Eugenio COŞERIU

Studiul funcţional al vocabularului*

Lexematica

5.0. Sarcina lexematicii este stabilirea paradigmaticii şi sintagmaticii vocabularului în limbile funcţionale. Specificitatea lor faţă de concepţia funcţională a limbii reiese din specificitatea structurilor paradigmatice şi sintagmatice pe care o stabileşte. Căci, există următoarele tipuri de structuri lexematice: A) structuri paradigmatice şi anume a) „primare”: câmp lexical şi clasă lexicală; b) „secundare”: modificare, dezvoltare, compunere; B) structuri sintagmatice: afinitate, selecţie, implicaţie (termenii sunt bineînţeles convenţionali). Aceste tipuri au fost motivate şi caracterizate temeinic de autor în alte locuri. Aici urmează să se dea numai indicaţii generale şi precizări suplimentare.

5.1.  Câmpul lexical şi clasa lexicală sunt structuri „primare” în sensul că definirea lor nu presupune alte structuri lexicale deja date şi că ele pot fi stabilite în vocabular ca atare fără să se raporteze la eventuala „gramaticalizare” a acestuia. Câmpul lexical este o structură paradigmatică care constă din unităţi lexicale („lexeme”) care îşi împart o zonă de semnificaţie comună şi care se află întreolaltă în opoziţie nemijlocită; aşa de ex. verbele de „deplasare” formează un câmp lexical în germană: gehen – laufen – rennen – fliegen – schwimmen – fahren etc. „a merge pe jos” – „a alerga” – „a fugi” – „a zbura” – „a înota” – „a merge cu un vehicul”, tot aşa alt / jung –  neu „bătrân” – „vechi” / „tânăr” – „nou” sau adjectivele care indică temperatura (kalt – kühl – lau – warm – heiss „rece” –  „răcoros” – „călduţ” – „cald” – „fierbinte”). Clasa lexicală e o clasă de lexeme care, independent de structura câmpului lexical, sunt legate de un „clasem”, adică de o trăsătură distinctivă comună care funcţionează într-o întreagă categorie gramaticală (respectiv în altă clasă deja existentă în cadrul unei categorii gramaticale). Clasele se evidenţiază prin „distribuţie” gramaticală şi/sau lexicală, adică prin aceea că lexemele apar în combinaţii analoge gramaticale şi/sau lexicale. Aşa de exemplu într-o limbă dată în cadrul categoriei substantivului, „animat” – „neanimat”, „uman” – „nonuman”, „masculin” – „feminin” pot reprezenta clase, dacă lexemele corespunzatoare cer anumite combinaţii specifice lor. Din acest punct de vedere pot fi deosebite lexeme determinante şi determinate clasematic. „Clasematic determinante” sunt lexemele care cer anumite combinaţii, „clasematic determinate” sunt lexemele care nu apar decît în combinaţii (explicite sau implicite) cu anumite clase, cu alte cuvinte lexeme, care conţin o determinare de tipul „pentru clasa x”, „care se spune despre clasa x”; aşa de ex. în germană Artz „medic” şi Löwe „leu” sunt lexeme determinante, în timp ce essen „a mânca” şi fressen „a mânca” (numai despre animale), Mund „gură” şi Maul „bot” sunt determinate clasematic.

5.2.  Modificarea, dezvoltarea şi compunerea sunt structuri „secundare” în sensul că presupun structura câmpului lexematic (sau a claselor lexematice) şi că ele corespund unei „gramaticalizări” a vocabularului. Căci modificarea, dezvoltarea şi compunerea sunt feluri (respectiv procedee) ale formării (interne) a cuvintelor, iar formarea cuvintelor prezintă totdeauna determinări de natură gramaticală. Modificarea corespunde unei determinări gramaticale „neactuale”, adică unei determinări care nu cuprinde o anumită funcţie sintactică a lexemului determinat; acesta este, între altele, cazul la derivarea diminutivală, la derivarea colectivă şi la prefixarea verbală. Lexemele formate prin modificare fac întotdeauna parte din aceeaşi categorie gramaticală ca şi lexemele modificate care stau la bază (cf. Pferd Ž Pferdchen, rot Ž rötlich, lachen Ž lächeln, Tier Ž Getier, Schrift Ž Schriftum, fahren Ž abfahren, fallen Ž hinfallen / „cald” – „călduţ”, „roşu” – „roşietic”, „a râde” – „a surâde”, „animal” – „vieţuitoare”, „scris” – „scriere”, „a pleca” –  „a pleca din loc”, „a se pune în mişcare”, „a cădea” – „a cădea jos”).

În schimb, dezvoltarea prezintă o determinare gramaticală, aşa de ex. Schönheit, Reichtum, Ankunft „frumuseţe”, „bogăţie”, „sosire”, indică funcţia predicativă a lexemelor schön, reich, ankommen „frumos”, „bogat”, „a sosi” care le stau la bază (dacă nu chiar propoziţii concrete de tipul Maria ist schön „Maria e frumoasă”, Hans kommt an „Nelu soseşte”, căci persoana, numărul, timpul şi modul nu sunt date în această dezvoltare). Lexemele formate prin dezvoltare aparţin întotdeauna altei categorii gramaticale decât lexemele care stau la baza lor (cf. schön – Schönheit, abfahren – Abfahrt, reich – bereichern – Bereicherung, Kreis – einkreisen, Tisch – auftischen, Art – ausarten) „frumos” – „frumuseţe”, „a pleca” – „plecare”, „bogat” – „a îmbogăţi” –  „îmbogăţire”, „cerc” –   „încercui”, „masă” –  „a pune pe masă”, „gen” – „a degenera”a.

Compunerea implică câte două unităţi între care există o determinare gramaticală. Compunerea poate fi „prolexematică” sau „lexematică”. Dacă una din cele două unităţi e o unitate de natură pronominală, adică un „prolexem”, atunci compunerea e prolexematică (de ex. pronominal + lesen „a citi” Ž Leser „cititor”); dacă ambele unităţi sunt lexeme, ne găsim în faţa unei compuneri lexematice (de ex. Korb „coş” + Papier „hârtie” Ž Papierkorb „coş de hârtie”). Categoria gramaticală a compuselor a fost întotdeauna cea a lexemelor, respectiv a prolexemelor determinate.

Diferite structuri secundare pot fi combinate întreolală: cf. de ex. gehen „a merge” Ž ausgehen „a ieşi (în oraş)” (modificare); Ausgang „ieşire” (dezvoltare); agent pronominal + lehren „a învăţa pe cineva” Ž Lehrer „învăţător” (compunere prolexematică), Schule „şcoală” Ž Schullehrer „învăţător” (compunere lexematică).

5.3. Structurile lexematice sintagmatice („solidarităţile lexicale”) sunt combinări lexicale condiţionate de o limbă dată. Ele sunt de trei feluri (afinităţi, selecţiuni, implicaţii), după cum elementul condiţionat al combinaţiei este un clasem, un arhilexem sau un lexem. Aşa de ex. între Löwe „leu” şi fressen „a mânca (numai despre animale)” exist㠄afinitate” (combinaţia este condiţionată de clasemul lexemului Löwe (clasa „animat”)); între Wagen „car”, „vagon”, „maşină” şi fahren „a merge cu un vehicul” exist㠄selecţie” (elementul determinant e aici arhilexemul Fahrzeug „vehicul” de care ţine lexemul Wagen); iar în cazul lui seit geraumer Zeit „de multă vreme” avem de-a face cu o „implicaţie” (geraum nu se poate folosi decât cu lexemul Zeit).

6.1. Lexematica este o disciplină relativ tânără: ca ramură autonomă a cercetării semantice şi ca formă specială a lexicologiei, bazele ei au fost puse abia în anii '60. Totuşi ea poate fi considerată azi ca destul de dezvoltată în ceea ce priveşte teoria şi metodologia1.

Eugenio COŞERIU

Către o tipologie a câmpurilor lexicale*

1.1. Câmpul lexical este o singură paradigmă primară a lexicului; el este chiar, în acest domeniu, structura paradigmatică prin excelenţă. Poate fi definit ca „paradigmă constituită din unităţi lexicale de conţinut („lexeme”), care îşi împart o zonă de semnificaţie comună şi care se găsesc în opoziţie imediată unele cu celelalte” (1). Dar trebuie precizat că opoziţia „imediată” se poate stabili între o arhiunitate („arhilexem”) – exprimată sau nu – şi o unitate, sau între arhiunităţi. Cu alte cuvinte un câmp poate fi inclus în alt câmp: el poate forma o parte dintr-un alt câmp, de ordin superior. Într-un micro-câmp opoziţiile se stabilesc între unităţile lexicale („lexeme”); într­un macro-câmp, un micro-câmp în totalitatea lui se poate opune, ca arhilexem, unui lexem sau altor arhilexeme.

1.2. Ca paradigme, câmpurile lexicale sunt, în principiu, analoge micro- şi macro-sistemelor fonologice şi gramaticale (de exemplu: „vocale anterioare”, „vocale”, „consoane labiale”, „consoane”, „sistem al timpurilor verbale”, „sistem al persoanelor” etc.). În particular nu există o diferenţă esenţială, din acest punct de vedere, între lexic şi gramatică. Un câmp lexical corespunde, în general, unui sistem categorial, adică unei categorii a gramaticii („număr”, „gen”, „mod”, „timp”, „aspect”) şi opoziţiile interne ale unui câmp corespund opoziţiilor care există în interiorul unei categorii gramaticale. S-a susţinut de multe ori că paradigmele lexicale ar fi diferite de cele ale gramaticii: acestea din urmă ar fi „incluse” sau limitate (de ex. în cutare limbă: „singular” – „plural”, pentru categoria numărului, „masculin” – „feminin” – „neutru” pentru categoria genului etc.), în timp ce paradigmele lexicale ar fi „deschise” sau nelimitate. Dar aceasta nu este adevărat decât în cazul în care paradigmele lexicale se constituie din punctul de vedere al gramaticii (sintactic sau, mai bine zis, sintagmatic), şi în acest caz, nu este de fapt vorba de paradigme lexicale, ci numai de serii lexicale. În realitate, din punct de vedere strict lexical, paradigmele lexicale, în măsura în care există, nu sunt – în stadiul unei limbi date – mai puţin clar delimitate decât paradigmele gramaticii (2). Astfel, e adevărat că lexemele care pot fi „alese” pe axul paradigmatic pentru funcţii ca „subiect” sau „complement direct” constituie serii nelimitate, dar în acest caz e vorba de o alegere efectuată în lexic pentru funcţii gramaticale, şi nu pentru funcţii lexicale. Dimpotrivă, alegerea propriu zis lexicală – cel puţin în ce priveşte lexicul structurat (3) – are loc în interiorul unor paradigme limitate şi delimitabile, ca cele ale gramaticii. Astfel, dacă vrem să numim o anumită temperatură printr-un adjectiv, alegem, de exemplu, în franceză, între: froid – frais – tičde – chaud şi, în germană, între: kalt – kühl – lau – warm – heiss (4), la fel cum, de exemplu, pentru numărul gramatical alegem între singular şi plural (5).

2.1.1. Am arătat în altă parte cum pot fi identificate, delimitate şi descrise câmpurile lexicale în cadrul unei semantici structurale, în cadrul „lexematicii” (6). Aici am vrea să prezentăm fundamentele şi primele elemente ale unei tipologii a câmpurilor ca secţiune a aceleaşi discipline. Avem în vedere, în primul rând, o tipologie structurală sau internă, adică o tipologie care consideră câmpurile ca „structuri” (în sens propriu, termenul „structură” înseamnă, după cum se ştie, „formă de relaţii interne într-un domeniu dat”). Într-adevăr, asemănătoare şi din acest punct de vedere cu paradigmele fonologiei şi ale gramaticii, câmpurile nu sunt toate structurate după aceleaşi principii şi aceleaşi criterii. Ele sunt nu numai mult mai numeroase, dar şi mult mai variate decât celelalte paradigme ale limbii. Sarcina unei tipologii a câmpurilor ar fi să determine tocmai, într-un mod sistematic, această diversitate de structurare şi să stabilească tipurile de clase.

2.1.2. Pentru a continua analogia cu fonologia, într-o tipologie a câmpurilor lexicale ar fi vorba de stabilirea tipurilor structurale analoage, de exemplu, cu tipurile de sisteme vocalice stabilite de Trubeţkoi (care pot, bineînţeles, să funcţioneze în una şi aceeaşi limbă). Desigur, ne putem întreba dacă o asemenea încercare n-ar fi prematură la ora actuală. Într­adevăr, o tipologie solid fundată ar presupune comparaţia multor câmpuri deja descrise. Or, câmpurile lexicale, în sensul definit mai sus, sunt încă destul de puţine şi destul de prost cunoscute şi foarte puţine câmpuri au fost, până acum, temeinic studiate din punct de vedere structural (7). Totuşi anumite tipuri de câmpuri par să se prezinte cu destulă claritate, chiar şi o tipologie schematică şi, parţial stabilită intuitiv, ar putea avea, la rândul ei, repercusiuni salutare asupra descrierii sistematice a câmpurilor, oferind un cadru de posibilităţi – cadru care ar putea să fie apoi modificat graţie rezultatelor obţinute prin descrierea însăşi. În consecinţă, credem că merită să indicăm cel puţin căile posibile pentru cercetarea în acest domeniu.

 2.1.3. De altfel, problema pe care o ridicăm nu e cu totul nouă; cel puţin nu e nouă la nivelul constatării „faptelor” care ar trebui sistematizate. Într­adevăr o tipologie a câmpurilor lexicale – desigur, elementară, dar foarte sugestivă – a fost schiţată de Leo Weisgerber în afara semanticii structurale (şi chiar înainte de naşterea acestei discipline) (8). Weisgerber distinge, în primul rând, două feluri de câmpuri pe care le numeşte „einschichtig” şi „mehrschichtig” („cu un singur strat” – „cu mai multe straturi”) şi printre cîmpurile primului tip distinge apoi trei subtipuri, pe care le numeşte „Reihengliederung”, „Flächengliederung” şi „Tiefengliederung” (cu aproximaţie „organizare lineară” – „organizare plană” – „organizare stereometrică”). Ca întrega teorie a câmpurilor a lui Trier şi Weisgerber, această tipologie, deşi nu priveşte structurile lexematice ca atare (9), poate să fie reinterpretată în termeni structurali şi integrată unei semantici structurale (10).

2.2.1. Relaţiile interne ale unui câmp lexical ca structură de conţinut sunt determinate prin identităţile şi diferenţele care constituie câmpul însuşi, adică opoziţiile semantice care funcţionează în acesta. În consecinţă, o tipologie a câmpurilor trebuie să se bazeze pe o clasare a opoziţiilor lexematice. Cu privire la aceasta am arătat în altă parte (11) că şi în lexic – ca în sistemele fonologice – există opoziţii „graduale”, „echipolente”, şi „privative”. Astfel, de exemplu, fr. tičde / chaud, „călduţ / cald”, frais / froid, „răcoros” / „rece” sunt opoziţii de tip „gradual”. Numele de culori ca rouge, vert, jaune etc. „roşu”, „verde”, „galben” etc. sunt, în franceză (şi în multe alte limbi), în opoziţie echipolentă unele faţă de celelalte. Iar fr. dominer / maîtriser  „a domina / „stăpâni”, dissiper / gaspiller, „a risipi” / „a cheltui”, lat. albus / candidus, ater / niger constituie opoziţii privative: de exemplu în cazul adjectivelor latine citate mai sus ceea ce opune, în fiecare pereche, al doilea termen celui dintâi este trăsătura semantic㠄luminozitate”, trăsătură prezentă în candidus („alb strălucitor”) şi niger („negru strălucitor”), absentă în albus („alb opac”) şi ater („negru opac”).

 2.2.2. Tipurile formale de opoziţii constituie, fără îndoială, un punct de plecare necesar şi un criteriu important în tipologia câmpurilor; şi, de fapt, ele au constituit şi punctul de plecare al propriilor noastre tentative tipologice în acest domeniu. Am fost însă în situaţia de a constata destul de repede că, în multe cazuri, tipurile acestea servesc destul de puţin, sau că, cel puţin, se arată insuficiente drept criterii de delimitare şi de clasare. În primul rând, tipuri formal diferite de opoziţii pot să funcţioneze într-unul şi acelaşi câmp; în asemenea cazuri ele pot servi la caracterizarea secţiunii de câmpuri sau micro-câmpuri de un nivel foarte scăzut, dar nu a unor câmpuri întregi sau macro-câmpuri. Astfel fr. grand / petit, „mare / mic” constituie o opoziţie privativă, în timp ce opoziţiile petit / minuscule, grand / énorme, care funcţionează în acelaşi câmp, sunt opoziţii graduale. De asemenea, în câmpul culorilor avem în franceză (şi în multe alte limbi) o opoziţie graduală în secţiunea „cromatic” (blanc – gris – noir, „alb – gri – negru”) şi opoziţii echipolente în secţiunea „acromatică” propriu-zisă (rouge, vert, jaune etc. „roşu, verde, galben”; cf. 3.3.1.).

În al doilea rând, când caracterizează câmpuri întregi (care la un anumit nivel pot fi micro-câmpuri), tipurile formale de opoziţii servesc pentru a distinge sub-câmpuri, dar nu tipurile principale care înglobează aceste sub­tipuri:
într-adevăr, chiar în cadrul unui clasament pur formal, criteriul tipurilor formale de opoziţii se arată subordonat criteriului numărului de „criterii semantice” (sau de „dimensiuni”) care funcţionează în câmpuri. De altfel, structurarea şi funcţionarea câmpurilor nu depinde numai de tipurile formale de opoziţie, dar şi de „sensul ontic” al opoziţiilor înseşi, cu alte cuvinte: de tipul raportului lor cu „realitatea” extralingvistică pe care o organizează, adică pe care o „formează” din punct de vedere semantic. În cele din urmă, de relaţiile formale interne ale unui câmp ţine şi tipul de raport între semnificaţiile şi expresia lor, tip care, de altfel, nu este lipsit de efecte semantice.

2.3.1. Din toate aceste motive am adăugat criteriului tipurilor formale de opoziţii următoarele criterii (pe care le explicităm mai jos, în respectivele secţiuni):

a) numărul „dimensiunilor” manifestate de opoziţiile unui câmp;

b) felul în care „dimensiunile” (când există mai mult de una) se combină întreolaltă în interiorul câmpului;

c) tipul „ontic” al opoziţiilor lexematice;

d) tipul raportului dintre conţinut şi expresia lexemelor (şi al opoziţiilor lor).

2.3.2. Aplicând aceste criterii şi combinîndu-le în parte, cu criteriul iniţial al formei opoziţiilor, am ajuns la o primă clasificare a câmpurilor lexicale din trei puncte de vedere deosebite, şi anume: 1) după configuraţia lor; 2) după sensul lor obiectiv; 3) după exprimarea lor.

3.0.1. Configuraţia câmpurilor lexicale, adică felul în care lexemele se combină în interiorul acestor paradigme, depinde în primul rând de numărul de „dimensiuni semantice” care funcţionează în acestea (şi de felul în care „dimensiunile semantice” sunt combinate unele cu altele) şi în al doilea rând de tipurile formale de opoziţii stabilite în raport cu aceste dimensiuni. De aceea, dacă nu există decât o singură dimensiune într-un câmp, forma opoziţiilor va fi aceea care va fi decisivă din acest punct de vedere tipologic.

3.0.2. O dimensiune este punctul de vedere sau criteriul unei opoziţii date oarecare, adică, în cazul unei opoziţii lexematice, proprietatea semantică vizată de aceasta: conţinutul în raport cu care se stabileşte şi care, de altfel, există – în limba respectivă – numai în virtutea faptului că o opoziţie se raportează la el, că este suportul implicit al unei distincţii funcţionale (12). Astfel, în câmpul adjectivelor care privesc temperatura (fr. froid – frais – tičde – chaud, it. freddo – fresco – tiepido – caldo, germ. kalt – kühl – lau – warm – heiss etc.) avem dimensiunea semantic㠄grad relativ de temperatură constatată prin simţul termic”; în câmpul adjectivelor care privesc vârsta avem, în latină, dimensiunea „vârstă” (de ex. senex – iuuenis) şi dimensiunea „clasă desemnată” (astfel: senex – uetulus – uetus, resp. „pentru vârsta persoanelor”, „pentru vârsta animalelor şi plantelor”, „pentru vârsta lucrurilor”); în câmpul numelor de rudenie putem avea dimensiuni ca: „sex” („masculin / feminin”), „tipuri de rudenie” („rudenie naturală” / rudenie socială”), „linie” („linie directă” / „linie colaterală”), „direcţie” („linie ascendentă” / „linie descendentă”), „grad” („primul grad” / „al doilea grad”) etc.

Din 1962 se foloseşte în semantica structurală pentru această noţiune numele de „criteriu semantic” (13). Am putea să-i dăm şi numele de „categorie lexicală”, deoarece e vorba de fapte lingvistice analoage, într-un anumit fel, cu categoriile simple ale gramaticii de exemplu cu categoria „numărului”, sau chiar cu categoria „genului” într-o limbă care nu distinge, de exemplu decât „masculin” sau „feminin” (sau „masculin”, „feminin” şi „neutru”, dar nu în acelaşi timp şi „animat” – „neanimat”, „persoană” – „nonpersoană” etc.). Aici preferăm însă să adoptăm termenul de dimensiune introdus, după cât se pare, de F. Lounsbury (14). Acest termen e comod pentru că permite să se formeze compuse ca unidimensional, pluridimensional etc. pe care le folosim de asemenea din 1962 (15). De altfel, el permite să rezervăm termenul de „categorie lexicală” categoriilor majore, adică valorilor manifestate prin câmpuri întregi, în special prin macro-câmpuri („culori”, „rudenie”, „fiinţe”, „instrumente”, „deplasare”, „locuinţă” etc.).

3.1. Din punctul de vedere al numărului de dimensiuni care funcţionează în câmpuri, acestea pot fi clasate în două tipuri foarte generale; câmpurile cu o singură dimensiune (câmpurile simple, lineare (16) sau unidimensionale) şi câmpurile cu mai mult de o dimensiune (câmpuri complexe sau pluridimensionale). Astfel, câmpurile citate mai sus, ale adjectivelor privind temperatura, ca şi micro-câmpurile fr. large – étroit „larg – strâmt”, grand – petit „mare – mic”, sunt câmpuri unidimensionale (17), în timp ce câmpurile adjectivelor privind vârsta, în latină şi în franceză (şi în spaniolă, italiană, română, germană etc.) sau câmpurile numelor de rudenie, sunt câmpuri pluridimensionale (18). Câmpurile unidimensionale sunt analoage categoriilor simple ale gramaticii, ca de exemplu categoria numărului menţionată mai sus, care sunt tocmai categorii unidimensionale (19); câmpurile pluridimensionale sunt analoage cu categoriile gramaticale complexe, care sunt şi ele pluridimensionale, de exemplu cu categoria genului în limbile care disting „masculin” şi „feminin” (sau „masculin”, „feminin” şi „neutru”) şi, în acelaşi timp, „animat” – „neanimat” sau „persoană” sau „nonpersoană” (sau ambele), sau cu o categorie a aspectului verbal în care se disting „perfectiv” – „imperfectiv” şi în interiorul perfectivului, de exemplu „determinat” – „nedeterminat”, „semelfactiv” – „iterativ” etc.

3.2.1.0. Câmpurile unidimensionale aparţin la trei subtipuri determinate de tipurile formale de opoziţii pe care se bazează sau care le caracterizează; subtipuri pe care le numim respectiv antonimice, graduale şi seriale.

3.2.1.1. Câmpurile antonimice se bazează pe opoziţii privative (sau, mai degrabă, analoage cu opoziţiile privative; cf. mai jos 3.2.3.), adică opoziţii de tipul x / non-x. Sunt câmpuri bipolare, constituite de cele mai multe ori – la nivelul opoziţiilor lor de bază – numai din doi termeni, dintre care unul este negaţia celuilalt; cf. de ex. fr. bas – haut „jos” – „sus”, court – long „scurt” – „lung”, vide – plein „gol” – „plin”, étroit – large „strâmt” – „larg”, petit – grand „mic” – „mare”. Dar pot conţine şi opoziţii colaterale graduale minuscule – petit, grand – énorme (– immense), în timp ce în câmpul étroit – large nu se constată nimic asemănător (vaste nu este relativul lui large). Dacă în aceste câmpuri alte distincţii se adaugă la opoziţiile de bază, ele devin în mod normal – la nivelul acestor distincţii complementare – câmpuri pluridimensionale, în care termenii primari funcţionează ca arhilexeme. Ele rămân unidimensionale dacă distincţiile adăugate sunt graduale (în raport cu termenii primari), deoarece în acest caz nu are loc o schimbare de dimensiune.

3.2.1.2. Câmpurile graduale sunt constituite prin opoziţii graduale; ele prezintă un arhilexem corespunzător dimensiunii şi în interiorul acestui arhilexem (prevăzut sau nu cu o expresie proprie) (20), lexemele sunt aranjate în ordinea corespunzătoare gradelor semnificate de substanţa semantică în cauză; cf. exemplul deja menţionat al câmpului adjectivelor privitoare la temperatură, ca şi 3.2.4.

3.2.1.3. Câmpurile seriale sunt constituite din opoziţii multilaterale echipolente. În aceste câmpuri nu avem nici polaritate (concentraţie bipolară a substanţei semantice), ca în câmpurile antonimice, nici gradualitate, ascendentă sau descendentă, ca în câmpurile graduale: toţi termenii au acelaşi nivel şi acelaşi statut logic (şi semantic). Acesta este, de exemplu, cazul numelor zilelor săptămânii sau al numelor de păsări sau peştilor (în franceză şi în multe alte limbi): „vineri” se opune într-un mod imediat (şi identic) tuturor celorlalte „zile ale săptămânii” şi „vrabie” se opune în acelaşi fel tuturor celorlalte „păsări” (21).

3.2.2. La rândul lor, câmpurile seriale pot fi ordinale sau nonordinale. În câmpurile ordinale opoziţiile sunt de natur㠄relaţională”; în cele nonordinale, de natur㠄substantivală” (pentru aceste noţiuni vezi 4.0.). Câmpurile ordinale sunt serii închise şi lexemele care fac parte din ele sunt aranjate într-o ordine fixă, ceea ce le determină ca atare, deoarece în ce priveşte restul (dacă se face abstracţie de ce ţine de arhilexeme) sunt semantic vide. Câmpurile nonordinale sunt serii neordonate şi în acelaşi timp deschise: la acesta se pot adăuga în mod infinit lexemele noi. Numele zilelor săptămânii constituie un câmp ordinal; de asemenea, numele lunilor. Numele de păsări, peşti, de arbori, de flori etc. (dar cf. nota 21 şi 3.2.5.) constituie câmpuri seriale nonordinale.

3.2.3. În ce priveşte câmpurile antonimice, trebuie remarcat că negativitatea semantică lexicală este în acest caz foarte diferită de negativitate („privativitatea”) fonologică şi gramaticală. În fonologie şi în gramatică negativitatea este absenţa unei determinări funcţionale (a unei „trăsături distinctive”), în aşa fel încât non-x este un 0 funcţional, în timp ce în lexic non-x este, în cazul în cauză, un conţinut „care există”, având substanţa sa. Pentru că în fonologie şi în gramatică formula x / non-x nu priveşte decât trăsături distinctive şi nu unităţile corespondente, a căror existenţă este asigurată de alte trăsături (astfel, o unitate fonologică nu e pur şi simplu „sonoritate” sau „nonsonoritate”: ea este, de exemplu „labiala sonoră” sau „labială nonsonoră”; şi în gramatică suportul determinărilor gramaticale este conţinutul lexematic şi/sau categorematic al unităţilor determinate), în timp ce în lexic x şi non-x conţin atât determinantul, cât şi determinatul. În fonologie şi în gramatică, formula x / non-x corespunde lui [U] x / [U]-x (unde U este unitate determinată). În lexic ea corespunde lui Ux / U-x sau mai degrabă lui U / -U. În consecinţă – în afara negaţiei de tip gramatical pe care o avem în fenomenul pe care-l numim „modificare” (de exemplu util – inutil (22) – non-x (= -U) este „negativul real”, „contrarul”, „inversul” sau „corelativul” lui x (= U). Chiar dacă este vorba de aceeaşi „substanţă”, non­x-ul din câmpurile antonimice nu este zeroul semantic al acestei substanţe, care se găseşte undeva între U şi -U: astfel, grand nu este pur şi simplu „non-petit” (valoare zero) ci „contrarul” lui petit; cf. şi sp. traer – llevar, port. trazer – lever sau fr. venir – aller, it. venire – andare, cat. venir – anar, sp. venir – ir, port. vir – ir (23). În lexic adevărata „privativitate” (absenţa sau indiferenţa unei trăsături distinctive) nu va fi găsită în domeniul antonimelor, ci în cel al termenilor consideraţi ca „sinonime”, adică în termeni ca maîtriser – dominer, candidus – albus. Într-adevăr, trăsătura „voit, cu intenţie” care este funcţională în maîtriser, este indiferentă în dominer (cf. X domine ses émotions „X îşi domină emoţiile” şi les montagnes dominent la ville „munţii domină oraşul”; şi în acelaşi fel, trăsătura „luminozitate” este indiferentă („absentă”) în albus. Am putea numi opoziţiile primului tip „antonimice” pentru a le distinge de opoziţiile privative propriu zise (sau „sinonimice”).

Dar, nu putem discuta aici în detaliu problema foarte complexă şi pasionantă a antonimiei (24). Ajunge dacă semnalăm că din punct de vedere formal, şi în particular din punct de vedere al ordonării lexemelor în câmpuri lexicale, nu exisă o diferenţă esenţială între opoziţiile „antonimice” şi „sinonimice” (25), aşa că cele două tipuri pot fi privite din acest punct de vedere ca subclase ale unei singure clase mai generale, cea a opoziţiilor „polare”.

3.2.4. Am putea de asemenea să ne întrebăm dacă câmpurile graduale n­ar putea să fie integrate tipului antonimic. Astfel, dacă am admite o interpretare ca: froid / frais Ź 0 Ž tičde / chaud, câmpul nostru gradual froid – frais – tičde – chaud ar deveni un câmp antonimic, în care am avea două secţii graduale, cam ca în cazul minuscule – petit / grand – énorme. Şi dacă acestea s-ar aplica tuturor câmpurilor care la prima vedere se arată a fi graduale, aceste câmpuri n-ar exista decât ca subcâmpuri, adică drept secţiuni ale câmpurilor antonimice. Câmpul adesea citat al evaluării activităţii şcolare în germană (ungenugend – mangelhaft – ausreichend – befriedigend – gut – sehr gut) şi în alte limbi, este înte-adevăr un câmp gradual, dar e un câmp terminologic şi convenţional (26). Aceeaşi este situaţia pentru suita cantitativ graduală: seconde – minute – heure – jour – semaine – (quinzaine) – mois – an, année – lustre – décade (décennie) – sičcle – millénaire (27). Vom remarca însă că în secvenţele corespunzătoare nu există nimic între petit şi grand (minuscule se găseşte „înainte” de petit, şi énorme „după” grand), în timp ce frais, tičde se găsesc tocmai „între” froid şi chaud. De altfel însăşi condiţia gradualităţii cere să existe un minimum şi un maximum al unei proprietăţi date. Din cauza aceasta termenii corespunzători pot întotdeauna să fie interpretaţi ca termeni „contrarii”. În schimb e vorba de gradualitate dacă între aceşti termeni există grade intermediare. Astfel în secţiunea „acromatică” a câmpului culorilor, blanc este „contrariul” lui noir şi noir este „contrariul” lui blanc; dar această secţiune este totuşi graduală în virtutea faptului că între absenţa culorii (blanc) şi suprimarea culorii prin saturaţie (noir) (28) există gradul intermediar gris.

3.2.5. Câmpurile antonimice sunt foarte numeroase – ca micro­câmpuri de un anumit nivel – în lexicul structurat al limbilor, în special în domeniul adjectivelor (şi în al doilea rând în cel al verbelor) (29). În schimb, câmpurile graduale sunt destul de rare: exemplele mai mult sau mai puţin sigure ale acestui tip sunt adesea câmpurile terminologice. Câmpurile seriale constituie aproape întotdeauna terminologii (câmpul début „început” – milieu „mijloc” – fin „sfârşit” e poate singura excepţie). Cât despre câmpurile seriale nonordinale, aceste sunt – la nivelul lexemelor lor – nomenclaturi fără organizare semantic㠄de limbă”. Dacă în aceste câmpuri se pot introduce în mod infinit lexeme noi (cf. 3.2.2.), fără a le modifica structura, aceasta se întâmplă pentru că în realitate – din punct de vedere semantic – nu sunt structurate lingvistic la acest nivel. În acest caz structurarea propriu-zis lingvistică nu începe decât la nivelul arhilexemalor. Astfel în spaniolă şi în portugheză avem ave / pájaro, ave / pássaro (cf. n. 21); în română avem copac („arbore în general”) / pom („arbore fructifer”); în germană Kiefer „diferite specii de pini” etc.; dar în interiorul acestor arhilexeme seriile lexemelor rămân, în principiu, deschise.

3.3.0. Câmpurile pluridimensionale pot fi împărţite în două clase: câmpurile bidimensionale (numai cu două dimensiuni) şi cele multidimensionale (cu mai mult de două dimensiuni). Câmpurile bidimensionale sunt analoage cu paradigmele bidimensionale ale fonologiei (cf. 3.3.1.0.) şi cu categoriile bidimensionale ale gramaticii, de exemplu cu categoria persoanei, în care, în multe limbi, s-au distins mai întâi „persoană” şi „nonpersoană” şi apoi, în interiorul „persoanei”, persoana întâi şi a doua. În ce priveşte câmpurile multidimensionale, cf. 3.3.2.0.