VI. SEMANTICA

Sorin STATI

Problemele actuale ale semanticii lingvistice*

1. Ce înseamnă „sens”?

Iată o întrebare pe care lingviştii nu şi-au pus-o în trecut pentru că răspunsul se impunea de la sine, chestiunea era prea simplă pentru a forma o temă de investigaţie. Astăzi mulţi lingvişti o ocolesc pentru motivul contrar: e prea complicată, depăşeşte forţele lor.

Când semantica s-a constituit ca ramură a ştiinţei limbii – în a doua jumătate a secolului al XIX-lea [r. ed.] – „sens” şi „sens al cuvintelor” era în fond acelaşi lucru. Dacă termenul „sens” avea o accepţie atât de îngustă (în comparaţie cu vremurile mai noi), aceea a termenului „semantică” denota o limitare încă mai pronunţată, căci disciplina abia născută îşi consacra toate eforturile elucidării unei singure probleme a sensului – mobilitatea sau, într-o formulare uzuală, „de ce şi cum se schimbă sensul cuvintelor?”.

Cu trecerea timpului, lingviştilor nu le-a fost greu să remarce că sens au şi parţile constitutive ale cuvintului (rădăcina, afixele, desinenţele), ceea ce a dus la formularea distincţiei „morfem lexical / morfem gramatical” şi la deschiderea dezbaterii în jurul sensurilor gramaticale şi al raportului dintre ele şi formele gramaticale. Progresul ştiinţei i-a făcut pe specialişti să separe înţelesul cuvântului ca unitate a vocabularului de semnificaţiile cuvântului în reţeaua de dependenţe care formează structura unui enunţ şi să discute despre sens în legătură cu părţile de propoziţie, cu propoziţia şi fraza. Problema sensului a devenit şi mai complicată când a început studiul valorii semnificative a structurii melodice a comunicării. Intonaţia, pauza, accentul nu sunt nici cuvinte, nici părţi de cuvinte, şi totuşi sunt purtătoare de sens. În sfârşit, crearea stilisticii a adăugat celor două categorii mari de sensuri lingvistice – lexical şi gramatical – încă una, aceea a sensului „afectiv”, „expresiv”, „emoţional”.

Pentru lingviştii iniţiaţi în cercetările de semantică efectuate în alte ştiinţe, confuzia nu face decât să sporească. „Hipertrofia semantică” la care a ajuns cuvântul sens, îl face aproape inutilizabil1.

În lingvistică, sensul şi ştiinţa sensului au denumiri destul de variate: sens, semnificaţie, înţeles, valoare, funcţie2; semantică, semasiologie, plerematică, lexematică. Fiecare foloseşte aceşti termeni în felul său, singura lor calitate reală fiind de ordin stilistic (alternează pentru a evita monotonia repetării unuia singur dintre ei). Consideraţiile de semantică sunt partea slabă în analiza limbii – e o concluzie firească, formulată acum mai bine de opt [r. ed.] decenii3. Exagerând dificultăţile, cineva spunea că „în lipsa unei explicaţii satisfăcătoare a noţiunii de înţeles, lingviştii care lucrează în domeniul semanticii sunt  în situaţia de a nu şti despre ce vorbesc”4.

Dacă ne limităm la sens în lingvistică, şi aici la sensul cuvântului ca unitate a vocabularului (nu şi ca termen într-o structură sintactică), varietatea definiţiilor e fără doar şi poate descurajantă.

(a) Întâlnim mai întâi definiţii care echivalează sens cu conţinut de conştiinţă, deşi noţiunea aceasta nu e prea clară. („Orice conţinut de care sunt conştienţi oamenii, referitor la lucruri, la proprietăţile lor, la conexiunile şi relaţiile lor, şi care e fixat în aspectul sonor (material) al limbii”5). De aici se desprind:

(b) Definiţii care consideră sensul ca reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte, fenomene etc.6, ceea ce înseamnă că sensul are la bază o noţiune7. Legătura dintre semnificaţia cuvântului şi noţiune a fost văzută încă de filosofia medievală, care a cuprins-o în formula „vox significat mediantibus conceptibus8. Cercetătorii moderni au arătat că la „materializarea, exprimarea unei noţiuni” se adaugă „individualizarea”9 (prin inţelesul său, un cuvânt ne trimite la o clasă de obiecte, dar în acelaşi timp la un anumit exemplar din acea clasă); a rămas încă în litigiu chestiunea dacă toate cuvintele exprimă noţiuni10 sau există şi cuvinte al căror sens, deşi presupune generalizare şi abstractizare, nu materializează o noţiune (interjecţiile, prepoziţiile, conjuncţiile).

(c) Sub influenţa psihologiei behavioriste, unii lingvişti americani, începând cu Leonard Bloomfield, identifică sensul cu obiectul denumit de cuvânt11 şi cu reacţia celui care percepe cuvântul: „Rostind o formă lingvistică, vorbitorul determină pe ascultătorii săi să reacţioneze la o situaţie; această situaţie şi reacţiile faţă de ea sunt sensul lingvistic al formei”12. Consecinţele acestei concepţii au fost trase de unii dintre urmaşii lui Bloomfield: dacă sensul se identifică cu o situaţie, cu reacţiile vorbitorilor, ale interlocutorilor, atunci lingvistica nu are nici un temei să se mai ocupe de sensuri.

(d) Un număr de cercetători definesc sensul ca o relaţie. În primul rând trebuie menţionat aici Morris, cu diviziunea sa tripartită13:

– sens existenţial (relaţia semn-obiect); formează obiectul semanticii ;

– sens pragmatic (relaţia semn-om, adică persoana care foloseşte sau interpretează semnul); formează obiectul pragmaticii14:

– sens formal (relaţia dintre semnele unei limbi), de care   se ocupă sintaxa.

După A. V. Isačenko, sensul e legătura, veriga de legătură dintre designator [= semnul lingvistic] şi denotatum, adică o esenţă, o substanţă care aparţine realităţii extralingvistice15. Tot ca o relaţie vede sensul16 şi Stephen Ullmann – o relaţie reciprocă şi reversibilă între un nume, un cuvânt, adică un complex sonor, şi obiectul denumit de acesta17 („dacă auzi cuvântul te gândeşti la lucru, dacă te gândeşti la lucru, spui cuvântul”)18.

Dintr-un unghi filosofic, Adam Schaff defineşte semnificaţia tot ca relaţie: ea „este în primul rând o relaţie socială între oameni care comunică şi acţionează”, „relaţie specifică între oameni, în care intervine reflectarea realităţii obiective în conştiinţă – reflectare determinată de activitatea practică a oamenilor”19.

(e) De la Saussure încoace, câştigă tot mai multă favoare ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii20, în cadrul unui sistem în care fiecare sens este element component. Sens înseamnă acum funcţie a unui element, cu referire la sistemul specific din care face parte21, sau valoare – în terminologia saussuriană.

(f) Pentru marea majoritate a cuvintelor care sunt polisemantice, este adevărat că fiecare din nuanţele de înţeles se poate realiza numai în anumite vecinătăţi sintactice. Distribuţia (ansamblul contextelor unei forme lingvistice) este strâns legată de sens; de aici afirmaţii ca: distribuţia formelor „constituie un factor al sensului”22, „se poate presupune că oricare două morfeme A, B cu sens diferit diferă întrucâtva şi ca distribuţie”23, sensul cuvântului se defineşte ca un „potenţial de combinări posibile cu alte cuvinte”, „totalitatea acestor posibilităţi… condiţionează în fapt existenţa sensului lexical ca un fenomen obiectiv sau ca un fapt al limbii”24.

 2. Scurtă istorie a semanticii lingvistice

Preocupări de semantică ne sunt semnalate încă din antichitate: problema omonimelor, a sinonimelor, a valorilor stilistice, expresive ale cuvintelor, folosirea lor cu sens figurat25. În prima jumătate a secolului al XIX-lea se conturează începuturile semanticii ştiinţifice şi sub influenţa probabilă a mişcării romantice din literatură, care a arătat un interes viu pentru cuvinte, pentru puterea lor aproape misterioasă, şi a creat astfel un climat propice studiului semnificaţiilor lexicale.

Ca ramură cu drepturi depline, semantica se constituie abia la sfârşitul secolului, având drept obiect numai schimbările de sens ale cuvintelor, mutaţiile semantice: restrângere, lărgire, transfer, degradare, înnobilare, etc26. S-a studiat şi se studiază în această semantică – numită azi tradiţională – felul cum obiectele îşi schimbă numele şi mai ales invers, cum semnificanţii îşi schimbă semnificaţii27. Aceasta este die Semasiologie, cum i-au spus lingviştii germani, la sémantique28, termen creat de Bréal în 1883, disciplină în care au excelat Hermann Paul, A. Darmesteter, M. Breal şi, la noi, Lazăr Şăineanu29.

 Nu e greu de observat că latura cea mai importantă a semanticii tradiţionale este extralingvistică, fiindcă studiază modalităţile de reflectare a realităţii în cuvinte, adică o problemă de teorie a cunoaşterii. Degradarea, lărgirea etc. sensurilor sunt rezultatul unor presiuni care provin dinafara conţinutului lexical30.

 Semasiologia a căutat să identifice cauzele schimbărilor de sens şi a deosebit cauzele externe31 – cu rol precumpănitor – de cauzele interne (conflictul omonimic, sinonimia ş.a.)32. Derutaţi şi copleşiţi de varietatea nesfârşită şi de complexitatea fenomenelor semantice, numeroşi specialişti (tradiţionalişti mai ales) consideră că nu e cazul să se vorbească în semasiologie de legi de evoluţie, de legi în general33, deşi varietatea şi complexitatea nu pot constitui, evident, un argument peremtoriu de respingere a existenţei legilor semantice34.

I s-a  mai reproşat semanticii tradiţionale că a fost mult timp bazată pe intuiţie şi pe raţionamente de logică35.

Această primă perioadă din istoria semanticii lingvistice e cuprinsă aproximativ între 1880 şi 1931. La sfârşitul acestei jumătăţi de veac apare, ca o încoronare a cercetărilor de istorie a sensurilor, cartea lui Gustaf Stern, Meaning and Change of Meaning with Special Reference to the English Language (Gřteborg, 1931), dar în acelaşi an se publică la Heidelberg cartea lui Jost Trier36, care inaugurează etapa a doua a disciplinei noastre, perioada semanticii structurale.

Unele caracteristici ale ei37 sunt condiţionate nemijlocit de afirmarea pe plan mondial a curentului structuralist (ne referim la abandonarea orientării istoriciste, întemeierea unei semantici descriptiviste, înţelegerea vocabularului nu ca o mulţime amorfă de cuvinte, ci ca un ansamblu structurat, ale cărui elemente – cuvintele, deci şi sensurile lor – se influenţează reciproc). Altele trebuie puse în legătură cu climatul modern în care se dezvoltă ştiinţele, şi anume cu estomparea graniţelor dintre ele şi cu armonizarea rezultatelor obţinute de specialişti cu optică diferită asupra aceluiaşi obiect (introducerea metodelor matematice şi electronice, încadrarea semanticii în câmpul mai vast al semioticii, legarea semanticii de psihologie şi sociologie, stabilirea unui contact mai strâns cu logica şi teoria cunoaşterii)38.

La începuturile structuralismului s-a manifestat la unii cercetători tendinţa de a exclude semantica din lingvistică. Un interes susţinut şi cu rezultate pozitive apare abia după al doilea război mondial39 şi, în ultimii şaizeci [r. ed.] şi cinci ani, cu deosebire la adepţii gramaticilor transformaţionale (şcoala lui N. Chomsky).

Aspectele actuale ale semanticii lingvistice trebuie înţelese şi în legatură cu propagarea semanticii filosofice, în varianta ei esoterică (o ramură a logicii simbolice sau a teoriei semnelor) şi practică (o tehnică de corectare a abuzurilor de limbaj, cum e folosirea abstracţiilor rău definite)40. Semantica filosofică (creată de şcoala poloneză de logică) e semantica limbajului ca instrument al cunoaşterii şi nu continuă semantica lingvistică, dar unele interferenţe cu aceasta se produc (de semnul lingvistic, de raportul triadic obiect-concept-cuvânt41, de esenţa sensului se ocupă ambele semantici). Pozitivismul logic, teza influenţei limbii asupra gândirii şi altele asemănătoare, de care nu poate fi separată semantica filosofică în formele ei cele mai cunoscute şi răspândite, au influenţat considerabil unele variante ale structuralismului lingvistic, de pildă glosematica daneză, care a dat o schiţă originală de semantică structurală.

Prezentarea problemelor actuale ale semanticii lingvistice înseamnă de fapt înfăţişarea semanticii structuraliste42, ori în Apus aceasta se leagă de semantica logică şi de neopozitivism în genere. E drept că nu lipsesc nici incercările de a concepe sistemul semantic pe alte baze ideologice; este ceea ce îşi propun unii lingvişti […] călăuziţi de principii metodologice ca: interdependenţa cuvintelor în cadrul lexicului, legătura dintre limbă şi gândire, dintre limbă şi societate.

3. Conţinutul cuvântului ca microstructură semantică

Lingvistica modernă este dominată de căutarea formei, înţeleasă ca mod de organizare, reţea de relaţii. Un prim pas spre o concepţie structuralistă în semantică e descoperirea faptului că există o organizare a conţinutului oricărui cuvânt, mai simplă sau mai complexă, după numărul şi varietatea înţelesurilor cuvântului respectiv, după categoriile de vorbitori care îl folosesc. A descrie această organizare nu înseamnă încă a face semantică structuralistă; cine consultă dicţionare unilingve („explicative”) observă că orice lexicograf ordonează conţinutul cuvântului după anumite criterii: există o ierarhie a importanţei sensurilor, a vechimii lor, după cum există şi o stratificare stilistică (sensuri care aparţin limbii comune, limbajelor profesionale, argoului, limbajului poetic etc.) şi geografică (în raport cu aria teritorială pe care circulă fiecare sens).

Organizarea conţinutului lexical e prezentată ceva mai „modern” – fără a fi încă structural – dintr-un unghi logicist, adică prin raportare la noţiuni: structura semantică şi structura noţională a cuvântului sunt pentru mulţi lingvişti unul şi acelaşi lucru. Reprezentarea grafică a semnificaţiilor unui cuvânt prin cercuri interferente, concentrice, în raport de exterioritate etc. corespunde cu relaţiile dintre noţiunile pe care le denumeşte cuvântul polisemantic respectiv. Tot logicistă este aprecierea sensurilor lexicale după sferă (sensuri „generale”, sensuri „particulare”) şi deprinderea de a căuta mereu legături logice între semnificaţii (sensul x „se deduce” din sensul y, x e „subordonat” sau „supraordonat” lui y sunt afirmaţii curente) şi, mai ales, de a formula un sens „general”, atotcuprinzător, care sintetizează toate inţelesurile unui cuvânt43, le „explică” pe toate44. Operaţiile acestea nu sunt scutite de o bună doză de arbitrar, iar „puritatea” lor lingvistică e mai mult decât discutabilă. Artificialul şi procedura strict logică trebuie, desigur, abandonate, sensul lingvistic nu trebuie confundat cu realitatea extralingvistică (cf. vechea confuzie obiect-nume), dar elaborarea unei semantici pur lingvistice, ramură a unei discipline care să studieze limba „în sine şi pentru sine”, ni se pare un deziderat himeric. Configuraţia semantică a unui cuvânt reflectă, prin intermediul noţiunilor, fapte de ordin extralingvistic45, de care în ciuda eforturilor depuse de unii cercetători, semantica nu poate scăpa46.

Despre o concepţie structuralistă putem vorbi abia când constatăm că în analiza conţinutului unui cuvânt au intervenit metodele, punctele de vedere, liniile directoare ale structuralismului fonologic şi gramatical. Nu există încă un tratat de semantică structurală şi nici măcar o bază teoretică şi metodologică unanim acceptată; vom încerca totuşi să identificăm câteva jaloane.

(a) Aplicarca noţiunilor „variantă” şi „invariantă” duce la opoziţia sens virtual – sens actual (contextual)47; orice cuvânt are unul sau mai multe sensuri virtuale (cu aproximaţie, cele înscrise în lexicoane, dacă eliminăm unele distincţii, nuanţe semantice, prea mărunte), care aparţin sistemului lingvistic. Ele se realizează în vorbire în propoziţii concrete, individuale, într-o gamă nesfârşită de sensuri contextuale48. Într-un enunţ dat se actualizează un singur sens virtual sub forma unei singure variante49.

Din neînţelegerea corectă a raportului sens virtual – sens actual (invariantă-variantă, general-individual) şi din supraestimarea elementului individual, a apărut teza dependenţei absolute de context a sensului oricărui cuvânt, care în fapt desfiinţează cuvântul ca unitate lingvistică50. Rolul contextului nu trebuie nicidecum desconsiderat, dar el explică variaţia semantică în jurul unor constante; poziţia care ni se pare a fi cea justă în această chestiune a fost definită de un psiholog astfel: „Orice cuvânt are un nucleu semantic fundamental relativ stabil şi care poate fi modificat de context numai în anumite limite; acest nucleu reprezintă «unitatea în varietate»”51.

(b) Între semnificaţiile unui cuvânt există interdependenţă, în forme foarte variate52, de aceea e mai propriu să vorbim despre „structura semnificaţiilor cuvântului X” decât despre „semnificaţia cuvântului X”; cuvântul este o microstructură semantică53. Configuraţia (constelaţia) semantică a unui cuvânt e, în parte, răspunzătoare de evoluţia sa semantică şi s-ar putea spune că această configuraţie conţine în germene posibilităţile de schimbare54. Studiul interdependenţei sensurilor în limitele unui singur cuvânt se află într-o fază incipientă şi însuşi conceptul de „structură semantică” a unui cuvânt e cam nebulos (atunci când în spatele acestei expresii nu se ascunde vechea reprezentare logicistă a unor relaţii între noţiuni). O imagine cu adevărat structuralistă a semanticii cuvântului ne-o dă interpretarea fiecărui sens (virtual) ca un mănunchi de trăsături distinctive. Din compararea fasciculelor tuturor sensurilor (virtuale) ale unui cuvânt s-ar putea obţine o idee ceva mai clară despre „structurile semantice” amintite aici.

(c) O componentă a modului de organizare a unitaţilor limbii este determinarea lor cantitativă. Se pare că abia în ultimul deceniu au înţeles structuraliştii cât de fertilă e integrarea analizei cantitative în descrierea formelor. Latura semantică a comunicării pare refractară unor determinări cantitative, totuşi teoria informaţiei a început să-şi spună cu autoritate cuvântul. Pentru că deocamdată ne preocupă numai analiza structurală a conţinutului unei singure unităţi lexicale55, amintim de una din formulele matematicianului Zipf, pe care o citim: numărul de sensuri al unui cuvânt e direct proporţional cu rădăcina pătrată a frecvenţei sale, câtul lor fiind o constantă 56. Într-o formă riguroasă redescoperim o constatare empirică mai veche a lingvisticii: cuvintele cu mare frecvenţă sunt bogate în sensuri.

(d) Sensul trebuie definit – ca orice mărime a sistemului lingvistic – prin raportare la unităţile de pe axa sintagmatică (cum o dovedeşte cu prisosinţă analiza contextuală), dar şi la unităţile de pe axa paradigmatică. Această idee, enunţată de F. de Saussure57, s-a dovedit, dintre toate, cea mai rodnică în constituirea semanticii structurale. Dar cu aceasta părăsim microstructurile semantice, pentru a ne ocupa de macrostructuri, dintre care cea mai cuprinzătoare este întreg vocabularul unei limbi.

4. Vocabularul acoperă un sistem de sensuri?

Totalitatea cuvintelor unei limbi nu este o masă neorganizată; din punctul de vedere al comportării gramaticale, elementele vocabularului se grupează în aşa-numitele părţi de vorbire; pe de altă parte, există o stratificare: obiectivă în funcţie de stiluri (există cuvinte poetice, familiare, termeni tehnici etc.)58. În ultimii ani se vorbeşte cu insistenţă despre o stratificare cantitativă; ea devine vizibilă când aranjăm cuvintele după rang, adică în ordinea descrescândă a frecvenţei.

Dispunerea sistematică a cuvintelor unei limbi a fost demonstrată în mod exemplar de Saussure, cu ajutorul noţiunii de „grupuri asociative” (constelaţii)59; o vom ilustra cu un exemplu românesc: un cuvânt ca bănuitor  este asociat mai întâi cu a bănui – bănuială – bănuit (după acelaşi tipar: cheltuitor – a cheltui – cheltuială – cheltuit ş.a.), într-un ansamblu de cuvinte asemănătoare ca formă şi sens. O nouă serie asociativă îl situează pe bănuitor în vecinătatea lui căutător, muritor, şlefuitor etc. (ideile evocate sunt eterogene, totuşi interferează prin nota comună, ”persoana care execută o anumită acţiune”, marcată fonetic prin identitatea terminaţiei)60; apropieri pur noţionale – lipsite de suport fonic – există între bănuitor şi neîncrezător, suspicios (sinonime), încrezător, credul (antonime); asociaţii mai vagi se pot face cu sceptic, precaut, mizantrop, iscoditor etc.61.

Gruparea cuvintelor în serii asociative e o primă dovadă că vocabularul are caracter sistematic62; dacă afinităţile de sens sunt concretizate în similitudini fonetice, prin folosirea unor tipare de genul bănuitor – a bănui – bănuială – bănuit (citat mai sus), atunci problema e indiscutabil de resortul lingvisticii: sistemului semantic îi corespunde un sistem formal. Întrebarea e dacă asociaţiile fără suport formal (vezi exemplele de mai sus) nu depăşesc cumva cadrul acestei ştiinţe, intrând în domeniul psihologiei şi al logicii, al teoriei cunoaşterii. Reţeaua asociativă a unui cuvânt nu e în definitiv altceva decât un fragment din angrenajul nostru de concepte prin intermediul căruia  reflectăm realitatea63. La întrebarea de mai sus s-au dat ambele răspunsuri posibile: negativ (A) şi pozitiv (B).

A. Ansamblul relaţiilor dintre sensuri intră în obiectul lingvisticii, fiindcă formează conţinutul vocabularului, şi apartenenţa acestuia la ştiinţa limbii e certă. Dacă lexicologia s-ar ocupa numai de forma vocabularului, ar păcătui împotriva principiului analizei biplane a faptelor de limbă – principiu căruia numeroşi lingvişti îi dau valoarea unui imperativ categoric – şi n-ar putea dezvălui caracterul sistematic al lexicului, de vreme ce acesta se datorează sistemului semantic pe care îl semnifică. Cum sistemul sensurilor e conceput ca un fel de calc al  sistemului noţiunilor, iar acesta e în strânsă legatură cu realitatea64, lingvistul nu poate cerceta vocabularul unei limbi decât ajutat de cunoaşterea sistemelor extralingvistice, din gândire şi realitate65.

Teza condiţionării reciproce a sensurilor (independent de o manifestare formală), ca urmare a interdependenţei conceptelor respective, stă la baza teoriei câmpurilor semantice. Încă înainte de 1931, data întemeierii ei de către Jost Trier, teoria exista în germene la F. de Saussure şi chiar mai devreme. Primul exemplu de câmp semantic pare să fie seria gradelor militare: fiecare nume de grad îşi derivă valoarea din poziţia sa în ansamblul terminologiei gradelor, pentru că fiecare grad înseamnă ceva numai în raport cu celelalte66.

Trier înţelege câmpul semantic ca pe un ansamblu de relaţii între cuvinte, care au semnificaţie în virtutea acestor relaţii. O semnificaţie există deci numai în cadrul unui câmp. Fiecare câmp semantic formează, împreună cu altele, un câmp mai întins, şi aşa mai departe până se ajunge la lexicul limbii, câmpul semantic cel mai vast. Acesta are aspectul unui mozaic, fără goluri sau suprapuneri. Teoria lui Trier, îmbrăţişată apoi de alţi cercetători67, n-a fost scutită de critici vehemente, provocate mai întâi de imposibilitatea de a admite o imagine atât de armonioasă şi de perfectă68. Despre o organizare limpede se poate vorbi numai în anumite sectoare ale lexicului, şi au fost citate exemple ca seria numeralelor şi termenii de înrudire69. Greu de admis este apoi teza că între idei există unele relaţii structurale independente de cuvinte, relaţii care se menţin chiar dacă se schimbă termenii, cuvintele. Vulnerabilă e şi poziţia gnoseologică a lui Trier: fiecare limbă are un „mozaic” semantic propriu, specific, care exprimă individualitatea poporului care o vorbeşte (Trier a fost învinuit de neohumboldtianism).

Sistemul câmpurilor semantice ordonează gândirea, deci suntem puşi în faţa afirmaţiei neopozitiviste că limba determină gândirea70.

O metodă similară de prezentare a sistemului semantic poartă numele, pe deplin edificator, de sistem al noţiunilor (Begriffssystem)71. Cuvintele unei limbi trebuie clasate după ideile pe care le exprimă72: sistemul cuvintelor este sistemul conceptelor. Dar pentru că sistemul conceptelor are o valoare universală, e firesc ca lingvistul sa-şi propună să elaboreze o schemă de clasificare a cuvintelor, valabilă pentru toate limbile. După Wartburg, noţiunile (şi, implicit, cuvintele oricărui idiom) se împart mai întâi în trei grupe mari (univers, om, relaţia om-univers), şi fiecare grupă în clase, subclase etc. Din păcate, există numeroase concepte care pot fi plasate în mai multe puncte ale schemei, aşa că sistemul Wartburg-Hallig se dovedeşte până la urmă un „pat al lui Procust”. Baza gnoseologică a metodei îl apropie pe Wartburg de Trier: sistemul noţiunilor e o „lume lingvistică” interpusă între om şi univers (eine sprachliche Zwischenwelt, după expresia lui Weisgerber), prin urmare analizăm, interpretăm realitatea prin prisma limbii73.

Deşi îşi zice „structural-sociologică” metoda lui G. Matoré74 nu are o importanţă deosebită pentru constituirea semanticii structuraliste. Semnificativ e poate faptul că ni se propune un structuralism care studiază limba în strânsă legatură cu societatea75.

 


* Capitol din volumul: S. Stati, S. Marcus, C. Popa, Gh. Enescu, Al. Boboc, Limbaj, logică, filozofie, 1968, p. 5-47.

1 C. K. O g d e n şi A. R i c h a r d s (The Meaning of Meaning; Routledge a. Kegan Paul, Londra, 1923) au colecţionat 23 de definiţii deosebite ale sensului, şi de atunci s-au mai adaugat altele; cf. expunerea lui A. S c h a f f, Introducere în semantică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 228-330.

2 Cf. şi germ. Sinn, Bedeutung (A. S c h a f f, op. cit., p. 246), engl. significance, sense, meaning, denotation, value ş.a.

3 În prima ediţie (1933) a lucrării L. B l o o m f i e l d, Language,George Allen & Unwin, New York, 1946, p. 140. Semantica e sortită să rămână mai departe în această situaţie de inferioritate, până când „cunoaşterea umană va înainta foarte departe dincolo de stadiul actual” (ibidem).

4 W. V. Q u i n e, The Problem of Meaning in Linguistics, în Psycho-linguistics, editată de Sol Saporta, New York, 1961, p. 251. Tot aici găsim mai departe o comparaţie… încurajatoare cu situaţia din astronomia antică: „vechii astronomi cunoşteau mişcările planetelor remarcabil de bine, fară să ştie ce fel de lucruri sunt planetele” (ibidem).

5 Vezi L. O. R e z n i k o v, Gnoseologia pozitivistă şi teoria limbii ca sistem de semne, în volumul Neopozitivismul – Studii critice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 302.

6 Cf., printre altele, definiţia lui A. I. S m i r n i ţ k i, în „Voprosy jazykoznanija” nr. 2, 1955, p. 175.

7 Împotriva acestei formulări uzuale se ridică A. Schaff (op. cit., p.300), pe considerentul că ascunde o concepţie idealistă (noţiunea ar exista anterior şi independent de semnificaţie). Pentru discuţia problemei vezi V. A. Z v e g h i n ţ e v, Semasiologhiia, Izd. Moskovskogo Universiteta, 1957, pp. 110-112, 138 etc. Unii lingvişti şi filosofi consideră că semnificaţia e mai largă decât noţiunea (deoarece cuprinde şi elemente emoţionale, estetice etc., care nu apar într-o noţiune), alţii că noţiunea ar avea un conţinut mai bogat („reflectarea întregului ansamblu de note comune şi esenţiale ale unei anumite clase de obiecte, cu întreaga complexitate a conexiunilor dintre aceste note, aşa cum le-a cunoscut ştiinţa în etapa respectivă a dezvoltării ei”). Ambele opinii sunt combătute de A. Schaff, op. cit., p. 296-300.

8 S t. U l l m a n n, Semantics, An Introduction to the Science of Meaning, Jackson, Son & Co., Oxford, 1962, p. 56.

9 Vezi discuţia purtată de lingviştii sovietici în problema cuvântului şi rezumată de I. C o t e a n u, Note pe marginea câtorva studii recente despre cuvânt, în „Studii şi cercetări lingvistice”, nr. 2, 1957.

10 Susţinătorii acestei idei sunt puţini, de exemplu Fr. T r a v n i č e k, Nekotoryie zamečanija slova i poniatii, în ,,Voprosy jazikoznanija”, nr. 1, 1956, p. 74, şi I. C o t e a n u, ibidem, p. 183.

11 Identificarea semnificaţiei cu obiectul e discutată, cu implicaţiile ei filosofice, de A.S c h a f f, op. cit, p. 246 şi urm.

12 L. Bloomfield, op. cit., p. 158.

13 Citată de A. N e u b e r t, Semantischer Positivismus in den USA, Niemeyer, Halle (Saale), 1962, pp. 6-3-64.

14 Relaţia aceasta ţine astăzi de obiectul psihologiei şi al sociologiei.

15 A.V. I s a č e n k o, O grammatičeskom značenii, in ,,Voprosy jazykoznanija”, nr. 1, 1961, p. 33. Acest tip de relaţie se numeşte în germ. Gegenständliche Beziehung, în rusă veącestvennaia otnoąenosti, în cehă vĕcný vztah (ibidem, nr. 15, p. 32); traducerea românească ar fi ,,relaţie obiectivă”.

16 Engl. meaning.

17 Engl. sense.

18 St. U l l m a n n, op. cit., p. 57.

19 A. Schaff op. cit., p. 280; 291-292.

20 Doctrina lingvistului elveţian este rezumată astfel de P. G u i r a u d, La grammaire, Presses Universitaires de France, Paris, 1958, p. 76: ,,Sensul fiecărui semn e încercuit din toate părţile şi delimitat de sensul semnelor care îl înconjură. De aceea structuralisrnul insistă asupra caracterului negativ al valorii care defineşte semnul prin ceea ce nu este”.

21 J.R. Firth, A Synopsis of Linguistic Theory, 1930-1955, în Studies in Linguistic Analysis, Basil Blackwell, Oxford, 1962, p.22.

22 L. Bloomfield, op.cit., p. 164.

23 Z. S. Harris, Structural Linguistics, The University of Chicago Press, 1961, p.7. După acelaşi autor, cuvintele cu acelaşi înţeles au aceeaşi distribuţie (idem, Distributional Structure, în „Word”, nr.10, 1954, pp.146-162).

24 V. A. Zveghinţev, citat de I. Coteanu, Contribuţii la o semasiologie sistematică, în Probleme de lingvistică generală, I, Bucureşti, 1959, p.18.

25 De tropi s-a ocupat încă Aristotel. Studiul lor a luat proporţii în epoca alexandrină şi la gramaticii latini (lor le aparţine specificarea celor 14 tipuri de schimbări de sens cu rol stilistic: metafora, sinecdoca, metonimia etc.); cf. P. Guiraud, La sémantique, Presses Universitaires de France, Paris, 1959, p.3. Anumite mutaţii semantice sunt discutate de filosoful neoplatonician Proclus (sec. al V-lea e.n.); vezi St. Ullmann, op.cit., p.2.

26 Pentru exemple franceze, vezi M. Bréal, Essai de sémantique, Hachette, Paris, 1879; Nyrop, Grammaire française, IV, Paris, 1902. Acest tip de semantică e expus la un nivel accesibil şi nelingviştilor şi ilustrat cu exemple româneşti în lucrarea noastră Cuvinte româneşti, o poveste a vorbelor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, mai ales p.81-115.

27 Eugenio Coseriu, Pour une sémantique diachronique structurale, în „Travaux de linguistique et de littérature”, Strasbourg, II, 1, 1964, p.164. Vezi, aici, p. 198 şi urm. [r. ed.].

28 Prin Semantik unii specialişti germani înţeleg studiul „esenţei semnelor lingvistice” şi o deosebesc de Semasiologie, cercetarea mutaţiilor semantice şi a structurii vocabularului (de pildă, A. Neubert, op.cit., p.21).

29 Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studie istorice despre transiţiunea sensurilor, Bucureşti, 1887.

30 I. Coteanu, Contribuţii, p.26

31 Situaţiile cele mai comune sunt dispariţia unor obiecte, crearea unor obiecte (în tehnică, de pildă), transformarea obiectelor.

32 Clasificările moderne ale cauzelor mutaţiilor semantice, clasificări datorite lui G. Stern şi St. Ullmann, sunt rezumate de P. Guiraud, op.cit., p.49

33 „În semasiologie nu există legi şi este greu de conceput că ar putea să existe vreodată” (A. D a u z a t, La philosophie du langage, Flammarion; Paris, 1917, p. 278). Nu legi de evoluţie semantică, ci tendinţe (care există în toate limbile, în toate epocile) (P. Guiraud op., cit., p. 67).

34 I. Coteanu, Contribuţii…, p. 13.

35 B. Pottier, Vers une sémantique moderne, în ,,Travaux de linguistique et de littérature”, p. 108.

36 J. Trier, Der deutsche Wortschatz im Sinnbezirk des Verstandes. Die Geschichte eines sprachlichen Feldes, 1931.

37 Pentru problemele ei cardinale, premise şi rezultate, vezi mai departe, secţiunile 3 şi 4.

38 Pentru istoria semanticii se pot consulta cu folos V. A. Z v e g h i n ţ e v, op. cit., St. U l l m a n n, op. cit., pp. 5-10, A. N e u b e r t op. cit., pp. 15-19. Pentru situaţia actuală, vezi şi A. B i d u şi M. M i t u, Sensul cuvântului în lingvistica contemporană, în „Limba română”, nr.3, 1965.

39 Vezi aprecierile foarte optimiste ale lui M. L e r o y, Le renouveau de la sémantique. II. Fachtagung für Indogermanische und allgemeine Sprachwissenschaft, Innsbruck, 1962, p. 95-106.

40 St. Ullmann, op.cit., p.10; P. Giraud, op.cit., p.93-94

41 Triunghiul „referent-thought-symbol” al lui Ogden şi Richards; cf. St. Ullmann, The Principles of Semantics, ed. a II-a, Glasgow, 1959, p.303.

42 Dintre cei care o cultivă, unii nu îşi zic „structuralişti”. Încadrăm aici pe toţi lingviştii care, indiferent de orientarea lor filosofică, postulează existenţa unui sistem semantic, aflat la baza sistemului lexical. Ca temă de discuţie, semantica structurală a figurat pe agenda congreselor Internaţionale de lingvistică (Oslo–1957, Cambridge Mass. – 1962).

43 Un singur exemplu: Laura Vasiliu, în Câteva observaţii asupra conţinutului semantic al prepoziţiilor în lumina categoriilor generalului şi particularului (Probleme de lingvistică generală, III, Editura Academiei, Bucureşti, 1961), ajunge la concluzia ca ,,semnificaţiile tuturor prepoziţiilor româneşti pot fi abstrase în sensuri generale, care reprezintă specificul fiecărei prepoziţii”.

44 ,,În structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate celelalte, pe baza unei asemănări oarecare a însuşirilor pe care le însumează” (Paula Diaconescu, Omonimia şi polisemia, în Probleme de lingvistică generală, I).

45 ,,Când, într-un cuvânt, un sens apare ca supraordonat altora, lucrul acesta oglindeşte situaţia reală a claselor de obiecte denumite” (I. C o t e a n u, Contribuţii…, p. 22).

46 P. G u i r a u d, op. cit., p. 23 apreciază ca un merit al lui Ogden şi Richards faptul că au reintrodus ,,lucrul numit” (Saussure îl exclusese din analiza semnului lingvistic), ,,care, extralingvistic sau nu, nu poate fi ignorat de semantician”.

47 Terminologia opoziţiei ne aparţine.

48 Deosebirea dintre sensul virtual şi cele contextuate e mai puţin pronunţată la termenii tehnici, la elementele limbajelor profesionale, care sunt adesea cuvinte cu un singur sens (virtual), asupra căruia influenţa contextului e neglijabilă (de aceea inţelegem cuvinte ca antimoniu sau bisulfit fără să avem nevoie de context).

49 Exceptând, bineînţeles, ambiguităţile intenţionate sau involuntare. Ele pun pe interlocutor în dificultatea de a nu putea alege între două sensuri virtuale.

50Le mot n'est que par le contexte et n'est rien par lui-même (cf. A. R o s e t t i, Le mot, Munksgaard, Bucarest–Copenhague, 1947, p. 38).

51 Tatiana Cazacu, Le principe de I'adaptation au contexte, în „Revue de linguistique”, I, 1956, pp. 93-96. Rolul contextului este (1) de a alege un sens, (2) de a-l individualiza şi (3) de a-l completa, eventual (4) de a crea o semnificaţie (ibidem, p. 99).

52 Cf. I. C o t e a n u, Contribuţii…, p. 23.

53 Tatiana Cazacu, La ,,structuration dynamique des significations, în Mélanges linguistiques publiés à l’occasion du VIII-e Congres International des linguistes à Oslo, Bucureşti, 1957, pp. 113-114.

54 De faptul acesta ar trebui să se ţină seama ca de o indicaţie programatică într-o semantică istorică construită pe baze moderne.

55 Cantitatea de informaţie a unui cuvânt se calculează în contexte date, prin urmare într-o înlănţuire de cuvinte.

56 Vezi P. G u i r a u d, Les caractčres statistiques du vocabulaire, Presses Universitaires de France, Paris, 1954; St. U l l m a n n, op. cit., p. 291; A. Roceric, Cu privire la aplicarea metodei statistice în studiul vocabularului, în ,,Limba română”, nr. 3, 1960.

57 Sensul (valoarea) constă în solidaritatea şi interdependenţa unei semnificaţii cu celelalte semnificaţii; emană din sistem şi implică prezenţa concretă a sistemului în fiecare din elementele lui.

58 I. C o t e a n u , În legătură cu sistemul vocabularului, în Probleme de lingvistică generală, II, Bucuresti, 1960, p. 42, apreciază ,,distribuirea vocabularului în funcţie de stiluri” ca ,,cea mai justificată cale de cercetare a existenţei sistemului lexical”.

59 F. de Saussure, Cours de linguistique générale, Payot, Paris, 1931, p. 174.

60 Aceste două categorii de serii asociative se studiază în ramura lingvisticii numită ,,formarea cuvintelor”, al cărei obiect îl constituie derivarea şi compunerea.

61 Cuvântul bou ne face să ne gândim la (1) vacă, taur, viţel, a mugi…, (2) plug, jug, (3) ideea de putere sau de încetineală etc. (Ch. Bally, L'arbitraire du signe, în „Le français moderne” nr 8, 1940, p.195 si urm.).

62 Valoarea ei e pusă la îndoială de Al. G r a u r, Studii de lingvistică generală, varianta nouă, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 23: „Oare faptul că diverse elemente sunt grupate este suficient pentru a se putea vorbi de sistem? ”.

63 Sistemul semantic al unei limbi se întemeiază pe concepţia comună de viaţă a vorbitorilor. Structura reprezintă un anumit fel de reflectare a realităţii (T. C a z a c u, op. cit., în loc. cit., p. 124).

64 În funcţie de poziţia filosofică a cercetătorului, „legătura strânsă” înseamnă: sistemul noţiunilor reflectă modul de organizare a realităţii sau este o reţea proiectată de mintea noastră asupra realităţii, analizând-o, decupând-o.

65 I. Coteanu, În legătură cu sistemul vocabularului, p. 46-47.

66 Expresia „câmp semantic” a fost introdusă de G. Ipsen, în 1924. St. Ullmann, Semantics, p. 244.

67 Cf. O. D u c h á č e k, Le champ conceptuel de la beauté en français moderne, Prague, Státni Pedagogické Nakladatelstvi, 1960.

68 A. Martinet, Structural linguistics, în volumul Anthropology today, editat de A. L. Kroeber, Chicago, 1953, p. 582.

69 St. U l l m a n n, The Principles…, p., 311; P. G u i r a u d, La sémantique, p. 73. „Câmpurile se bazează pe procesul psihologic al asociaţiilor, care nu au limite, deci nici câmpurile lingvistice nu sunt delimitabile” (B. Pottier, op. cit., în loc. cit., p. 110).

70 Expunerea şi critica teoriei câmpurilor semantice se găseşte la P. Guiraud, op. cit., p. 73-86; St. Ullmann, The Principles…p. 311 şi urm.; idem, Semantics, p. 243 şi urm. W. B a h n e r, Observaţii asupra metodelor actuale de cercetare a vocabularului, în „Limba română”, nr. 3, 1961; I. C o t e a n u, În legătură cu sistemul vocabularului, pp. 39-40; B. Pottier, op. cit., în loc. cit., p. 110.

71 Ea este legată de numele lui W. v. Wartburg, care a preconizat-o şi a aplicat-o. Vezi lucrările sale, Problčmes et méthodes de la linguistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1946, şi Begriffssystem als Grundlage für die Lexikographie (în colaborare cu R. Hallig), Akademie Verlag, Berlin, 1952. Pe aceste principii e bazat dicţionarul lui F. D o r n s e i f f, Der deutsche Wortschatz nach Sachgruppen, ed. a V-a, Berlin, Walter de Gruyter, 1959.

72 Prima încercare lexicografică de acest gen este a lui Peter Mark Roget, Thesaurus of English words and Phrases, 1852. Cuvintele sunt împărţite în şase clase (Relaţii abstracte, Spaţiu, Obiecte, Intelect, Voinţă, Puteri afective şi morale), fiecare cu mai multe diviziuni şi subdiviziuni. De exemplu, cuvântul convexity figureaza în clasa 2 (Spaţiu), categoria 3 (formă), subcategoria 3 (De suprafaţă). (Vezi ediţia din Penguin Books, Middlesex).

73 Pentru expunerea şi critica metodei, vezi St. U l l rn a n n, The Principles, p. 310; idem, Semantics, p. 254 şi urm.; I. C o t e a n u, În legătură cu sistemul vocabularului, p. 37-41; W. B a h n e r, op. cit., în loc cit.

74 Vezi în special lucrarea sa, La méthode en lexicologie, Marcel Didier, Paris. Pentru expunere şi critică, vezi P. Guiraud, op. cit., p. 75 şi urm.; St. Ullmann, Semantics, p. 50-51; W. B a h n e r, op. cit., în loc. cit.

75 Principiul e fără îndoială just, dar credem că autorul exagerează când afirmă (op. cit.,p. 50): ,,Plecând de la studiul vocabularului vom încerca să explicăm o societate. Aşadar vom putea defini lexicologia ca o disciplină sociologică, care utilizează materialul lingvistic format din cuvinte”.

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC