Eugeniu COŞERIU

PENTRU O SEMANTICĂ DIACRONICĂ STRUCTURALĂ*

0.1. Ne propunem să examinăm în acest articol, cu ajutorul unor exemple latine şi romanice, sensul propriu şi posibilitatea însăşi a unui studiu diacronic structural al semnificaţiilor cuvintelor. În termeni saussurieni, problema pe care o punem nu priveşte deci dezvoltarea istorică a semnificaţiilor, nici schimbările în raporturile de solidaritate între semnificanţi şi semnificaţi (înlocuirea semnificanţilor în cursul istoriei limbilor), ci exclusiv schimbările structurale ale semnificaţilor. În locul termenilor saussurieni – mai ales cînd nu este vorba de unităţi lingvistice ca atare, ci de cele două planuri ale limbajului, planul semnificant şi planul semnificat – preferăm totuşi termenii lui L.Hjelmslev, expresie şi conţinut, fără să ne limităm totuşi la aşa zisa „formă a conţinutului” (forma pur relaţională, fără identitate şi făr㠄desemnare” semantică) şi deosebind net pe de o parte significatum şi designatum, meaning şi thing-meant: „semnificatele”, care sunt lingvistice, şi „lucrurile” desemnate, care nu sunt materie lingvistică. Avem în vedere, deci, un studiu diacronic structural al planului conţinutului, iar prin „conţinut” înţelegem, în acelaşi timp, „formă” şi „substanţă” semantice sau, pentru a ne exprima mai bine, „substanţa” semantic㠄formată” lingvistic.

0.2.1 În această privinţă şi dintr-un punct de vedere general, trebuie să precizăm de la început, pentru a nu trebui să repet apoi pentru fiecare exemplu, că o eventuală semantică diacronică structurală – ca de altfel, orice studiu structural – n-ar putea exista decât raportată la ceea ce numim limba funcţională, adică limba ca „sistem”, limba mai mult sau mai puţin unitară în interiorul unei limbi istorice, şi nu cu referire la o limbă istorică („franceză”, „engleză”, „germană” etc.) luată în ansamblu, care în mod normal cuprinde o întreagă serie de „limbi funcţionale”, uneori destul de deosebite. De pildă, nu este posibil să determinăm valoarea lui causer (a conversa) în „franceza actuală” şi atât, pentru că într-o anumită formă din franceza actuală (de exemplu în „franceza medie normală”), acest verb se opune unui verb parler, în timp ce în altă formă („franceza populară”) această opoziţie nu există. Unităţile funcţionale trebuie, desigur, să fie stabilite acolo unde funcţionează şi prin opoziţiile în care ele funcţionează. Or, din acest punct de vedere, nu există o singură unitate, „causer” în franceză. Chiar lăsând la o parte dialectele, există cel puţin două unităţi determinate de opoziţii diferite şi aparţinând unor sisteme diferite: causer nu înseamnă sau „causer” sau „parler”, ci „causer” (opus lui „parler”) într-un sistem al francezei, şi „causer” (+ „parler”) în alt sistem:

 „franceză medie normală”

„franceză populară"

Deci, dacă vrem să stabilim conţinutul lui causer nu putem lua în considerare cele două sisteme în acelaşi timp: trebuie luat în considerare sau un sistem sau celălalt. Aceasta înseamnă că orice descriere structurală (ca şi orice istorie „internă”) a unei limbi istorice trebuie făcută în principiu pentru fiecare din „limbile funcţionale” pe care le distingem în ea. Puţin interesează dacă o facem paralel: important este să nu confundăm sistemele. Faptul că causer se opune (sau nu se opune) lui parler în cutare sau cutare varietate a francezei este un fapt de structură a varietăţilor considerate; faptul că causer se opune lui parler într-o varietate a francezei şi nu se opune în altă varietate, va fi numit, în concordanţă cu L.Flydal[1], un fapt de arhitectură al limbii franceze ca limbă istorică. Faptele de structură se referă la opoziţiile dintre termeni în interiorul unei limbi funcţionale (sistem lingvistic); faptele de arhitectură se referă la opoziţiile dintre limbi funcţionale în interiorul aceleiaşi limbi istorice.[2]

În cele ce urmează, vom avea a face aproape exclusiv cu fapte de structură. Prin „franceză”, „spaniolă”, „italiană” etc. vom înţelege deci aceste limbi în forma lor zis㠄comună” şi „medie” care, până la un anumit punct, poate fi considerată în fiecare caz ca un sistem mai mult sau mai puţin unitar. „Franceza”, de pildă, va fi franceza medie în care causer se opune lui parler_, şi nu franceza în general, în care această opoziţie uneori există, iar alteori nu există. Dar aceasta nu înseamnă că ignorăm natura „polisistematică” a oricărei limbi istorice. Vorbind de opoziţii, vizăm tacit în continuare, în fiecare caz, forma limbii respective în care opoziţiile există şi în care ele sunt aproape aşa cum le prezentăm, ceea ce este suficient pentru scopul nostru actual. Aceasta nu exclude totuşi faptul că există alte forme ale aceleiaşi limbi în care opoziţiile sunt diferite sau că există forme în care ele nu există.

0.2.2. Pe de altă parte, şi de data asta pentru un motiv propriu cercetării noastre, trebuie să precizăm că ne vom ocupa exclusiv de semantica diacronică a lexicului, adică de diacronia semnificaţiilor lexicale, pe care le numim lexeme, şi nu de semantica diacronică în general. În fapt, ar fi vorba, deci, de posibilitatea unei lexematici diacronice. Într-adevăr, limitarea tradiţională a semanticii la „cuvinte”, ca unităţi lexicale, nu este justificată, deoarece gramatica este şi ea „semantică” în măsura în care se ocupa de conţinutul formelor gramaticale[3]: termeni ca plural, singular, comparativ, indicativ, prezent, masculin, feminin etc. şi chiar termeni ca genitiv, dativ etc. desemnează, cel puţin implicit, funcţii (şi nu doar forme ale expresiei) şi se referă prin aceasta la „conţinut”. Formele de expresie ale „pluralului” chiar în interiorul aceleiaşi limbi, pot fi foarte deosebite, şi ceea ce le uneşte este tocmai funcţia lor semnificativă pe care o numim plural. lar când clasăm ca „articole” elemente foarte diferite din punct de vedere material: enclitice, ataşate numelui în anumite limbi (română, daneză, suedeză etc.) şi proclitice, detaşate (sau detaşabile) de nume în alte limbi (franceză, italiană, germană etc.), procedăm astfel de la sine, pentru că, recunoaştem aici „articolul” ca unitate a funcţiei. În realitate, toate funcţiile limbajului – în afara funcţiilor fonologice, care, referindu-se exclusiv la structura expresiei, nu sunt decât indirect – sunt „semantice”: ele sunt modi significandi, „modalităţi” ale semnificaţiei. Dacă, totuşi, folosim termenul semantică în sensul restrâns pe care-l socotim de fapt ca nejustificat, o facem din două motive: a) pentru a fi de acord cu uzul curent, care inţelege prin „semantică” în primul rând sau exclusiv semantica lexicală[4] şi b) pentru că posibilitatea unei semantici diacronice structurale în gramatică nu constituie o problemă şi, într-un anume sens, n-a constituit-o niciodată (cf.1.1.)

0.2.3. Mai precizăm că n-am socotit necesar să dăm aici o definiţie nouă şi personală a „cuvântului”. Considerăm noţiunea de „cuvânt” ca intuitiv stabilită; de altfel, o definiţie modernă oarecare a cuvântului[5] – de exemplu, aceea a lui L. Bloomfield: „a minimum free form” – poate servi scopului nostru, căci dificultăţile empirice foarte felurite referitoare la delimitarea cuvintelor nu privesc de fapt decât „cuvintele gramaticale”, şi nu „cuvintele lexicale”. În locul definiţiilor moderne ale „cuvintelor” preferăm totuşi definiţia „numelui” formulată de Aristotel, definiţie pe care o considerăm ca aplicabil㠄cuvântului” în general şi care se bazează pe criteriul indivizibilităţii cuvântului ca semn (semnificant + semnificat):

 Oνομα μťν οÚν ™στ… φωνľ sημαντικľ κατŚ συνθťτκην…, §ς μηδťν μťρον ™στˆ σημαντικον kecwrism˛non ™ν γαρ τŕ „Kαλλιππος” τŐ „‰ππος” οŮδťν αŮτŐ καθ'εŁυτŇ σημαινει, ňσπερ ™ν τć λŇγä τŐ „καλλŐς Ĺππος”. (De interpr., 16 a 20-24) . Numele este o glăsuire semnificativă pe bază de convenţie, în care nici o parte izolată nu este semnificativă, căci în Kallippos (h)ippos nu semnifică nimic prin el însuşi, ca în expresia kalos (h)ippos „cal frumos”).

Nu definim nici noţiunea de „semnificat” (respectiv „semnificaţia”), căci o semantică diacronică structurală, aşa cum o concepem, ar putea, în principiu, să se împace – deşi cu formulări total diferite – atât cu concepţia clasică (şi saussuriană), după care semnificatul este un fapt „noţional”, un „concept”[6] , cât şi cu o concepţie behavioristă ca aceea a lui Ch. W. Morris_, care consideră semnificatul ca un ansamblu de reguli de folosire a „semnului” (= semnificant material)[7], chiar şi cu o concepţie „distribuţională” (identificarea semnificatului cu suma contextelor în care se poate prezenta semnificantul corespunzător). Ne mărginim să declarăm că, personal, considerăm semnificatul ca un fapt noţional. În plus, credem că faptul noţional este primar şi determinant în raport cu „regulile de folosire a semnului şi cu distribuţia semnificanţilor şi socotim metodele şi criterille „mecaniste” (behavioriste) referitoare la semnificat ca contradictorii, în cerc vicios, şi, în fond, inaplicabile. Dar, aceasta este altă problemă pe care n-o putem trata aici8.

1.1.1. În gramatică – cum am spus – nu ne indoim de posibilitatea unei semantici diacronice structurale; o folosim firesc explicit sau implicit. Când se spune de pildă, că dialectul atic din greacă deosebea un număr dual şi că în koiné acesta „dispare” (sau se confundă cu pluralul), se stabileşte implicit un raport diacronic structural de tipul:

şi când se spune că spaniola, portugheza, catalana, toscana etc. disting trei grade deictice, în timp ce franceza veche, italiana „generală”, româna nu deosebesc decât două, pentru că lui hic şi iste îi corespunde de fiecare dată un singur termen, se stabileşte, de asemeni, un raport diacronic structural care se referă la funcţii, adică la „conţinutul” formelor luate în considerare:

Lat.	Span.	Port.	Cat.	Tosc.	Fr. veche	It. gen.	Rom.
hic	éste	este	aquest	questo	cist	questo	acesta
iste	ése	esse	aqueix	codesto
ille	aquél	aquele	aquell	quello	cil	quello	acela

 Este limpede că aici nu avem în vedere expresia, căci niciuna din formele romanice nu continuă pur şi simplu forma latină respectivă, iar forme ca „cist”, „questo”, „acesta”, nu sunt, ca forme, rezultatul lui „hic” + „iste”: este vorba de un raport al structurilor de conţinut, chiar dacă aceasta nu se spune în mod explicit.

În realitate, gramatica a fost totdeauna „structurală”, cel puţin într-o anumită privinţă şi lingvistica structurală nu este, în principiu, decât aplicarea explicită şi extinderea la restul limbii a metodelor şi a tehnicii implicite ale gramaticii. Într-o gramatică tradiţională bine făcută, adică coerentă şi care nu aplică unei limbi date schemele dintr-o altă limbă, se au în vedere totdeauna categoriile funcţionale, adică structura limbii cercetate: nimeni nu atribuie de pildă, limbii latine dualul şi limbii greceşti ablativul. Dacă nu o facem totdeauna şi pentru toate domeniile gramaticii, este mai degrabă dintr-un defect de coerenţă.

1.1.2. În ceea ce priveşte lexicul, situaţia este dimpotrivă, radical diferită. Lexicologia tradiţională n-a fost niciodată structurală, adica bazată, cel puţin implicit, pe opoziţii funcţionale; nici tentativele unei lexicologii „ideologice” nu sunt structurale, pentru că, cel mai adesea, esta vorba de domenii de realităţi desemnate prin cuvinte şi nu de structuri propriu-zis lingvistice. Puncte de vedere funcţionale şi aproape structurale, deşi implicite, se găsesc mai degrabă în dicţionarele de sinonime şi de antonime.

După părerea noastră, trei sunt explicaţiile acestei situaţii din lexicologie şi mai ales din semantică: a) Identificarea frecventă între semnificatul lingvistic şi realitatea extralingvistică; b) considerarea ca fapt lexicologic prin excelenţă a legăturii dintre planul expresiei şi planul conţinutului; şi c) caracterul diferit (real sau presupus) al lexicului în raport cu gramatica (şi cu fonologia).

1.2. Într-adevăr, se adoptă prea adesea drept criteriu în lexicologie „lucrurile” desemnate, ceea ce este o confuzie între conţinutul lingvistic, significatum, şi realitatea extralingvistică, designata: moştenire a vechii nedistincţii dintre cuvânt şi lucru. Prea adesea ne întrebăm, de exemplu, cum se spune la „arbore” în germană (şi răspundem simplu: Baum) – ceea ce implică considerarea lexicului ca un sistem de nomenclatură pentru o clasificare „reală” deja dată – în loc să ne întrebăm ce cuvânt sau ce cuvinte germane corespund cuvântului francez arbre şi în ce opoziţii specifice funcţionează acest cuvânt sau aceste cuvinte. Se pierde astfel din vedere organizarea propriu-zis lingvistică a lexicului şi ne dăm seama de aceasta, până la un anumit punct, numai când ne lovim de dificultăţi. Dacă ne întrebăm, de pildă, cum se numeşte „arbre” în română, răspunsul nu este tot atât de uşor: „se numeşte” copac în general, dar „se numeşte” pom dacă este vorba de un arbore fructifer, şi în anumite contexte trebuie „să-l numim” arbore (de exemplu arbore genealogic şi niciodată copac genealogic sau pom genealogic).

1.3.1. Pe de altă parte, în ce priveşte lexicul, există obiceiul de a trata expresia şi conţinutul în acelaşi timp şi împreună, şi nu separat, aşa cum se face în gramatică (cel puţin în principiu). În lexicologie ne oprim astfel mai ales la relaţia dintre o anumită expresie şi un anumit conţinut, ceea ce nu este fără legătură cu faptul de a concepe lexicul ca o nomenclatură. De altfel, în gramatică, dispunem de o terminologie specială pentru conţinut (feminin, plural etc., cf. 0.2.2), care nu coincide obligatoriu cu terminologia aplicată expresiei (pentru expresie spunem mai degrabă forme ale femininului, forme ale pluralului etc.) şi calificăm prin cuvinte unităţi de funcţie care, cel mai adesea, la rândul lor nu sunt cuvinte (astfel: „plural”, „feminin”, „ablativ”, „prezent” etc.) Nu acesta e cazul în lexicologie unde – în afara anumitor conţinuturi morfematice („masculin”, „feminin”) – nu posedăm o terminologie specială pentru conţinut, astfel încât, pentru a desemna semnificaţii, folosim aceleaşi cuvinte materiale care reprezintă semnificanţii respectivi (fleuve, de exemplu, poate însenma, după contexte, expresia sonor㠄fleuve”, conţinutul „fleuve” sau amândouă în acelaşi timp), şi unde prin însăşi natura lucrurilor, ne vedem constrânşi să desemnăm prin cuvinte unităţi de funcţie care, de cele mai multe ori chiar şi sunt cuvinte (cel mult, cuvintele se analizează şi se explică cu ajutorul altor cuvinte)9.

Din această cauză, lexicologia istorică e înclinată să ia drept „schimbări semantice” schimbări care, în realitate, nu privesc decât expresia, şi dimpotrivă, să nu vadă anumite schimbări de conţinut, dacă legăturile dintre expresie şi conţinut persistă. Dacă, de exemplu, „iste” ia locul lui „hic” (cf.1.1.1), nu se vorbeşte în gramatică de o schimbare „semantică” (adică de o schimbare în sistemul semnificaţiilor gramaticale), ci doar de o înlocuire materială. Şi nu se stabilesc în gramatică ecuaţii funcţionale ca lat. ubi > fr. oů deoarece se observă că fr. oů corespunde cu lat. quo. În cazuri analoge, în lexicologia istorică se adoptă, dimpotrivă, criterii exact opuse. Se consideră lat. „bucca” > fr. „bouche” (adică înlocuirea lat. „os” prin „bucca”), ca o schimbare „semantică”, deoarece în latin㠄bucca” înseamn㠄joue” şi, dimpotrivă, se stabilesc foarte frecvent fără comentariu ecuaţii etimologice de tipul lat. niger > fr. noir, unde conţinuturile respective nu sunt echivalente.

1.3.2. În realitate, înlocuirea lui „os” prin „bucca” este în legătură şi cu o schimbare „semantică”, deoarece pe lângă lat. „os” exista în latin㠄bucca” şi „gena”; dar, în fapt, tocmai schimbarea „semantică” propriu-zisă (schimbare în conţinut) nu este aceea de la „bucca” > „bouche” şi ea nu se observă, luând în considerare legătura dintre semnificantul „bucca” şi semnificatul său: pentru a o observa, trebuie să examinăm în latină raporturile între semnificaţii „facies” – „vultus” –„os” – „gena” – „bucca”, şi în franceză pe cele dintre semnificaţii „face” –„visage” – „bouche” – „joue”. Dezvoltarea istorică lat. niger > fr. noir reprezintă de asemenea tot o schimbare materială, deoarece fr. „noir” corespunde şi latinului „ater” dar, pentru a face această constatare, trebuie să avem în vedere raporturile de conţinut în care funcţiona niger în latină.

Astfel, faptul de a se opri la raportul de solidaritate între un anumit semnificant şi un anumit semnificat exclude mai degrabă decât implică examinarea conţinutului ca atare şi, prin urmare, schimbările în conţinut.

1.3.3. În bine cunoscutul său tratat de semantică The Principles of Semantics, Glasgow – Oxford, 1957, p. 171. B. Ullmann defineşte schimbarea semantică astfel: „a semantic change will occur wherever a new name becomes attached to a sense and / or a new sense to a name”. Această definiţie corespunde fără îndoială unei noţiuni juste a „semnificaţiei” (meaning), concepută ca o relaţie între expresie (name) şi conţinut (sense), dar – chiar lăsând la o parte faptul că orice împrumut al unei forme lexicale, dacă vrem să-l aplicăm strict, ar trebui considerat ca o schimbare semantică – ea n-ar putea forma baza pentru o lexematică diacronică (admiţând de altfel că aceasta ar fi posibilă), căci în realitate (excepţie făcând implicaţiile posibile ale lui „and”, cf. 4.2.1.), ea nu implică cu necesitate că ceva se produce în conţinut. Ţinând seama că este vizat numai raportul dintre cele două planuri ale lexicului, în definiţia lui Ullmann e vorba sau de substituirea unui semnificant în raport cu un semnificat dat (adică, evident, de o schimbare de expresie), sau de substituirea unui semnificat în raport cu un semnificant dat (adică, dacă vrem, de o schimbare de semnificat), dar nu de schimbare în semnificat, în relaţiile dintre conţinuturile lexicale, care nu rămân în afara cercetării. Într-adevăr, conform primei jumătăţi a definiţiei, schimbarea semantică ar fi un fenomen de tipul următor:

Or, ce implică aceasta? Desigur şi în principiu, nici o schimbare în conţinut, deoarece condiţia însăşi a fenomenului este continuitatea presupusă şi acceptată a semnificatului; se spune explicit c㠄tuer” îl înlocuieşte pe „occire”, adică ia semnificatul său. E vorba deci de o simplă înlocuire a unei expresii prin alta pentru acelaşi conţinut: acelaşi conţinut este „numit” printr-o altă expresie. Din punctul de vedere al conţinutului acest caz nu este deosebit, în fond, de înlocuirea formei „aqua” prin forma „[o]”, pentru conţinutul „aqua”:

Singura diferenţă constă în aceea c㠄tuer” nu este continuarea materială a lui „occidere” aşa cum este „[o]” continuarea lui „aqua”, şi că forma „occire” este înlocuită printr-o formă complet diferită. Fără îndoială, aceasta este o deosebire importantă, dar este vorba de o discontinuitate a expresiei care, în sine, nu afectează planul conţinutului. Din punctul de vedere al raporturilor interne ale conţinutului, în fapt este indiferent c㠄[o]” continuă forma „aqua”, în timp ce „tuer” este altă formă decât „occidere”: este suficient să existe o expresie proprie pentru conţinutul în discuţie, altfel nu am putea vorbi de un conţinut distinct (lăsând la o parte, natural, cazul formelor omofone).

Conform celei de a doua jumătăţi a definiţiei citate, schimbarea semantică ar fi, dimpotrivă, un fenomen de tipul următor:

„tutare” ..... „tuer” ..... „tuer”

„exstinguere” …. „exstinguere”…. // ”occidere”

Dat fiind faptul că de data aceasta se presupune tocmai continuitatea expresiei, ar părea că aici se produce ceva în planul conţinutului. Dar, în realitate, este vorba iarăşi de un fenomen care nu priveşte decât relaţia semnificant – semnificat, şi nu relaţiile între semnificaţi. Desigur, un semnificat a fost înlocuit prin altul, pentru acelaşi semnificant, dar aceasta nu înseamnă că s-au schimbat relaţiile de conţinut: ele pot fi exact aceleaşi ca mai înainte şi în orice caz, dacă ceva s-a schimbat, nu o putem deduce din dizolvarea legăturii „tuer” – „exstinguere” şi din constituirea legăturii „tuer” – „occidere”. Pe de altă parte, am putea interpreta acest al doilea caz şi ca o schimbare având legătură numai cu expresia, adică ca o deplasare a formei „tuer” pe planul expresiei, din poziţia corespunzătoare semnificatului „exstinguere” în poziţia corespunzătoare semnificatului „occidere” – aceşti semnificaţi fiind concepuţi în principiu ca stabili şi neafectaţi prin „schimbare” – ceea ce ar reduce cele două cazuri la un singur fenomen considerat din două puncte de vedare diferite (substituire de expresie în raport cu „occidere”, substituire de conţinut în raport cu „tuer”):

De altfel, în cele două cazuri, nu se vorbeşte de schimbare „semantică” decât pentru c㠄tuer” există deja în aceeaşi limbă istorică pentru un alt semnificat. S-ar aplica acelaşi criteriu dac㠄occire” ar fi fost înlocuit printr-o formă împrumutată dintr-o limbă străină? Avem dreptate să ne întrebăm, deoarece definiţia lui Ullmann pare să implice aceasta (la rigoare, „tuer” pentru semnificatul „tuer” este deci şi el un „împrumut”, dar în interiorul aceleiaşi limbi istorice). Foarte probabil dacă ar fi vorba de o formă care provine dintr-o altă limbă istorică, s-ar vorbi doar de o substituire materială şi nu ne-am gândi la un fapt „semantic”: cel puţin aşa se procedează de obicei.

1.3.4. Chiar o semantică ce ar vrea să fie „structurală” nu ajunge să ia în considerare conţinutul dacă nu se desprinde de legătura între cutare semnificant şi cutare semnificat. Ullmann citează după W. Wartburg şi interpretează ca fapt semantic „structural” înlocuirea lui „femur” prin „coxa”, din cauza coliziunii cu „fimus” – (fr. „fumier” – „gunoi”) şi a coliziunii lui „coxa” (pentru vechiul semnificat „coaps㔠fr. „hanche”) prin germanicul „hönka” (fr. hanche). Dar el însuşi semnalează că structura semnificaţilor respectivi „remained unaltered throughout the process”10. Într-adevăr, nu e vorba decât de o dublă substituire a semnificanţilor deoarece raporturile între semnificaţi rămân identice deşi sunt exprimate prin forme diferite: lat. „coxa” / „femur” = fr. „hanche” / „cuisse”. E posibil ca o coliziune să aibă efectiv urmări semantice; acesta este de exemplu cazul lui chair (dacă înlocuirea parţială a lui „chair” se datorează într-adevăr coliziunii cu chere) unde apare o nouă opoziţie semantică: v.fr. cher = fr. mod. chair / viande. Dar, în sine, o coliziune nu este un fapt semantic, deoarece ea priveşte exclusiv planul expresiei. 

 1.3.5. Prima condiţie a unei lexematici diacronice (ca, de altfel, şi a unei lexematici descriptive) este deci plasarea din punctul de vedere al conţinutului ca atare – căci, fireşte, nu putem constata schimbările semnificaţiilor decât acolo unde se produc – şi considerarea expresiei tocmai ca „expresie”, adică numai ca manifestare, şi garanţie a existenţei, a distincţiilor semantice, la fel cum se face în gramatică pentru funcţiile gramaticale.

 1.4.1. În sfârşit – şi din punct de vedere metodologic, acesta este poate motivul cel mai puternic – ezităm în faţa eventualităţii unei tratări structurale a lexicului, deoarece ne îndoim de existenţa unor structuri lexicale simple şi clare, asemănătoare celor din gramatică şi fonologie. Se remarcă adesea că asociaţiile semantice ale unităţilor lexicului sunt foarte numeroase şi aproape de nedescurcat, că în lexic nu există regularitatea materială din gramatică, şi, în fine, că lexicul este domeniul cel mai puţin structurat al limbii.

 Pe de altă parte, chiar dacă se recunoaşte explicit sau implicit existenţa unor opoziţii lexicale analoge celor din gramatică şi din fonologie (şi implicit se recunoaşte aceasta adesea chiar în lucrările practice), ne îndoim de posibilitatea de descriere globală, ca un singur sistem, a întregului lexic al unei limbi.

 

 

---