Theodor  HRISTEA

CALCUL LINGVISTIC CA PROCEDEU DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARLUI*

PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA FENOMENULUI

1. După ce am examinat împrumutul lexical şi mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului, urmează să ne ocupam aici de cel mai important aspect al calcului lingvistic, în general, pe care îl considerăm un procedeu sui­generis de îmbogăţire a limbii. Acest interesant procedeu (prin care se îmbogăţesc îndeosebi l e x i c u l şi f r a z e o l o g i a unei limbi) este adeseori ignorat ori evitat în mod conştient nu numai în manualele şcolare, ci chiar în foarte multe lucrări de specialitate. Faptul că unele aspecte ale calcului lingvistic sunt prea puţin cunoscute şi că, de multe ori, acesta este confundat cu simpla t r a d u c e r e constituie motive în plus pentru a ne ocupa de el mai pe larg (aici şi în capitolul consacrat  f r a z e o l o– g i e i). Ceea ce vom urmări de fiecare dată este nu numai teoretizarea succintă a fenomenului (privit sub două dintre variantele lui fundamentale), ci şi marea frecvenţă a calcului mai ales în aspectul modern al limbii noastre. 

Termenul calc (preferabil învechitului decalc) a fost împrumutat din domeniul artelor grafice, unde se întrebuinţează cu sensul de „reproducere a unei schiţe sau desen”. Precum se ştie, această operaţie se realizează cu ajutorul unei hârtii speciale, care se şi numeste hârtie de calc. Lărgindu–şi sfera semantică prin folosirea lui în alte domenii decât acela al artelor, calc (de origine franceză şi italiană) a ajuns să însemne „copie”, „imitaţie” sau „reproducere” în general. După cum vom vedea, în domeniul vocabularului se imită prin c a l c l e x i c a l îndeosebi structura sau „modul de organizare internă” a unui cuvânt străin (de obicei  d e r i v a t sau c o m p u s). Şi mai clar spus, din material autohton sau indigen se formează un nou cuvânt românesc, care reproduce aşa–zisa „formă internă” a unui cuvânt străin. Astfel, verbul românesc întrevedea este, în mod evident, format din între– + vedea, însă după modelul fr. entrevoir. Acesta a mai fost calchiat în româneşte şi prin întrezări, traducându–se fr. voir prin sinonimul lui vedea, care este zări. Tot aşa, prin calchierea sau traducerea fidelă a germ. Übermensch (o creaţie a filozofului Friedrich Nietzsche) au rezultat: rom. supraom, fr. surhomme, ital. superuomo, engl. superman, rus. sverhcelovek şi altele, care dovedesc existenţa unui calc pe care îl putem numi i n t e r n a ţ i o n a l. Pentru alte exemple, vezi mai pe larg: T h e o d o r H r i s t e a, Calcul internaţional, în SCL, an. XXVI (1975), nr. 5, p. 499–505.

2. În mod frecvent, este calchiată structura unei expresii sau locuţiuni străine, ca în cazul fr. prendre la parole, tradus în româneşte prin a lua cuvântul, ceea ce echivalează cu un calc f r a z e o l o g i c. În comparaţie cu cele lexicale, calcurile frazeologice sunt aproape tot atât de numeroase, din care cauză vom reveni asupra lor în capitolul următor. Aici precizăm numai că şi acestea pot avea, adeseori, caracter internaţional, cum dovedeşte, spre exemplu, cazul lui turn de fildeş. Modelul pe care îl imită expresia românească este fr. tour d’ivoire, folosit pentru prima oară de criticul literar Sainte–Beuve cu referire la scriitorul Alfred de Vigny. Printr–o întrebuinţare din ce în ce mai frecventă, această îmbinare de cuvinte s–a transformat, cu timpul, într–o unitate frazeologică, pe care o întâlnim tradusă mai mult sau mai puţin fidel în diverse limbi europene: engl. ivory tower, ital. torre d’avorio, rus. baąnea izslonovoi kosti etc. Tot un model iniţial francez (şi anume table ronde) stă la baza rom. masă rotundă, a ital. tavola rotonda, a germ. Runder Tisch, a rus. kruglâi stol ş.a.m.d.

3. Pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra calcului lingvistic, adăugăm că (mult mai rar) se poate imita şi un procedeu sau o construcţie gramaticală străină, ajungându–se, astfel, la calcuri m o r f o l o g i c e şi s i n t a c t i c e. Un exemplu de calc morfologic este folosirea verbului a teme ca reflexiv sub influenţa slav. bojati sę. De notat că etimonul latin timere se folosea numai ca verb tranzitiv şi intranzitiv. În exprimarea celor prea influenţaţi de limba franceză, acelaşi verb a ajuns să fie din nou folosit ca tranzitiv după modelul lui craindre, care se construieşte normal cu un complement direct. Cf. craindre le danger, greşit tradus în româneşte prin tem pericolul (în loc de: „mă tem de pericol”). Următorul citat este cel puţin tot atât de semnificativ pentru valoarea tranzitivă a lui a teme:

 „Impresionat de moartea timpurie a unei surori, Octavian Goga, la cea mai mică febră, temând atacul ftiziei, cădea la pat…” (V i c t o r E f t i m i u, Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965, p. 174).

Din cea de a doua categorie poate fi citată construirea rom. a locui cu un complement direct în special sub influenţa fr. habiter, care este atât verb intranzitiv (Il habite ŕ la campagne), cât şi tranzitiv (Il habite une maison de campagne, une villa, un palais etc.). Judecând după informaţiile din DA (s.v. locui), folosirea lui a locui cu valoare tranzitivă este un fenomen cult şi de dată mai veche, pentru că apare chiar la unii traducători din secolul al XVII–lea. În mod cert, fenomenul acesta nu cunoaşte o frecvenţă mai mare decât începând cu a doua jumătate a veacului al XIX–lea, deci atunci când şi influenţa franceză începe să se manifeste mai puternic asupra limbii române.

Iată numai câteva citate din scriitori la care putem descoperi cu uşurinţă şi alte influenţe franţuzeşti: El locuieşte un măreţ palat de vară (V. ALECSANDRI); Decorul acesta suprem l–am locuit câteva luni… (V. EFTIMIU); N–am să–l mai conduc pe sub arini la vila pe care o locuia prin 1908 (IDEM); Mă arăt mirat că poate locui un oraş ca Chicago, atât de zgomotos şi de dur (EUGEN BARBU) etc. Deşi construirea lui a locui cu un complement direct este nerecomandabilă (pentru că, în limba română, e mai firesc să spunem locuieşte într–o casă decât o casă ori un apartament), n–ar fi, totuşi, exclus ca acest „franţuzism gramatical” să câştige teren. Alte exemple de calcuri gramaticale am discutat în Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968, p. 171–176. 

4. Ţinând seama de ce poate copia sau imita o limbă dată, precum şi de compartimentele ei care se îmbogăţesc prin procedeul discutat aici, trebuie să admitem că mai există încă două tipuri de calc, pe care le considerăm mixte sau combinate. Primul dintre acestea este cel pe care l–am numit, cândva, c a l c l e x i c o – f r a z e o l o g i c (vezi lucr. cit. p. 185–188). În cazul acestui calc este copiată prin traducere literală atât structura unei întregi unităţi frazeologice, cât şi a unuia dintre elementele ei componente, care poate fi un cuvânt derivat sau compus. Astfel, fr. faire antichambre a fost redat în română prin a face anticameră, ceea ce constituie un calc frazeologic. Paralel cu calcul frazeologic, a avut loc şi unul pur lexical, prin care a fost împrumutată structura sau forma internă a lui antichambre, redat, în româneşte, prin anticameră. După cum vedem, calcul lexico–frazeologic duce nu numai la apariţia unor noi unităţi frazeologice în limba receptoare sau influenţată, ci şi la crearea unor noi unităţi lexicale în chiar procesul calchierii frazeologice.

Cel puţin la început, cuvântul nou apărut exista numai ca parte integrantă a uneia ori a mai multor unităţi frazeologice, cum dovedeşte, printre altele, derivatul mormântal, a cărui structură coincide perfect cu a fr. tombal (< tombe „mormânt” + suf. –al) şi sépulcral (< lat. sepulcralis, un derivat de la sepulcrum „mormânt”). În sprijinul ideii că mormântal nu este un simplu derivat românesc de la mormânt + suf. –al (cum se arată în mai toate dicţionarele noastre), ci un calc autentic, pot fi aduse cel puţin trei argumente peremptorii. Mai întâi, el nu apare decât în a doua jumătate a secolului al XIX–lea, deci în plină perioadă de manifestare a influenţei franceze. În al doilea rând, acest adjectiv nu se foloseşte decât în unele sintagme stabile care le regăsim şi în limba franceză. Cf. piatră mormântală (căreia îi corespunde fr. pierre tombale), inscripţie mormântală (în franceză inscription tombale, dar şi sépulcrale), apoi tăcere (sau linişte) mormântală (după fr. silence sépulcral) ş.a.m.d. Ceea ce ni se mai pare semnificativ este şi faptul că atestările din dicţionare (vezi mai ales DLR, s.v. mormântal) provin din operele unor scriitori care au fost indiscutabil influenţaţi de limba franceză: Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Al. Macedonski şi alţii.

 Admiţând că rom. mormântal calchiază doua adjective franţuzeşti, sinonime şi cu o structură similară (tombal şi sépulcral), admitem implicit şi ideea că există un c a l c m u l t i p l u, asupra căruia vom reveni în capitolul consacrat frazeologiei.

5. Înainte de a trece la discutarea calcului lexical propriu–zis, vom spune câteva cuvinte şi despre ceea ce ar trebui să numim  c a l c l e x i c o – g r a m a t i c a l. Pentru a înţelege acest al doilea tip de calc mixt sau combinat, e bine să pornim de la un exemplu care nu poate fi încadrat în nici unul dintre cele patru tipuri discutate anterior. E vorba de folosirea numeralului unsprezece articulat (deci cu valoare substantivală) şi cu sensul pe care îl are şi fr. onze, definit astfel în ROBERT (s.v.): „Équipe de onze joueurs, au football”. În continuare se dă şi un citat (Les joueurs séléctionnés pour le onze de France), care ne aminteşte de referirile făcute adeseori în presa noastră sportivă la unsprezecele românesc, adică la „echipa de fotbal” a ţării noastre. Folosirea lui unsprezece ca substantiv (deci trecerea lui într–o altă clasă morfologică), precum şi îmbogăţirea acestui cuvânt cu un nou sens (cel de „echipă de fotbal”) echivalează cu un dublu calc: g r a m a t i c a l şi s e m a n t i c. Dacă admitem că prin conversiune sau schimbarea categoriei lexico–gramaticale se ajunge la omonimie, nu la polisemie (deci se creează noi cuvinte, nu noi sensuri, cum cred unii cercetători), atunci denumirea de c a l c l e x i c o – g r a m a t i c a l apare şi mai justificată.

Tot sub influenţa limbii franceze am început, încă din prima jumătate a secolului al XIX–lea [r. ed.], să folosim unele gerunzii cu valoare adjectivală şi (mult mai rar) chiar substantivală. Pentru majoritatea adjectivelor gerunziale româneşti, folosite în secolul al XIX–lea [r. ed.], există corespondente franţuzeşti care sunt tot adjective de origine verbală, pentru că provin din participiul prezent. Asemenea celor româneşti, acestea se acordă în gen şi în număr cu substantivul determinat. Iată numai câteva din adjectivele la care ne referim şi care (în ambele limbi) provin din aceeaşi rădăcină latinească mai îndepărtată:

crescând –  crescândă (după fr. croissant –  croissante);

dormind –  dormindă (după fr. dormant – dormante);

murind –  murindă (după fr. mourant –  mourante);

născând –  născândă (după fr. naissant –   naissante);

suferind –  suferindă (după fr. souffrant –  souffrante) etc.

Prin faza intermediară de adjectiv, ultimul gerunziu a ajuns să se întrebuinţeze şi ca substantiv (cf. „suferinzii din spitale”). Direct ca substantive, au fost calchiate numai intrând şi ieşind (cărora în franceză le corespund rentrant şi saillant). Mai pe larg, vezi discuţia din SMFC, vol. IV, p. 268–274.

RAPORTUL DINTRE CALC, TRADUCERE ŞI ÎMPRUMUTUL LEXICAL

1. Deşi, în aparenţă, acest raport este destul de simplu şi de clar, în realitate el e mult mai complicat decât se crede, ceea ce dovedeşte, printre altele, că însuşi contactul dintre limbi îmbracă aspecte multiple, complexe şi variate, dintre care câteva nu au fost încă pe deplin lămurite. Astfel, chiar pentru specialişti e greu de precizat dacă actuala folosire a lui realiza (cu sensul de „a–şi da bine seama, a reuşi să înţeleagă”) e rezultatul unui împrumut lexical sau al unui împrumut de sens (numit şi calc semantic). Precum se ştie, acesta din urmă duce, de obicei, la p o l i s e m i e, însă limitele dintre această categorie semasiologică şi o m o n i m i e nu pot fi întotdeauna stabilite cu uşurinţă. Dacă admitem că realiza (cu sensul de mai sus) este exclusiv un produs al influenţei engleze (< to realize) şi că el constituie un omonim al mai vechiului realiza (< fr. réaliser), atunci avem toate motivele să vorbim, în cazul acestui „anglicism”, de un simplu împrumut lexical. Ceea ce complică însă lucrurile, e faptul că şi fr. réaliser se foloseşte cu sensul în discuţie încă de la sfârşitul secolului al XIX–lea [r. ed.] (mai precis din 1895; vezi ROBERT, p. 1617, col. 2; LEXIS, p. 1499, col. 1 etc.). Deşi influenţa engleză ni se pare (în cazul de faţă) mai sigură şi mai puternică, nimic nu ne îndreptăţeşte să excludem chiar cu desăvârşire o eventuală contribuţie a limbii franceze la apariţia noului sens pe care îl are rom. realiza.

Vorbind despre „noul sens” al acestui verb (şi nu despre două omonime: realiza± şi realiza˛), nu facem altceva decât să ţinem seama de dicţionarele româneşti mai recente, care îl înregistrează şi îl consideră astfel (vezi DLR, DEX şi DCR, s.v. realiza). Într–o lucrare lexicografică străină, care acceptă destul de uşor omonimia (e vorba de LEXIS), sunt înregistrate însă două verbe omonime: réaliser± şi réaliser˛ (cu sensul explicabil prin limba engleză). Spre deosebire de LEXIS, în ROBERT şi în alte dicţionare franţuzeşti nu există decât un singur verb réaliser, printre ale cărui sensuri figurează şi cel definit: „se rendre compte avec précision, exactitude; se faire une idée nette de…”. După cum vedem, în cazul de faţă şi în altele similare, problema poate avea două soluţii, în funcţie de concepţia pe care o avem despre omonimie şi polisemie. […]

2. În imensa majoritate a cazurilor, împrumutul lexical este cât se poate de clar, întrucât limba receptoare preia dintr–o altă limbă, în acelaşi timp, atât complexul sonor cu valoare de unitate lexicală, cât şi sensul (sau sensurile) cuvântului respectiv. Iată de ce am fost surprinşi citind într–un articol de cultivare a limbii că debuşa ar fi „o calchiere” a fr. déboucher. În realitate, e vorba aici de împrumut lexical evident şi nu putem discuta decât în legătură cu utilitatea sau inutilitatea lui. În orice caz, verbele frantuzeşti din prima grupă, trecute în româneşte la conjugarea I tradiţională, sunt de ordinul sutelor (cf. agasa, amuza, aranja, bomba, cantona, capota, caza, difuza şi multe altele, care figurează pe listele din DI, p. 7–59).

3. Pentru ca raportul pe care încercăm să–l lămurim să fie cât mai clar cu putinţă, recurgem la un exemplu prin care vom ilustra atât împrumutul, cât şi calcul şi traducerea propriu–zisă. E vorba de fr. collaborer, care a avut, în limba română, trei reflexe diferite şi anume: colabora, conlucra şi a lucra împreună.

Faptul că toate acestea ar putea proveni şi din lat. collaborare (deci că ne–am afla în faţa unei etimologii multiple) nu schimbă câtuşi de puţin concluziile pe care vrem să le stabilim. Şi într–un caz şi în celalalt, colabora este exclusiv un împrumut lexical, conlucra reprezintă un calc lexical de structură, dar şi un anumit gen de traducere, iar perifraza a lucra împreună constituie o simplă traducere a aceluiaşi termen franţuzesc (eventual şi latinesc). În cazul lui conlucra vorbim nu numai de traducere, ci şi de calc, întrucât prefixul co(l) a fost redat, în româneşte, prin con– (ambele provin din lat. cum– „împreună”), iar partea a doua a etimonului franţuzesc sau latinesc (adică aşa–zisul „radical”) a fost tradusă prin lucra, corespondentul lat. laborare „a lucra”, „a munci (cu braţele sau cu mintea)”.

Tot trei reflexe diferite a mai avut, în limba română, fr. futurologie, care a fost împrumutat (şi se citeşte aşa cum se scrie în franţuzeşte), apoi calchiat parţial sub forma viitorologie (lat. futurus = rom. viitor) şi, în sfarşit, redat prin unitatea sintagmatică ştiinţa viitorului, care constituie o simplă traducere.

Numele acestei ştiinţe datează încă din 1943 şi el este o creaţie a lui O s s i p K. F l e c h t h e i m. Ulterior, creatorul acestui termen a scris chiar o carte intitulată: History and Futurology, Meissenheim, 1965. Teoretic vorbind, în limba română cuvântul a putut fi împrumutat şi calchiat atât după fr. futurologie, cât şi după engl. futurology sau chiar germ. Futurologie (presupunând că specialiştii noştri au luat cunoştinţă pe mai multe căi de apariţia noii ştiinţe). Este (ori ar putea fi şi aici) un anumit gen de etimologie multiplă nu prea greu de dovedit.

4. Revenind la problema care ne interesează, subliniem că orice calc de structură (fie el lexical sau frazeologic) este, în acelaşi timp, şi o traducere sui–generis, însă nu orice traducere reprezintă un calc. După opinia noastră, calcul autentic presupune o identitate sau cvasiidentitate de structură între model şi copie. Aceasta înseamnă că, dacă modelul imitat este un cuvânt compus sau derivat, ceea ce rezultă prin calchiere trebuie să fie tot un compus sau derivat, nu o îmbinare de cuvinte (liberă sau stabilă). Redarea în româneşte a germ. Jahreszeit „timp al anului” prin anotimp este, desigur, nu numai o traducere, ci şi un calc lexical de structură, deşi topica elementelor constituente ale compusului apare inversată în limba noastră (germ. Jahres e genitivul lui Jahr = „an”, iar Zeit = „timp”). Fie el şi imperfect, din cauza topicii modificate, calcul anotimp trebuie opus traducerii autentice şi exclusive (timp al anului) aşa cum aceasta apărea, măcar sporadic, în secolul al XIX–lea [r. ed.]:

Haydn, la vârsta de 68 de ani, puse capăt sutimilor sale de compoziţiuni muzicale prin oratoriul numit Cele patru timpuri ale anului – Die Jahreszeiten… (A 1. O d o b e s c u, Opere, Bucureşti, ESPLA, 1955, p. 176).

Tot un dublu reflex a avut în limba română şi compusul rusesc belogvardéeţ, care a fost redat atât prin albgardist (calc de structură şi traducere), cât şi prin unitatea frazeologică gardist alb, care, în concepţia noastră, reprezintă exclusiv o traducere.

Continuând cu exemplificările şi referindu–ne atât la calcurile lexicale, cât şi la cele frazeologice, vom spune că nici redarea în româneşte a rus. stengazeta prin gazetă de perete nu reprezintă un calc, pentru că ceea ce a rezultat este, în mod evident, o îmbinare lexicală stabilă, nu un compus cu o structură identică sau similară.

5. Într–un număr relativ mic de cazuri, cuvintele compuse străine au fost împrumutate şi traduse, însă nu şi calchiate, deoarece structura mai analitică a limbii noastre nu permitea calchierea şi deci formarea (din material lingvistic românesc) a unor compuse care să reproducă structura modelelor străine. Un compus ca *platpicior este de neimaginat în limba română. De aceea, am împrumutat compusul german Plattfuß, dar l–am şi tradus prin sintagma picior plat (cu o topică firească a adjectivului românesc). Cităm alte exemple de compuse împrumutate şi, totodată, traduse, însă nu înainte de a preciza că punctul de plecare este, de obicei, un etimon multiplu, cum dovedesc primele atestări (pentru care vezi DA, DLR, şi mai ales URSU, s.v.).

Pentru a simplifica discuţia, nu indicăm decât un singur etimon, întrucât celelalte pot fi găsite în izvoarele mai sus citate:

 lat. agricultura etc. > rom. agricultură şi lucrarea pământului;

 lat. carnivorus etc. > rom. carnivor şi mâncător de carne;

 lat. circumstantia etc. > rom. circumstanţă şi stare împrejur;

 lat. extraordinarius etc. > rom. extraordinar şi afară din rând;

 fr. extra–utérin etc. > rom. extrauterin şi afară din mitră;

 lat. gastritis etc. > rom. gastrită şi inflamaţia stomacului;

 lat. haemorrhagia etc. > rom. hemoragie şi curgere de sânge;

 fr. parachute etc. > rom. paraşută şi feritoare de cădere; 

 fr. somnambule etc. > rom. somnambul şi umblător în somn;

 ngr. topographia etc. > rom. topografie şi scrisoarea locului etc.

Faptul că unele dintre aceste traduceri sunt foarte aproximative şi greoaie (cum dovedeşte chiar ultimul exemplu) e un motiv în plus să nu le considerăm calcuri, adică aşa cum sunt ele privite în majoritatea lucrărilor de specialitate.

TIPURI FUNDAMENTALE DE CALC LEXICAL

Dintre toate felurile de calc, cel mai important (datorită, în primul rând, frecvenţei lui), este, neîndoielnic, c a l c u l l e x i c a l, numit astfel pentru că el duce la îmbogăţirea vocabularului atât cu noi unităţi lexicale (sau cuvinte), cât şi cu noi sensuri lexicale, care se adaugă celor preexistente. În funcţie de ce se imită şi de elementele nou apărute în vocabularul limbii influenţate, există două tipuri fundamentale de calc lexical. Primul, fiind un împrumut de structură sau formă internă şi ducând la apariţia de noi cuvinte, va fi numit c a l c d e s t r u c t u r ă morfematică. Pentru cel de al doilea (care, în fond, este un împrumut de sens lexical), vom folosi termenul de c a l c s e m a n t i c (aproape unanim acceptat în lingvistică). Faptul că cele două tipuri de calc lexical sunt atât de diferite între ele nu ne îndreptăţeşte să le separăm în mod radical ori să folosim alţi termeni, care ni se par incomparabil mai puţin adecvaţi decât cei acceptaţi şi întrebuinţaţi aici.

  […]

Precizare: Pentru detalii şi pentru tipologia completă a fenomenului în discuţie (imposibil de prezentat aici integral), vezi Theodor Hristea, Tipuri de calc în limba română, în LL, nr. 3–4 din 1997, p. 10–30.



* Fragmente din capitolul IV al volumului: Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, ed. a treia, 1984, p. 100–106.

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC