.

Din punctul de vedere acustic, vârful depăşeşte în general pantele în intensitate şi, în multe dintre cazuri, prezintă o frecvenţă fundamentală mai mare. Din punctul de vedere al percepţiei, vârful se distinge de pante printr-o mai mare intensitate (loudness), însoţită adesea de o înălţime (voice–pitch) mai ridicată.

De regulă, fonemele de vârf sunt în mod intrinsec mai intense (louder) decât fonemele de pantă ale aceleiaşi silabe: de obicei vârful e format din vocală, pe când pantele conţin celelalte foneme; se întâmplă, mai rar, ca contrastul dintre fonemele de vârf şi cele de pantă să fie realizat prin opoziţia lichide vs. consoane pure, sau prin aceea a consoanelor nazale vs. orale sau în mod excepţional – prin opoziţia constrictive vs. oclusive. Dacă una dintre pante e constituită dintr-un mănunchi întreg de foneme şi dacă, în interiorul acestui mănunchi, unul dintre foneme e inerent mai intens decât fonemele înconjurătoare, intensitatea sa e considerabil redusă în aşa fel încât să păstreze unitatea silabei: a se compara, de ex., ceh. /jdu/, /jsem/, /rti/, /lpi/, sau monosilabicul pol. /krvi/ vs. disilabicul scr. /krvi/.

3.2. Cele două tipuri de trăsături distinctive. Trăsăturile distinctive se împart în două clase: 1) prozodice şi 2) intrinsece (inherent). Numai fonemele care formează vârful silabei prezintă trăsături prozodice; o asemenea trăsătură se poate defini numai prin referire la relieful silabei sau al lanţului silabic. Altfel stau lucrurile cu trăsăturile distinctive intrinsece, care se manifestă la foneme independent de rolul lor în reliefarea silabei şi a căror definiţie nu reclamă nici o referire la relieful silabei sau al lanţului silabic.

3.3. Clasificarea trăsăturilor prosodice. Cele trei tipuri de trăsături prozodice pe care, urmându-l pe Sweet, le vom numi ton (tone), forţă (force) şi cantitate (quantity), corespund celor trei atribute ale senzaţiei – înălţimea vocii (voice-pitch), intensitatea vocii (voice-loudness) şi durata subiectivă (subjective duration). Dimensiunile frecvenţei intensităţii şi timpului sunt cele mai apropiate corelate fizice ale lor. Fiecare dintre aceste trei subclase de trăsături prozodice prezintă două varietăţi: conform cadrului său de referinţă, o trăsătură prozodică poate fi ori intersilabică, ori intrasilabică. În primul caz, vârful unei silabe este comparat cu vârfurile celorlalte silabe din interiorul aceleiaşi secvenţe. În cazul al doilea, un moment aparţinând vârfului poate fi comparat cu alte momente ale aceluiaşi vârf sau cu panta următoare.

3.31. Trăsăturile prozodice de ton. În varietatea intersilabică a trăsăturii de ton – trăsătura de nivel (level feature) – diferite vârfuri silabice în interiorul unei secvenţe contrastează prin registrul lor: mai înalt sau mai jos. Trăsătura de nivel poate fi divizată în două: fie că un registru neutru contrastează cu un registru ridicat, pe de-o parte, şi cu un registru coborât, pe de alta, fie că fiecare dintre cele două registre opuse, înalt şi jos, poate apărea sub două varietăţi, augmentată şi diminuată. Când vorbitorii jabo (Jabo people) transpun aceste patru niveluri ale limbajului vorbit în semnale de tobă, ei folosesc două perechi diferite de termeni pentru a desemna cele două opoziţii subiacente: opusele înalt şi jos sunt numite, respectiv, „pasărea mică” şi „pasărea mare”, pe când opusele augmentat şi diminuat sunt numite „mai subţire” („smaller”) şi „mai corpolentă” („larger”), aşa încât cele patru semnale sunt deosebite ca „pasărea mică mai subţire”, „pasărea mică mai corpolentă”, „pasărea mare mai subţire”, „pasărea mare mai corpolentă”. Mecanismul tonal a fost studiat îndeaproape de Farnsworth, după care mişcarea coardelor vocale, mai complexă în cazul frecvenţelor joase ale vibraţiei, se amplifică atunci când ritmul (rate) creşte până când, la cele mai înalte frecvenţe, nu se mai văd vibrând decât marginile cele mai apropiate de glotă ale coardelor vocale.

Varietatea intrasilabică a trăsăturilor de ton, trăsătura de modulaţie (modulation feature), face să contrastaze registrul mai ridicat, al unei porţiuni a unui fonem cu registrul mai jos al altei porţiuni a aceluiaşi fonem, sau registrul mai ridicat al unuia dintre componenţii unui diftong cu registrul mai jos al celorlalţi componenţi ai săi, şi această distribuţie a registrelor în interiorul vârfurilor de silabă se opune distribuţiei inverse; de exemplu, o modulaţie suitoare se opune unei modulaţii coborâtoare, ori amândouă – unei intonaţii uniforme (even).

3.32. Trăsăturile prozodice de forţă. Varietatea intersilabică a trăsăturilor de forţă, accentul dinamic (stress feature), pune în contrast un vârf accentuat mai intens (louder), cu vârfurile neaccentuate, mai puţin intense (less loud) ale celorlalte silabe din aceeaşi secvenţă: această diferenţă se produce prin mecanismul sublaringal, îndeosebi prin mişcările diafragmei abdominale (abdomen-diaphragmal movements), cum încearcă să dovedească Sievers şi Stetson.

În varietatea intrasilabică a trăsăturilor de accent, trăsătura aşa-numită stosston (střd), sunt comparate între ele doua fracţiuni contigue ale fonemului accentuat. Unei distribuţii uniforme a intensităţii (loudness) în intregul fonem i se opune alt tip: porţiunea iniţială, a fonemului prezintă punctul culminant de intensitate (peak of loudness), pe când în partea finală intensitatea descreşte. După analiza facută de S. Smith střd-ului danez, declinul în amplitudine, adesea însoţit de o descreştere a frecvenţei fundamentale, se datoreşte unei inervaţii brusc descrescătoare a muşchilor expiratori. O mişcare balistică a muşchilor expiratori, opusă unei mişcări mai uniforme, se află la originea unei trăsături prozodice similare, de exemplu, în letonă, în dialectele lituaniene şi în livonă.

3.33 Trăsăturile prozodice de cantitate. Varietatea intersilabică a trăsăturilor de cantitate, lungimea (length feature), face să contrasteze un fonem normal, scurt, nonextensibil (unstrechable) în interiorul vârfului silabei, cu fonemele lungi, lungite (sustained) ale celorlalte silabe de aceeaşi secvenţă şi / sau un fonem normal, scurt dar stabil (steady) cu altul punctual, redus, instabil (transient).

A doua varietate a trăsăturilor de cantitate, trăsătura de contact (contact feature), se bazează pe o diferenţă în distribuţia duratei între vocală şi consoana următoare: în cazul contactului aşa-numit strâns (close; scharf geschnittener Akzent), vocala este scurtată  în favoarea consoanei următoare, care o opreşte, pe când la contactul aşa-numit destins (open) (schwach geschnittener Akzent), vocala se manifestă complet înainte de a lua naştere consoana.

3.34. Interconexiunea dintre accent şi lungime. Peste tot unde există contrast între silabe accentuate şi neaccentuate, accentul este întotdeauna folosit ca trăsătură configurativă, şi anume ca trăsătură culminativă, pe când lungimea nu are niciodată această funcţiune. Funcţiunea culminativă a accentului se combină regulat fie cu cealaltă varietate de funcţiune configurativă, funcţiunea demarcativă, fie cu funcţiunea distinctivă. Limbile în care lungimea şi accentul dinamic sunt folosite amândouă ca trăsături distinctive sunt cu totul excepţionale şi, dacă accentul este distinctiv, el este cel mai adesea însoţit de o trăsătură de lungime care este în acest caz redundantă.

Observarea trăsăturilor de forţă şi de cantitate în varietatea lor intersilabică pare să indice că trăsăturile distinctive prozodice care utilizează intensitatea (intensity) şi cele care utilizează durata (time) tind să se confunde.

3.4. Compararea trăsăturilor prozodice şi intrinsece.

Orice trăsătură prozodică se bazează esenţialmente pe contrastul dintre două variabile în interiorul uneia şi aceleiaşi secvenţe temporale: înălţimea (voice-pitch), energia (voice-loudness) sau durata (duration) relativă a unei fracţiuni este determinată în raport cu fracţiunile care o preced şi / sau cu cele care îi urmează. Cum a arătat Herzog, relativ la trăsăturile de ton, „realizările particulare ale contrastelor – produse de distanţele succesive dintre registre sau de mişcările tonale succesive – se schimbă continuu”. Nivelul tonului, modulaţia, gradele accentului dinamic sau descrescendo-ul (stosston) său sunt totdeauna pur relative şi variază considerabil în mărime absolută de la un subiect la altul, şi chiar de la o rostire (utterance) la alta în uzajul aceluiaşi subiect. De asemenea, cantitatea unei vocale poate fi stabilită numai în raport cu cantitatea celorlalte vocale din acelaşi context sau prin relaţia sa cu consoanele următoare.

Oclusivele duble (double stops) (îndeosebi clicurile), cu închideri care se succed rapid, urmate de două destinderi distincte în aceeaşi ordine, exclud celelalte grupuri de consoane din poziţiile în care ele se întâlnesc şi prezintă doar o realizare diferită de secvenţe consonantice ordinare. […]

3.6. Cele două clase de trăsături distinctive intrinsece. Trăsăturile distinctive intrinsece care au fost descoperite până în prezent în limbile lumii şi care – alături de trăsăturile prozodice – stau la baza întregului inventar lexical şi morfologic al limbilor, se reduc la douăsprezece opoziţii, din care fiecare limbă şi le decupează pe ale sale.

Toate trăsăturile intrinsece se repartizează în două clase care ar putea fi denumite a trăsăturilor de sonoritate şi a trăsăturilor de tonalitate, cele din prima clasă fiind înrudite cu trăsăturile prozodice de forţă şi de cantitate, iar celelalte – cu trăsăturile prozodice de înălţime (prosodic pitch features). Trăsăturile de sonoritate folosesc cantitatea şi concentrarea energiei în spectru şi în timp. Trăsăturile de tonalitate implică extremităţile spectrului de frecvenţe.

3.61. Trăsături de sonoritate

I. Vocalic/nonvocalic:

din punctul de vedere acustic – prezenţa vs. absenţa unei structuri de formant net definită;

din punctul de vedere articulatoriu – excitaţie principală a, sau numai a glotei, însoţită de o trecere liberă a aerului de-a lungul aparatului vocal.

II. Consonantic/nonconsonantic:

acustic – energie totală redusă (vs. ridicată);

articulatoriu – prezenţă vs. absenţă a unui obstacol în canalul vocal
(vocal tract).

Vocalele sunt vocalice şi nonconsonantice; consoanele sunt consonantice şi nonvocalice; lichidele sunt vocalice şi consonantice (cu liberă trecere şi, în acelaşi timp, cu obstacol în cavitatea orală şi cu efectul acustic corespunzător); sunetele de tranziţie (engl. glides) sunt nonvocalice şi nonconsonantice.

III. Compact / difuz:

acustic – concentrare de energie mai ridicată (vs. mai redusă) într-o regiune relativ restrânsă, centrală, a spectrului, însoţită de o creştere (vs. descreştere) a cantităţii totale de energie şi a expansiunii ei în timp;

articulatoriu – centrifug (forward-flanged) vs. centripet (backward-flanged). Diferenţa rezidă în relaţia dintre volumul cavităţii rezonatorului în faţa stricturii celei mai accentuate (engl. narrowest stricture, fr. étranglement) şi volumul cavităţii în spatele acestei stricturi. Raportul dintre prima şi ultima este mai ridicat pentru fonemele centrifuge (vocalele deschise şi consoanele velare şi palatale inclusiv postalveolarele) decât pentru fonemele corespunzătoare centripete (vocalele închise şi consoanele labiale şi dentale, inclusiv alveolarele).

IV. Încordat / relaxat (Tense / lax):

acustic – cantitate mai mare (vs. mai mică) de energie împreună cu difuziune mai mare (vs. mai mică) de energie în spectru şi timp;

articulatoriu – deformare mai mare vs. mai mică a aparatului – în raport cu poziţia sa de repaos. Rolul tensiunii musculare, afectând limba, pereţii aparatului vocal şi glota, cere a fi examinat mai îndeaproape.

V. Fonic / afonic (Voiced / voiceless):

acustic – prezenţă vs. absenţă a unei excitaţii periodice de frecvenţă joasă;

articulatoriu – vibraţii periodice ale coardelor vocale vs. absenţa unor asemenea vibraţii.

VI. Nazal / oral (Nazalizat / nonnazalizat):

acustic – difuzare a energiei disponibile pe benzi de frecvenţă mai largi (vs. mai înguste), prin reducerea intensităţii anumitor formanţi (în principal, a primului) şi introducerea de formanţi suplimentari (nazali);

articulatoriu – adăugarea, la rezonatorul bucal, a cavităţii nazale vs. excluderea rezonatorului nazal.

VII. Întrerupt/continuu:

acustic – tăcere (cel puţin în benzile de frecvenţă situate deasupra vibraţiei coardelor vocale) urmată şi/sau precedată de o difuzare a energiei pe o bandă largă de frecvenţă (fie sub forma unei explozii, fie a unei modulaţii rapide a formanţilor vocalici) vs. absenţa tranziţiei abrupte de la sunet la o asemenea tăcere;

articulatoriu – declanşare sau oprire rapidă a sursei fie prin închiderea şi / sau deschiderea rapidă a aparatului vocal, care disting(e) plosivele de constrictive, fie printr-una sau mai multe lovituri (taps), care diferenţiază lichidele discontinue, ca /r/ apical (flap) sau rulat (trill), de lichidele continue, ca /l/ lateral.

VIII. Strident/mat (Strident/mellow):

acustic – zgomot de intensitate relativ ridicată vs. zgomot de intensitate relativ slabă;

articulatoriu – tranşă aspră vs. netedă (rough–edged vs. smooth–edged): un obstacol suplimentar, care creează efecte tranşante (Schneidenton) în punctul de articulare, distinge producerea fonemelor aspre de realizarea, printr-un obstacol mai puţin complex, a fonemelor netede corespunzătoare.

IX. Abruptiv / nonabruptiv (Checked / unchecked):

acustic – coeficient ridicat al descărcării de energie într-un interval de timp redus vs. coeficient scăzut al descărcării, într-un interval mai lung;

articulatoriu – glotalizat (cu compresiunea sau oclusiunea glotei) vs. nonglotalizat.

3.62. Trăsături de tonalitate

X. Grav / acut:

acustic – concentrare a energiei în frecvenţele joase vs. cele înalte ale spectrului;

articulatoriu – periferic vs. median: fonemele periferice (velare şi labiale) au un rezonator mai amplu şi mai puţin compartimentat decât al fonemelor mediane (palatale şi dentale) corespunzătoare.

XI. Bemolat / nonbemolat (Flat / plain):

acustic – fonemele bemolate se opun fonemelor nonbemolate corespunzătoare printr-o coborâre sau slăbire a unor componente ale lor de înaltă frecvenţă;

articulatoriu – fonemele primului tip (cu deschidere strâmtată), în opoziţie cu ale celui de al doilea (cu deschizătura mai largă), sunt produse printr-o reducere a orificiului posterior sau anterior al rezonatorului bucal şi printr-o velarizare concomitentă care dilatează rezonatorul bucal.

XII. Diezat / nondiezat (Sharp / plain):

acustic – fonemele diezate se opun fonemelor nondiezate corespunzătoare printr-o ridicare a unor componente ale lor de înaltă frecvenţă;

articulatoriu – fonemele diezate (cu deschizătura largă) vs. nondiezate (cu deschizătura mai strâmtă) manifestă o dilatare a orificiului de trecere posterior (faringal) al rezonatorului bucal; o palatalizare concomitentă restrânge şi compartimentează cavitatea centrală.