John Lyons

HIPONIMIE SI INCOMPATIBILITATE*

10.3.1. Hiponimia. Hiponimia şi incompatibilitatea sunt cele mai importante relaţii paradigmatice de sens care structurează vocabularul. Deşi sunt în mare masură interdependente, le vom discuta separat, pentru mai multă uşurintă.

 Termenul de ,,hiponimie” nu face parte din fondul tradiţional al semanticianului, este o creaţie recentă, prin analogie cu ,,sinonimie” şi ,,antonimie”. Deşi termenul este nou, noţiunea de ,,hiponimie” este destul de veche şi a fost demult recunoscută ca unul din principiile constitutive în organizarea vocabularului tuturor limbilor. Hiponimia a fost deseori numită ,,incluziune”. De exemplu, se spune că ,,inţelesul” lui stacojiu este ,,inclus” în înţelesul lui roşu, înţelesul cuvântului lalea se spune că este ,,inclus” în ,,înţelesul” cuvântului floare ş.a.m.d.

 Relaţia aceasta de ,,incluziune” a unui termen mai specific într-unul mai general a fost formalizată de unii semanticieni folosind logica claselor: clasa de entităţi la care se face referinţă prin cuvântul floare este mai largă şi include clasa de entităţi la care se face referinţă prin cuvântul lalea; clasa de entităţi care pot fi descrise corect ca fiind stacojii este inclusă în clasa de entităţi care sunt corect descrise ca roşii ş.a.m.d. Se va observa că această formulare a relaţiei de ,,incluziune” se sprijină pe noţiunea de referinţă (întrucât operează cu clase de ,,entităţi” care sunt denumite de unităţile lexicale). Unul din motivele pentru care preferăm să introducem noul termen tehnic ,,hiponimie” este pur şi simplu acela că termenul ,,incluziune” rămâne liber pentru teoria referinţei şi formalizarea ei in logica claselor. Am văzut deja că este de dorit să facem o distincţie între sens şi referinţă. Este important să înţelegem că hiponimia, ca relaţie de sens care se stabileşte între unităţile lexicale, se aplică termenilor referenţiali în exact acelaşi mod în care se aplică termenilor cu referinţă. 

 Un motiv mai important pentru a prefera să folosim un termen alternativ la ,,incluziune” este că acesta din urmă este oarecum ambiguu. Dintr-un punct de vedere, un termen mai general este mai ,,inclusiv” decât un termen mai specific – floare este mai inclusiv decât lalea – pentru că se referă la o clasă mai largă de lucruri. Dar, din alt punct de vedere, termenul specific este mai ,,inclusiv” – lalea este mai inclusiv decât floare – intrucât poartă mai multe ,,unităţi” informaţionale (,,biţi”) mai mulţi ,,componenţi” semantici […]. Această diferenţă privind punctul de vedere din care se poate lua în considerare ,,incluziunea” corespunde în logica tradiţională şi în anumite teorii semantice diferenţei dintre extensiunea şi intensiunea termenului. Extensiunea unui termen este clasa de entităţi la care se referă termenul sau cărora li se poate aplica aceasta; intensiunea unui termen este mulţimea atributelor care caracterizează orice entitate căreia termenul i se aplică corect. Extensiunea şi intensiunea variază invers proporţional una faţă de cealaltă: cu cât extensiunea este mai mare, cu atât mai mică este intensiunea şi invers. De exemplu, extensiunea termenului floare este mai mare decât a termenului lalea, întrucât cel dintâi se referă la mai multe lucruri; pe de altă parte, intensiunea termenului lalea este mai mare decât aceea a termenului floare, intrucât caracterizarea sau definirea lalelelor trebuie să se refere la o mulţime mai largă de atribute decât cele care sunt suficiente pentru a caracteriza florile. Putem menţiona în treacăt că anumiţi semanticieni, îndeosebi Carnap, au încercat să facă distincţia între ,,sens” şi ,,referinţă” în termenii distincţiei logice dintre intensiune şi extensiune. Noi am adoptat opinia că diferenţa dintre ,,sens” şi ,,referinţă” este de cu totul alt ordin […]. Confuzia se poate evita prin folosirea unui termen neutru, nemetaforic, cum este ,,hiponimia”. Vom spune că stacojiu, purpuriu, rubiniu etc. sunt co-hiponomele lui roşu, iar lalea, viorea şi trandafir etc. sunt co-hiponimele termenului floare. Şi invers, vom spune ca roşu este termenul supraordonat faţă de hiponimele lui (termenul mai clar, cu bază greacă, ,,hiperonim” nu este, din punct de vedere acustic, în engleză, suficient de distinct de ,,hiponim”). 

 Hiponimia poate fi definită ca o implicaţie unilaterală. (De exemplu, se va considera că x este stacojiu implică  x este roşu dar, în general, reciproca implicaţiei nu este adevărată). În cazurile cele mai tipice, o propoziţie conţinând un termen supraordonat va implica fie (i) disjuncţia acelor propoziţii care conţin fiecare un alt membru al unei mulţimi de co-hiponime, fie (ii) o propoziţie în care co-hiponimele sunt ca şi semantic coordonate. Ambele posibilităţi pot fi ilustrate cu Am cumpărat nişte flori. Această propoziţie ar putea implica disjuncţia propoziţiilor: Am cumpărat nişte lalele; Am cumpărat nişte trandafiri; Am cumpărat nişte viorele etc. (Prin ,,disjuncţie” înţelegem în acest context alegerea unei alternative dintr-o mulţime: dacă p implică disjuncţia lui q, r şi s, atunci p implică sau q, sau r, sau s). Ar putea, de asemenea, implica o propoziţie de tipul Am cumpărat nişte trandafiri şi nişte lalele sau Am cumpărat nişte viorele şi nişte lalele etc. Natural, una din cele mai convenabile trăsături ale principiului hiponimiei este că el ne oferă posibilitatea de a fi mai generali sau mai specifici potrivit imprejurărilor. Ar fi complet inadecvat să spunem că nişte flori este imprecis sau impropriu (între ,,nişte trandafiri”, ,,nişte lalele” etc., pe de o parte şi ,,nişte trandafiri şi nişte lalele”, ,,un trandafir şi nişte lalele”, pe de altă parte).

 10.3.2. Sinonimia ca hiponimie simetrică. Deşi un termen supraordonat nu-şi implică, în general, hiponimele, este frecvent cazul în care contextul situaţional sau modificarea sintagmatică a termenului supraordonat fac ca acesta să aibă sensul unuia dintre hiponimele sale. Aceasta este sursa sinonimiei dependente de context […]. Şi ea ne sugerează posibilitatea definirii relaţiei de sinonimie ca hiponimie simetrică: dacă x este un hiponim al lui y şi y este, de asemenea, un hiponim al lui x (adică, dacă relaţia este bilaterală sau simetrică), atunci x şi y sunt sinonime. Folosindu-ne de distincţiile terminologice din teoria mulţimilor şi logica claselor, vom numi implicaţie propriu-zisă relaţia de implicaţie unilaterală sau asimetrică dintre lalea şi floare. Hiponimia este tranzitivă în sensul că, dacă relaţia este adevarată pentru a şi b şi, de asemenea, pentru b şi c, atunci este adevarată şi pentru a şi c. Sinonimia, ca un caz particular de hiponimie, are deci în plus proprietatea de a fi o relaţie simetrică (dacă este adevarată despre a şi b, este adevarată şi despre b şi a). Şi, din motive pur formale, poate fi definită şi ca reflexivă; orice unitate lexicală este substituibilă şi sinonimă cu ea însăşi în acelaşi context. (Aşadar, sinonimia este o relaţie de echivalenţă, în sensul matematic al termenului).

 10.3.3. Absenţa termenilor supraordonaţi. Principala idee de subliniat privind relaţia de hiponimie este că în limbile naturale ea nu operează atât de cuprinzător şi sistematic ca în diferitele sisteme de taxonomii ştiinţifice (în botanică, zoologie etc.) Vocabularele limbilor naturale tind să aibă multe lacune, asimetrii şi nedeterminari. De exemplu, nu există în limba engleză un termen supraordonat, adjectival, care să aibă drept co-hiponimie toate cuvintele care denumesc culorile. (Logicienii citează frecvent ca exemplu de implicaţie analitică: Dacă un obiect este roşu, atunci el este colorat. Dar, această implicaţie nu este în general adevarată pentru toţi termenii care denumesc culori în utilizarea limbii. Astfel, adjectivul colorat contrastează cu alb în anumite contexte – în sortarea rufelor de spălat, în clasificarea indivizilor după rasă etc. – şi cu transparent în altele, de exemplu în sticle se află lichid colorat – ne-am putea întreba de asemenea, dacă nu cumva colorat contrastează atât cu alb, cât şi cu transparent, în contexte de acest fel). În mod similar, nu există un adjectiv mai general faţă de care pătrat şi rotund să fie hiponime. Pe de altă parte, există multe cuvinte, îndeobşte considerate unitaţi lexicale, a căror sferă de aplicare este atât de generală, încât le-am putea foarte bine trata ca elemente gramaticale ,,suport”, ,,vide” în analiza sintactică de adâncime: de exemplu, a veni, a merge, persoană, lucru, eveniment etc. La acest punct există un grad înalt de corespondenţă între sintaxă şi semantică […].

 10.3.4. Structura ierarhică a vocabularului. Mulţi semanticieni au fost atraşi de posibilitatea de a descrie vocabularul unei limbi ca pe o clasificare ierarhică taxonomică, operând de la categoriile cele mai generale până la cele mai specifice. Am menţionat deja Tezaurul lui Roget, cea mai cunoscută încercare de a analiza vocabularul limbii engleze în acest mod şi vom reveni la problema structurii ierarhice a vocabularului în secţiunea dedicată principiilor componenţiale […].

 Cel mai important factor în organizarea ierarhică a vocabularului prin intermediul relaţiei de hiponimie îl constituie structurile culturale în care operează limba respectivă, servind ca principal mijloc de comunicare. A devenit un truism faptul că termenii care se referă la artefacte nu pot fi definiţi decât în relaţie cu scopul sau funcţia normală a obiectelor la care se referă aceştia: de exemplu, şcoală:,,o clădire unde sunt educaţi copiii”, casă: ,,o clădire unde locuiesc oamenii”. Dar aceasta se poate spune despre vocabular în ansamblu, care nu este numai antropocentric (adică organizat conform cu interesele şi valorile general umane), ci şi ,,cultural determinat” (reflectând instituţiile specifice şi practicile diferitelor culturi). Parte din ceea ce am numit nonizomorfismul semantic al diferitelor culturi […] se explică prin faptul că limbile individuale variază considerabil privind extensiunea unor termeni aproximativ echivalenţi. Este adesea posibil să identificăm (în termenii sferelor lor de aplicare […]) hiponimele unui termen dintr-o limbă cu unităţi lexicale din altă limbă, fară a putea găsi un echivalent pentru termenul supraordonat. Pentru a ilustra acest fenomen, să considerăm cuvântul grec dēmiourgós.

 Printre hiponimele lui dēmiourgós (care se traduce de obicei prin ,,meşteşugar”, ,,artizan”) găsim un mare număr de termeni, incluzând pe tektōn, iatrós, aulētēs, skutotómos, kybernētēs. Pentru fiecare din ele există în engleză sau în română un echivalent satisfăcător în scopul traducerii operelor autorilor clasici: ,,carpenter” / ,,dulgher”, ,,tâmplar”; ,,doctor” / ,,doctor”; ,,flute-player” / ,,flautist”; ,,shoemaker” / ,,cizmar”; ,,helmsman” / ,,cârmaci”. Dar, nu există în engleză sau în română un cuvânt care să fie supraordonat echivalenţelor de traducere ale cuvântului dēmiourgós, fără a fi, în acelaşi timp, supraordonat altor cuvinte care nu sunt echivalente de traducere ale lui dēmiourgós. Distincţia dintre arte, meşteşuguri (negustorie, profesiile legate de teologie, medicină, drept ş.a.m.d.) nu este pertinentă pentru sensul lui dēmiourgós. Oricine avea o ocupaţie recunoscută în cultura respectivă şi care cerea cunoştinţe specializate şi o (anumită) pregătire era un dēmiourgós. Înţelesul acestui cuvânt îl putem descrie numai prin intermediul hiponimelor sale şi al relaţiilor de sens pe care le are cu alte cuvinte din greacă (în particular cu verbul epístasthai, ,,know” / ,,a şti”, ca rezultat al unei pregătiri). De fapt, traducerea multora din hiponimele lui se sprijină implicit pe decizia de a trata anumite clase de oameni şi activităţile lor ,,profesionale” ca fiind cultural echivalente. Identificăm sfera de aplicare a cuvântului românesc doctor cu a grecescului iatrís, în virtutea deciziei noastre de a considera echivalentă funcţia culturală sau socială a celor denumiţi prin aceste cuvinte, dar această decizie implică recunoaşterea faptului că multe dintre activităţile caracteristice unui ,,doctor” sau ,,iatris” sunt cultural determinate şi irelevante pentru ceea ce considerăm că este funcţia lor cultural invariantă. Orice traducere dintr-o limbă în alta implică decizii de acest gen. Din punct de vedere metodologic este corect principiul conform căruia sensul nu rămâne invariant în traducere, aşa încât nu există sinonimie între cuvintele diferitelor limbi, ci numai un grad de echivalenţă mai mare sau mai mic în ceea ce priveşte ,,sfera de aplicare” a cuvintelor. Şi, în momentul de faţă, teoria semantică nu poate face altceva decât să apeleze la vorbitorul bilingv pentru a emite judecăţi intuitive de echivalenţă în aria ,,suprapunerii culturale” […].

 10.3.5. Incompatibilitatea. Incompatibilitatea poate fi definită pe baza relaţiei de contradicţie, dintre propoziţii. Dacă o propoziţie S₁ neagă explicit sau implicit altă propoziţie S₂, atunci S₁ şi S₂ sunt contradictorii (S₁ şi S₂ sunt explicit contradictorii dacă S₁ neagă S₂ la nivel sintactic, altfel ele sunt implicit contradictorii […]). Dacă S₁ şi S₂ sunt propoziţii implicit contradictorii, cu structura de adâncime comună şi dacă ele diferă numai prin aceea că acolo unde una conţine unitatea lexicală x, cealaltă conţine unitatea lexicală y, atunci x şi y sunt incompatibile. Să luăm un exemplu simplu, familiar din domeniul termenilor pentru culori din limba română. Dacă cineva spune Maria purta o pălărie roşie, această propoziţie este inţeleasă ca negând implicit Maria purta o pălărie verde (albastră, albă, galbenă etc.). Şi înlocuirea lui roşu cu oricare din aceşti termeni va fi interpretată la fel, ea negănd implicit Maria purta o pălărie roşie. De aceea, termenii formează un grup de unitaţi lexicale incompatibile.

 Aceste fapte sunt destul de clare. Ceea ce nu a fost foarte clar până acum pentru semanticieni este că incompatibilitatea unităţilor roşu, verde etc. nu este o consecinţă secundară a sensului pe care îl are fiecare termen în parte (cum s-ar spune în mod independent), ci este în mod necesar implicată în învaţarea şi cunoaşterea sensului fiecărui termen din grup. După cum am văzut deja, termenii pentru culori consideraţi împreună epuizează un continuu referenţial, iar învaţarea locului unde se stabilesc liniile de demarcaţie ale unui termen, să zicem albastru pe acest continuu, depinde recunoaşterea faptului că de cealaltă parte a graniţelor se află culoarea ,,nonalbastru” […]. În principiu, s-ar putea concepe învăţarea referinţei uneia dintre culori, fără cunoaşterea unităţilor care se referă la zonele de pe continuu aflate dincolo de graniţele termenului ,,albastru” (adică fără contrastarea implicită a termenilor albastru şi nu…albastru). Ne-am putea imagina o limbă învăţată intr-un mediu care nu oferă exemple de culori în toate ,,punctele” continuului, dar, în practică, este de presupus că referinţa şi sensul celor mai obişnuiţi termeni pentru culori se învaţă mai mult sau mai puţin simultan, cu o permanentă ajustare a graniţelor, până când ele aproximează norma comunităţii lingvistice respective. Diferenţierea lexicală ulterioară este apoi posibilă pe baza hiponimiei, roşu fiind subîmpărţit în purpuriu, stacojiu ş.a.m.d. Dar diferenţierea ulterioară variază considerabil la vorbitorii individuali. Cei care în virtutea profesiei sau interesului lor, trebuie să facă distincţii de culoare mai numeroase vor dezvolta o foarte bogată terminologie a culorilor. Dar vor face aceasta după ce şi-au însuşit, în ansamblu, distincţiile ,,brute” caracteristice vocabularului nespecializat al comunitaţii.

 10.3.6. Incompatibilitate şi diferenţă de sens. Incompatibilitatea nu se confundă cu simpla diferenţă de sens. Aceasta este foarte evidentă în cazul incompatibilităţii co-hiponimelor unui termen supraordonat, care sunt diferite în interiorul unei dimensiuni de similaritate a sensului. De exemplu, purpuriu şi moale sunt diferite ca sens, dar nu şi incompatibile: ambele adjective pot fi aplicate aceluiaşi obiect fără contradicţie. Pe de altă parte, purpuriu şi stacojiu sunt similare ca sens (similaritatea lor fiind exprimabilă ca hiponimie faţă de roşu), dar incompatibile. Termenii incompatibili de ,,nivel superior” roşu, verde, albastru sunt şi ei asemănători ca sens fără a exista însă un termen adjectival supraordonat pentru aceste co-hiponime.

 Distincţia între incompatibilitate şi diferenţa de sens este mai puţin clară în alte situaţii: mai ales în cazul cuvintelor care denumesc ,,obiecte” fizice (,,naturale” sau confecţionate). Cuvintele masă şi scaun sunt incompatibile (vom neglija complicaţiile teoretice neinteresante introduse de mobilele cu funcţie dublă), dar am fi inclinaţi să spunem, fără indoială corect, că sensul unuia s-ar putea învăţa independent de sensul celuilalt. Desigur, n-am vrea să spunem că cineva cunoaşte înţelesul cuvântului masă, dacă îl foloseşte pentru a se referi la obiecte pe care alţi vorbitori ai limbii române le descriu ca ,,scaune”. Problema este dacă există cumva vreo ,,dimensiune” de asemănare antecedentă distincţiei care să preceadă deosebirea dintre cei doi termeni incompatibili. Aceeaşi întrebare poate fi pusă în legătură cu cuvintele uşă şi fereastră. În cazul cuvintelor masă şi scaun există termenul supraordonat mobilă; nu există nici un astfel de termen care să reunească cuvintele uşă şi fereastră. Dar existenţa sau inexistenţa unui termen supraordonat pare să nu aibă mare importanţă în acest caz. Dar atunci când ne referim la perechi de cuvinte ca scaun şi vacă (sau sute de alte unităţi lexicale – pentru a folosi exemplul lui Lewis Carroll, shoe / pantof, ship / corabie, sealingwax / ceară roşie de sigiliu sau cabbage / varză şi king / rege), care, din punct de vedere semantic nu au altceva în comun decât faptul că denotă entităţi fizice, nu are nici un rost să deosebim între incompatibilitate şi diferenţa de sens. Relaţia de incompatibilitate are o importanţă crucială în cazul ansamblului de unităţi lexicale care structurează un continuu (atât pentru învăţarea, cât şi pentru intrebuinţarea limbii). Şi ar fi greşit să credem că distincţia dintre incompatibilitate şi simpla diferenţa de sens nu se aplică deloc clasificării lexicale a cuvintelor care denumesc persoane, animale şi obiecte fizice. Să ne gândim doar la arbore, arbust, tufiş etc. pentru a vedea că distincţia este importantă şi în acest domeniu.

 Trebuie facută o ultimă distincţie între hiponimie şi incompatibilitate. Am accentuat în repetate rânduri asupra principiului conform căruia distincţiile semantice pot fi făcute fie paradigmatic, fie sintagmatic. Pentru a mai da un exemplu, limba română distinge paradigmatic între frate şi soră, în timp ce limba turcă nu face această distincţie: cuvântul kardeş este nemarcat privind distincţia de sex, dar poate fi marcat prin modificarea sintagmatică, dacă vrem să precizăm sexul persoanei la care se face referirea: kızkardeş ,,soră” (,,frate-fată”, cum am spune). Alte limbi fac o distincţie paradigmatică între ,,fiul cel mai vârstnic”, ,,fiul mai tânăr” etc.