VIII. LEXICOLOGIA

Sorin STATI

CUVÂNTUL ŞI UNITĂŢILE SUPERIOARE CUVÂNTULUI*

Unitatea imediat superioară morfemului este o combinaţie de morfeme, ceea ce unii structuralişti numesc, în virtutea tradiţiei, c u v â n t sau – cu o terminologie nouă – sintagmă minimală.

 Faptul că morfemul n-a putut fi încă definit cu precizie, ca şi marile deosebiri care privesc modul îmbinării morfemelor în limbi diferite, explică de ce nu s-a formulat înca o teorie structuralistă unitară a acestui tip de unităţi. Cuvântul (sintagmă minimală) apare ca o entitate deosebită de morfem prin relativa lui autonomie în procesul de comunicare. Aceasta însuşire se reflectă, în:

 a) posibilitatea de a interverti ordinea cuvintelor: explică elevilor lecţia, explică lecţia elevilor (în schimb, ordinea morfemelor din, de exemplu, elev/i/lor e singura posibilă); faptul este mai evident în latină, unde propoziţii ca magister discipulis dixit „profesorul spuse elevilor” admit orice ordine a celor trei cuvinte constitutive; 

 b) faptul că un cuvânt poate alcătui el singur o comunicare (Doarme. Zapadă! Repede! Bunicii – ca răspuns la întrebarea Cui i-ai lăsat vorbă?). Nici unul din morfemele care compun cuvinte ca frumuşică, vânătorule, lucrând etc. nu poate apărea izolat de context (frumuş, ică, vân, ător, ul, e, lucr, ând).

 Constatările acestea i-au făcut pe unii structuralişti să definească cuvântul fie ca cea mai mică unitate cu sens care poate fi deplasată în interiorul unui enunţ1, fie ca „formă minimală liberă”2.

 Lingvistica tradiţională recunoaşte ca unităţi superioare cuvântului partea de propoziţie (acest roman de aventuri este foarte captivant conţine şapte cuvinte, dar numai patru părţi de propoziţie: subiect, două atribute şi predicat nominal), propoziţia şi fraza. Structuraliştii admit, în general, o singură unitate superioară cuvântului, enunţul, definit ca „segment sonor care poate apărea între două pauze”, ceea ce – în terminologia obişnuită – corespunde unei părţi de propoziţie, unei propoziţii sau chiar unei fraze foarte lungi şi complexe. Părţile unui enunţ se combină între ele în grupuri diferite ca întindere şi ca structură, pentru care structuraliştii folosesc denumirea comună de sintagmă sau constitut.

 Sintagma este, în general, concepută ca o unitate binară (se descompune în doi termeni, între care există o relaţie de subordonare). De exemplu, în propoziţia am citit un nou roman de aventuri, sunt sintagme (constituturi):

 un nou roman de aventuri

 un nou roman

  de aventuri

  un roman

De altfel, toată propoziţia poate fi numită sintagmă3 (constitut) în fraza am citit un nou roman de aventuri pe care l-am cumpărat ieri. De această problemă, care priveşte tratarea structurală a compartimentului limbii numit în lingvistica tradiţională sintaxă, va fi vorba pe larg în capitolele următoare.

 Trecerea de la un nivel de segmentare la altul, de la un tip de unitate la altul, se face conform unui principiu cunoscut sub denumirea de stratificare: o unitate lingvistică de un anumit nivel e alcătuită dintr-un şir de unităţi de rang imediat inferior, eventual dintr-o singură unitate inferioară. Din acest principiu de ierarhizare decurge o consecinţă firească: numărul unităţilor de rang superior e mai mare decât numărul unităţilor de nivel inferior. De pildă, morfemele se compun din foneme (conform principiului stratificării), iar numărul morfemelor întrece cu mult pe cel al fonemelor (consecinţa principiului stratificării). Tot aşa, enunţurile sunt alcătuite din lanţuri de cuvinte, dar numărul enunţurilor e mult mai mare decât cel al cuvintelor.

Theodor HRISTEA

INTRODUCERE ÎN STUDIUL VOCABULARULUI*

NOŢIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE

1. Totalitatea cuvintelor care există şi care au existat, cândva, într­-o limbă oarecare formează lexicul sau vocabularul acesteia, iar disciplina care studiază componenta lexicală a unei limbi poartă numele de lexicologie (termen împrumutat din fr. lexicologie, în a cărui primă parte recunoaştem grec. lexis, care înseamn㠄cuvânt”). Există o lexicologie sincronică sau descriptivă, care studiază vocabularul unei limbi la un moment dat al existenţei ei (de obicei momentul actual) şi o lexicologie diacronică sau istorică, al cărei obiect de cercetare îl constituie istoria sau dezvoltarea vocabularului de-a lungul timpului şi în strânsă legătură cu evoluţia societăţii umane.

2. Majoritatea cercetătorilor concep lexicologia într-un sens foarte larg, înglobând în ea tot ce ţine de studiul cuvântului şi al vocabularului ca parte integrantă a unei limbi. Există însă şi alţii care o separă de semantică şi de etimologie (interesată de originea şi evoluţia cuvintelor), apoi de formarea cuvintelor, de frazeologie şi, desigur, de lexicografie (care e mai veche decît lexicologia propriu-zisă, fiindcă începuturile ei rudimentare datează încă din antichitate).

Deşi putem admite că lexicografia este o ramură a lexicologiei (considerată în sensul cel mai larg cu putinţă), ea nu trebuie în nici un caz confundată cu aceasta din urmă, care e o disciplină lingvistică în primul rând teoretică. Spre deosebire de lexicologie, lexicografia stabileşte principiile şi metodele de întocmire a dicţionarelor (monolingve, bilingve, explicative, etimologice, enciclopedice, ortografice ş.a.m.d). Prin lexicografie nu se înţelege însă numai „tehnica de alcătuire a dicţionarelor”, deşi acest sens este, desigur, primordial şi se suprapune, în ultimă analiză, peste cel (mai puţin explicit) de „ramură a lexicologiei aplicate”. Prin acelaşi termen mai desemnăm, adeseori, totalitatea dicţionarelor de care dispune o limbă oarecare (de obicei într-o epocă precis determinată). Din acest punct de vedere, vorbim, spre exemplu, de lexicografia românească din epoca actuală sau din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale.

IMPORTANŢA VOCABULARULUI

În învăţământul nostru de toate gradele, studiul lexicului merită o atenţie mult mai mare decât i se acordă în momentul de faţă din câteva motive pe care le considerăm fundamentale. Cel dintâi se referă la faptul că bogăţia unei limbi este dată, în primul rând, de bogăţia şi de varietatea vocabularului ei, teză unanim acceptată atât în lingvistica generală, cât şi în cea românească. În al doilea rând, se admite (iarăşi îndeobşte) că schimbările care au loc în societate, precum şi spectaculoasele progrese ale ştiinţei şi tehnicii contemporane se reflectă în primul rând şi nemijlocit în vocabular, considerat, pe bună dreptate, ca fiind compartimentul limbii cel mai labil şi mai deschis influenţelor din afară. Legătura dintre istoria lexicului şi istoria societăţii este atât de strânsă şi de evidentă, încât celebrul lingvist francez Antoine Meillet se considera pe deplin îndreptăţit să afirme c㠄orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizaţie”. De aici rezultă necesitatea de a-l studia cât mai temeinic şi, ori de câte ori este posibil, în indisolubilă legătură cu prefacerile de diverse naturi care au loc în viaţa materială şi spirituală a unei anumite colectivităţi lingvistice.

Relaţia existentă între dezvoltarea vocabularului şi a societăţii este puternic subliniată şi de alţi lingvişti (români sau străini). Unii dintre aceştia consideră că lexicologia are chiar o situaţie specială în sensul că ocupă un loc particular între lingvistică şi sociologie. Vezi, de exemplu, G e o r g e s M a t o r é (La méthode en lexicologie, Paris, 1953), care defineşte lexicologia ca o „disciplină sociologică” (p. 50) şi care, asemenea lui A. Meillet, consideră c㠄vocabularul este expresia societăţii” (p. 62), ceea ce înseamnă că acesta reflectă un anumit stadiu de civilizaţie şi că progresul lui e determinat în special de factori extralingvistici.

Un alt motiv pentru care e necesar să acordăm mai multă atenţie studierii vocabularului este de natură s t i l i s t i c ă. Precum se ştie, lexicul este aspectul cel mai specific al fiecărui stil funcţional (beletristic, ştinţific, administrativ şi publicistic). De aici înţelegem că deosebirile dintre stilurile amintite (privite ca variante funcţionale ale limbii literare) se reduc, în primul rând, la deosebiri de vocabular şi de frazeologie (adică îmbinări de cuvinte cu caracter constant mai mult sau mai puţin sudate ori închegate).

La cele spuse până aici, trebuie adăugat că îmbogăţirea şi perfecţionarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat decât însuşirea regulilor gramaticale ale limbii materne. Este unanim admis că, încă de la vârsta preşcolară, copilul stăpâneşte, în linii mari, sistemul gramatical al limbii pe care o vorbeşte, însă achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul întregii sale vieţi. În strânsă legătură cu cele afirmate mai înainte, subliniem că nici aşa-zisa optimizare a comunicării (despre care se vorbeşte atât de mult în ultima vreme) nu e posibilă fără un vocabular bogat şi corect întrebuinţat. Având în vedere că greşelile de ordin lexical sunt numeroase şi, în general, mai grave decât cele de natură gramaticală (cum am demonstrat pe larg în LL, nr. din 1975, p. 43, 48), se impune ca şi din acest punct de vedere studiul vocabularului să fie extins şi aprofundat.

CONCEPTUL DE CUVÂNT

După ce am arătat, fie şi pe scurt, în ce rezidă importanţa studiului vocabularului, sunt necesare măcar câteva precizări în legătură cu unitatea de bază a lexicului, care este CUVÂNTUL. Conform celei mai cunoscute dintre numeroasele definiţii care s-au dat acestui concept, el reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau înveliş sonor susceptibil de o întrebuinţare gramaticală în procesul comunicării. Ca unitate lexicală între o formă sonoră, acustică sau materială şi un conţinut semantic (redus uneori la un singur sens), cuvântul este constituit nu numai din aşa-zisa „formă tip” (pe care o găsim inserată în dicţionare), ci din toate formele lui gramaticale sau flexionare. Aceasta înseamnă că orice cuvânt flexibil reprezintă o unitate într-o diversitate de forme sau aspecte gramaticale. Recurgând la un exemplu, vom spune că fac, faci, facem, făcui, făcea, făcurăm, făcuseră, făcut şi altele sunt toate forme flexionare şi deci realizări concrete ale aceluiaşi cuvânt abstract, care este verbul a face. Numeroasele sensuri ale verbului în discuţie nu constituie nici ele un cuvânt separat, ci toate alcătuiesc conţinutul semantic al acestui verb, considerat o singură unitate şi din acest punct de vedere. Ideea referitoare la cuvânt ca unitate lexicală şi gramaticală este clar exprimată mai ales în GLR (p. 14-15). Concepând cuvântul în felul acesta, înseamnă că nu putem încadra în aceeaşi unitate lexicală forme flexionare care au fost, cândva, în raport de variaţie liberă, dar s-au specializat, în cele din urmă, pentru exprimarea anumitor sensuri lexicale. Astfel, în limba română actuală, se spune exclusiv „acord atenţie cuiva”, dar „acordez un instrument muzical”, deşi forma de infinitiv a celor două verbe este aceeaşi, şi anume acorda (din fr. accorder, ital. accordare). Tot aşa, faţă de unicul singular raport, formele de plural rapoarte şi raporturi înseamnă, prima „referate, comunicări, dări de seamă”, iar a doua „relaţii, legături”. În momentul în care o formă flexionară s-a specializat pentru exprimarea unui anumit sens al cuvântului polisemantic, unitatea lexicală iniţială s-a scindat în două sau chiar trei cuvinte diferite, care trebuie considerate omonime parţiale (de exemplu capete, capi şi capuri sau coarne, corni şi cornuri).

În urma precizărilor făcute rezultă că e greşit să vedem în cap, corn, pas şi altele, substantive cu două sau trei forme de plural şi să le punem alături de coperte – coperţi, ţărance – ţărănci sau îngheţate – îngheţăţi, care nu se deosebesc câtuşi de puţin din punctul de vedere al sensului. De altfel, uneori chiar etimologia directă sau imediată a unora dintre aceste cuvinte e diferită, ceea ce e un motiv în plus să le separăm în dicţionare şi să le interpretăm ca omonime parţiale, deci altfel decât erau ele considerate în anumite manuale şcolare. Cap (cu sensul de „promontoriu”) provine din franceză (cap) şi tot din această limbă l-am primit pe pas cu sensul de „trecătoare”, în timp ce cap (pl. capete) şi pas (pl. paşi) sunt moştenite din limba latină. O diferenţă clară trebuie făcută şi între a turna (apă, vin etc.) şi a turna (un film), a căror formă corectă, la persoana a III-a singular şi plural, este toarnă şi, respectiv, turnează. […]. Pentru problema în discuţie, vezi, mai pe larg, Mioara Avram, Mijloace morfologice de diferenţiere lexicală în limba română, în SCL IX (1958), nr. 3, p. 315-337.

CUVÂNTUL ÎN RAPORTURILE LUI CU VARIANTELE

1. O atenţie specială merită şi problema VARIANTELOR unui cuvânt, care nu trebuie puse, în nici un caz, pe acelaşi plan cu unităţile lexicale propriu-zise. Acestea sunt tot realizări concrete ale unui cuvânt, dar de alt tip decât cele morfologice (de exemplu: casă, casei, caselor etc.). Astfel, în raport cu forma literară coregrafie (din fr. chorégraphie), pronunţarea coreografie (explicabilă prin ital. coreografia) reprezintă o simplă variantă lexicală, nu un alt cuvânt, întrucât cele două complexe fonetice aproape identice exprimă absolut aceeaşi realitate, adică au un conţinut semantic identic. Tot variante de aceeaşi natură sunt, de exemplu, ştofă (comp. germ. Stoff), personagiu (comp. ital. personaggio) faţă de formele corecte stofă şi personaj, pe care le-am împrumutat din ital. stoffa şi fr. personnage.

2. Numeroaselor variante de provenienţă externă li se opun cele create în interiorul limbii române (sau al altei limbi) pe cale pur fonetică, prin analogie sau prin alte procedee, cum sunt: etimologia populară, contaminaţia, hipercorectitudinea etc. Apărute în limba română sunt, spre exemplu, inerva, complect, decreptitudine, repercursiune, lungoare, pantomină, piftea, juva(i)er şi altele (în loc de formele corecte: enerva, complet, decrepitudine, repercusiune, lingoare şi lângoare, pantomimă, chiftea, giuvaier ş.a.m.d). Tot variante învechite sunt şi emoţiune, inspecţiune, direcţiune etc. (faţă de emoţie, inspecţie, direcţie şi multe altele, care s-au fixat definitiv în limba literară sub această formă mai scurtă şi deci mai comodă). În schimb, fracţie-fracţiune, raţie-raţiune, reacţie-reacţiune, secţie-secţiune, staţie-staţiune şi altele (care pot fi găsite în ÎOOP sau în DOOM) constituie unităţi lexicale distincte, pentru că sunt net specializate din punct de vedere semantic. În dicţionare ele trebuie tratate în articole separate, dar lucrările noastre lexicografice nu procedează întotdeauna corect şi mai ales consecvent nici din acest punct de vedere. Astfel, chiar în DLR (tom. VIII, p. 404-405) pensie, pensiune şi pension sunt greşit tratate în cadrul aceluiaşi articol de dicţionar (PENSIE), în loc să fie considerate trei unităţi lexicale distincte (ca în DOOM, DEX₂ etc.).

În urma întregii discuţii reţinem că variantele trebuie grupate cu forma considerată literară şi tratate împreună cu aceasta ca un singur cuvânt (de exemplu ciocolată cu variantele: şocolată, şocoladă, ciocoladă şi chiar ciucalată, care este o rostire profund incultă).

3. În mod excepţional, o variantă se poate transforma în cuvânt de sine stătător dacă se specializează din punct de vedere semantic în raport cu forma literară de care a depins iniţial. Afirmaţia este valabilă chiar pentru o pronunţare incultă, cum a fost, cândva, transperant (acceptat în limba literară sub această formă, dar numai cu sensul de „stor”). În loc de un singur cuvânt, care a fost, de la început, transparent (cu varianta transperant) avem astăzi două cuvinte cu forme şi sensuri diferite, dar care se reduc, în ultimă analiză, la acelaşi etimon străin, şi anume fr. transparent.

4. O menţiune specială merită aşa-zisele v a r i a n t e l i t e r a r e l i b e r e (cum sunt ele numite în DOOM, p. VII). Când două pronunţări ale aceluiaşi cuvânt (vechi sau neologic) sunt cam la fel de frecvente ori de justificate şi din alte puncte de vedere, normele ortografice şi ortoepice le acceptă pe amândouă până la „victoria” uneia dintre ele sau până la o eventuală specializare sub raport semantic. Cităm, în ordine alfabetică, numai o parte dintre aceste dublete fonetice literare (cum ar mai putea fi ele numite):

1. acum / acuma

2. angelică / anghelică

3. cafeină / cofeină

4. carafă / garafă

5. cârdăşie / cărdăşie

6. cvadrimotor / cuadrimotor

7. deseară / diseară

8. despera / dispera

9. eteroclit / heteroclit

10. funcţie / funcţiune

11. galantom / galanton

12. germen / germene

13. mănăstire / mânăstire

14. namiază / nămiază

15. picromigdală / pricomigdală

16. proră / provă

17. sandviş / sandvici

18. şasla / ceasla

19. zaherea / zaharea

20. zbârli / zburli etc.

În aceeaşi categorie mai largă a variantelor literare libere intră şi o serie de dublete accentuale literare (cum sunt: ánost / anóst, cráter / cratér etc.) […].

Deşi ar putea să pară de prisos, subliniem, totuşi, că, în astfel de cazuri, avem de a face cu un singur cuvânt, tocmai pentru că cele două variante în concurenţă nu se deosebesc câtuşi de puţin din punct de vedere semantic.

Înainte de a trece la discutarea următoarei probleme, se impun cel puţin două precizări, care nu sunt lipsite de importanţă. Prima se referă la faptul că, în lingvistica modernă, termenul cuvânt este înlocuit cu lexem (format după modelul lui fonem şi morfem). Din păcate, nu toţi cercetătorii acordă noului concept aceeaşi semnificaţie, aşa că, în cazul de faţă, el a fost evitat tocmai pentru a nu da naştere la unele confuzii. A doua precizare se referă la faptul că unii lingvişti străini (de pildă, R. L. Wagner) fac o deosebire netă între lexic şi vocabular, considerând că al doilea termen trebuie să desemneze numai un domeniu din vasta realitate pe care o acoperă cel dintâi. Astfel de „domenii” care aparţin lexicului şi care se pretează la inventariere şi la descriere sunt, spre exemplu, vocabularul politic (sau social-politic), vocabularul economico-financiar, vocabularul sportiv, vocabularul aviaţiei, al marinei ş.a.m.d. Pe de altă parte, unii cercetători stabilesc o opoziţie între lexicul limbii şi vocabularul unui text dat atunci când fac ceea ce numim statistică lexicală. Întrucât, în lingvistica românească, aceste distincţii (de dată relativ recentă) nu se întâlnesc decât foarte rar, ele vor fi neglijate, în continuare, iar cei doi termeni (adică lexic şi vocabular) vor fi consideraţi sinonimi şi vor fi folosiţi în mod alternativ.