TIPURI DE UNITĂŢI FRAZEOLOGICE

LOCUŢIUNI ŞI EXPRESII

1. Deşi frazeologia trebuie separată atât de sintaxă, cât şi de lexicologie, ea se aproprie cel mai mult de aceasta din urmă prin obiectul ei de cercetare şi prin metodele de investigaţie pe care le foloseşte. Spre aceeaşi concluzie ne conduce şi examinarea principalelor tipuri de unităţi frazeologice, care (oricât de diferite ar părea) seamănă, totuşi, cu cele lexicale din foarte multe puncte de vedere. Mai întâi, asemenea cuvintelor, şi frazeologismele au un înţeles unitar, iar acest lucru se observă cel mai bine în cazul l o c u ţ i u n i l o r, care, în unele privinţe, constituie principala categorie de unităţi frazeologice. În Gramatica Academiei, aceste îmbinări lexicale, care se folosesc cu valoarea unor părţi de vorbire, sunt corect şi clar definite:

Grupul de cuvinte mai mult sau mai puţin sudat care are înţeles unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire se numeşte locuţiune (în GLR, vol. I, p. 34).

 Din aceeaşi lucrare şi din cele citate în bibliografie rezultă că există locuţiuni echivalente cu toate părţile de vorbire afară de articol. Este interesant de remarcat că o bună parte dintre locuţiunile substantivale şi adjectivale provin din cele verbale prin fenomenul pe care l-am denumit d e r i v a r e f r a z e o l o g i c ă: aducere aminte (din a-şi aduce aminte), băgare de seamă (din a băga de seamă), bătaie de joc (din a-şi bate joc), luare în primire şi dare în primire (din a lua şi, respectiv, a da în primire) etc. Dintre cele adjectivale, reţinem pe: dat peste cap (din a da peste cap), scos din fire (din a scoate din fire), dat la brazdă (din a da la brazdă), întors pe dos „supărat, necăjit” (din a întoarce pe dos) şi altele. Teoretic vorbind, problema locuţiunilor pare destul de clară, din cauză că ea a şi fost mult studiată. Dificultăţile încep în momentul în care trebuie să facem o distincţie cât mai netă între anumite locuţiuni şi imbinările libere de cuvinte, între unele locuţiuni (foarte sudate) şi cuvintele compuse sau între locuţiuni şi expresii (cum se va vedea imediat).

Pentru criteriile de care trebuie să ne servim în rezolvarea acestor dificile probleme, vezi […] FCLR, vol. I, p. 8-18). La observaţia că şi unele îmbinări libere de cuvinte pot desemna realităţi „percepute ca o unitate” (de pildă: examen de sfârşit de an, stăpânul casei şi altele citate în GLR, I, p. 15), se poate răspunde că acestea nu pot fi confundate cu unităţile frazeologice autentice din cauza frecvenţei lor mult mai reduse. În alţi termeni, ele nu sunt consacrate de uzul general sau cvasigeneral şi, din acelaşi motiv, nu sunt inserate nici în dicţionare.

 Precizare. Întrucât există riscul de a considera frazeologisme chiar unele asociaţii libere de cuvinte (adică accidentale, trecătoare sau instabile), precizăm că aproape toate faptele pe care le-am discutat până aici sau le vom discuta în continuare sunt înregistrate ca unităţi frazeologice în cel puţin două dicţionare româneşti şi, eventual, străine (dacă în limba noastră ele se explică prin calc sau împrumut).

În legătură cu locuţiunile […], mai pot fi citate şi alte contribuţii care conţin un material destul de bogat şi de valoros, însă nu întotdeauna şi convingător.

Notăm în ordine cronologică: E u g. I o a n i ţ e s c u, Locuţiunile, în LR, an. V(1956), nr. 6, p. 48-54; G h. P o a l e l u n g i, Locuţiunile adjectivale, în LR, an. XII(1963), nr. 2, p. 133-146 şi D u m i t r u N i c a, Locuţiunile substantivale în limba română, în LR, an. XII(1963), nr. 5, p. 514-526. Pentru unele observaţii critice prilejuite de apariţia primelor două articole, vezi, de asemenea, G h. N. D r a g o m i r e s c u, Problema locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale, în LR, an. XII(1963), nr. 6, p. 618-625. Referitor la locuţiunile prepoziţionale şi cele conjunctionale, sunt de reţinut, în primul rând, următoarele două studii ale F u l v i e i C i o b a n u (valoroase nu numai prin noutăţile pe care le aduc, ci şi prin indicaţiile bibliografice pe care le conţin): Observaţii asupra prepoziţiilor şi locuţiunilor prepoziţionale în limba română, în SG, II, p. 91-104 şi Unele aspecte ale corespondenţei dintre elementele prepoziţionale şi cele conjuncţionale, cu referire specială la locuţiuni, în SG, III, p. 67-77.

 2. Alte unităţi frazeologice (de asemenea numeroase şi importante) sunt, fără îndoială, e x p r e s i i l e, al căror statut este mult mai puţin clar decât al locuţiunilor. Făcând această afirmaţie, avem în vedere faptul că unii cercetători români şi străini nu sunt preocupaţi să le deosebească de locuţiuni, iar alţii le includ în acestea din urmă ori consideră că cei doi termeni (adică locuţiune şi expresie) sunt sinonimi. Din această cauză, ei apar intrebuinţaţi paralel sau chiar unul în locul celuilalt. Astfel, într-o lucrare relativ recentă se poate citi:

Grupurile de cuvinte care, fără a fi propoziţii, au înţeles de adjectiv se numesc l o c u ţ i u n i (adică e x p r e s i i) adjectivale (vezi I o n C o t e a n u, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura „Albatros”, 1982, p. 99). În aceeaşi lucrare există chiar un paragraf intitulat: Expresii (locuţiuni) echivalente cu adverbul (p. 255), ceea ce înseamnă că autorul pune, în mod conştient, semnul egalităţii între cele două tipuri de „frazeologisme”. Dintre lingviştii străini, P i e r r e G u i r a u d aplică termenul locuţiune şi expresiilor (vezi opera citată în bibliografie), iar C h a r l e s B a l l y nu se arată interesat decât de diferenţa mai generală pe care trebuie s-o facem între grupurile de cuvinte libere şi cele stabile (numite şi frazeologice). Între aceste două extreme, autorul constată o mulţime de cazuri intermediare, greu de precizat şi de clasificat în mod riguros (vezi Traité de stylistique française, vol. I, p. 68).

 În ligvistica românească a insistat asupra deosebirii dintre locuţiuni şi expresii în special Florica Dimitrescu (vezi lucr. cit., p. 62-68), însă fără a se folosi de criterii ştiinţifice ferme şi fără a-şi întemeia distincţia (acceptabilă, în principiu) pe fapte numeroase şi concludente.

 Reluând aceeaşi problemă, Ioana Boroianu a făcut câteva precizări utile, însă concluzia generală la care a ajuns nu poate fi acceptată:

 „Considerăm expresii grupurile stabile de cuvinte care acoperă totalitatea unei propoziţii, care au, aşadar, subiect (exprimat sau subiect-general, larg-subînţeles) şi predicat, cu eventuale compliniri” (în LL, nr. 2/1974, p. 246).

După opinia noastră, cu cât o îmbinare stabilă de cuvinte este mai expresivă (deci are o mai pronunţată încărcătură afectivă), cu atât suntem mai îndreptăţiţi s-o considerăm expresie. În ceea ce ne priveşte, nu avem nici o îndoială că: a spăla putina, a tăia frunze la câini, a-i lipsi o doagă, a-şi lua inima în dinţi, a face zile fripte (cuiva), a se face luntre şi punte, a face (pe cineva) cu ou şi cu oţet sau alte asemenea grupuri frazeologice (considerate „locuţiuni verbale”) sunt, în realitate, cele mai autentice expresii româneşti.

 Când, însă, expresivitatea a dispărut complet (ori în cea mai mare măsură) şi grupul frazeologic a devenit „împietrit” sau cât mai bine sudat (ca în a băga de seamă, a-şi aduce aminte etc.), atunci putem vorbi de locuţiuni fără teama de a greşi. În zeci de cazuri „intermediare”, nu are nici o importanţă dacă acestea sunt considerate expresii sau locuţiuni. Cu adevărat important este numai faptul că atât unele, cât şi celelalte sunt unităţi frazeologice sau frazeologisme, pe care, la analiza gramaticală, le luăm mai întâi împreună (dacă sensul lor global şi unele caracteristici morfo-sintactice ne dictează acest lucru). După aceea, le putem descompune şi în elementele lor constituente, dar această dublă analiză prezintă unele neajunsuri (asupra cărora atragem atenţia în paragraful: Predicatul verbal exprimat prin locuţiuni). Posibilitatea de a înlocui sau de a echivala un grup locuţional cu un cuvânt sinonim nu trebuie considerată şi un criteriu de diferenţiere a locuţiunilor de expresii, întrucât ultimele sunt şi ele, adeseori, substituibile ori numai echivalabile cu o simplă unitate lexicală. Spre exemplu, expresia a-şi zbura creierii este sinonimă cu a se sinucide.

Problema abordată este, desigur, mult mai spinoasă decât am prezentat­o aici, însă nu şi atât de importantă pe cât îşi închipuie cei care consideră că scopul fundamental în predarea limbii române este să-i deprindem pe elevi cu o analiză gramaticală corectă. Într­un viitor nu prea îndepărtat, vom reveni mai pe larg asupra problemei discutate aici, încercând să demonstrăm că expresia nu trebuie să fie, în mod obligatoriu, o propozitie şi că între locuţiuni şi expresii nu se pot fixa întotdeauna graniţe precise. Ceea ce trebuie considerat de pe acum un adevăr indiscutabil ni se pare faptul că orice expresie (ca grup lexical stabil şi unitar) este, prin definiţie, mai mult sau mai puţin  e x p r e s i v ă, adică generatoare de efecte stilistice […].

EXPRESII  IDIOMATICE

  1. În cadrul multor unităţi frazeologice, elementele constitutive îşi păstrează independenţa semantică, ceea ce permite calchierea sau traducerea lor literală într-o altă limbă. Astfel, fr. passer en revue a fost redat în româneşte prin a trece în revistă, ętre dans une mauvaise passe a fost tradus prin a fi într-o pasă proastă, payer les pots cassés prin a plăti oalele sparte ş.a.m.d. Spre deosebire de asemenea îmbinări frazeologice, care sunt disociabile şi în care cuvintele îţi păstrează sensul lor propriu, e x p r e s i i l e i d i o m a t i c e (numite încă şi i d i o t i s m e sau, mult mai rar, chiar i d i o m a t i s m e) au un înţeles figurat, care aparţine întregului grup frazeologic, imposibil de tradus „ad litteram” într-o altă limbă. Încercările de traducere literală sau „mot ŕ mot” a expresiilor idiomatice pot duce la transpuneri rizibile de felul lui tambour d’instruction (pentru tobă de carte) sau laver le baril (pentru a spăla putina) în originala traducere a Chiriţei lui Vasile Alecsandri.

2. Este de la sine înţeles că nici limitele dintre unităţile frazeologice idiomatice şi cele neidiomatice nu sunt întodeauna uşor de stabilit, însă distincţia în sine e importantă şi ea merită să fie reţinută împreună cu câteva exemple dintre cele mai concludente: a bate apa în piuă, a-şi da arama pe faţă, a da sfară în ţară, a feşteli (cuiva) iacaua, a-şi pune pirostriile pe cap, „a se căsători”, a tăia frunze la câini, a nu avea (pe cineva) la stomac, a-şi lua tălpăşiţa, a strica orzul pe gâşte, a face pe cineva cu ou şi cu oţet, a-şi lua inima în dinţi, a-şi lua lumea în cap, a-şi pune pofta-n cui şi multe altele, care sunt de o rară expresivitate.

 3. Ca expresii specifice unei anumite limbi, idiotismele trebuie traduse cu multă grijă într-o altă limbă, tocmai pentru că înţelesul lor nu poate fi dedus din suma părţilor componente. Recurgând la un nou exemplu, vom spune că ciudata expresie românească a fuma ca un şarpe nu poate fi redată în franţuzeşte prin fumer comme un serpent! În astfel de cazuri este obligatoriu să căutam în franceză (ori în altă limbă) expresia idiomatică cea mai apropiată ca înţeles de a noastră. Întâmplarea face că, în franţuzeşte, există două expresii, cu acelaşi sens, care sunt: fumer comme une locomotive şi fumer comme une cheminée. Când traducem dintr-o altă limbă în română, trebuie să căutăm şi la noi echivalentul cel mai potrivit al unui idiotism străin. De pildă, expresia franţuzească ne pas ętre dans son assiette (literal: „a nu fi în farfuria sa”, adică „a nu se simţi bine”) are două corespondente româneşti unul mai expresiv decît celălalt: a nu-i fi boii acasă şi a nu se simţi în apele sale. Precum vedem, este ideal ca o expresie idiomatică să fie tradusă tot printr-un idiotism, lucru uşurat, în ultimele decenii, de apariţia unui mare număr de dicţionare frazeologice, ca şi de existenţa unei lucrări lexicografice cum este DELR, la care ne vom mai referi. Ceea ce vrem, să adăugăm cu acest prilej este că studiul frazeologiei îi poate interesa nu numai pe lingvişti, lexicografi, traducători etc., ci şi pe toţi cei care predau limbi străine ori limba română străinilor.

FORMULE ŞI CLIŞEE INTERNAŢIONALE

1. Numeroase unităţi frazeologice provin din categoria destul de bine reprezentată a aşa-ziselor „formules et clichés internationaux”, cum le numesc unii autori străini (vezi, de pildă, A. A n d r i e v s k a, Cours de lexicologie française, Kiev, 1958, p. 112, precum şi întregul capitol consacrat frazeologiei: p. 86-114). Din păcate, şi în cazul de faţă, terminologia este cam variată, uneori prea fluctuantă şi aproape întotdeauna nelipsită de anumite ambiguităţi1. Alte denumiri, asupra cărora nu ne putem opri (cf. engl. stereotyped / conventional expressions), nu sunt mai recomandabile decât cele înscrise în titlul acestui paragraf, întrucât ele acoperă şi alte realităţi frazeologice decât cele care ne preocupă aici.

2. Dintre „formulele” cu caracter convenţional şi internaţional (apărute în diverse limbi de cultură şi civilizaţie), foarte cunoscute sunt, spre exemplu, artă pentru artă, răul secolului (fr. le mal du sičcle) şi turn de fildeş (frazeologism calchiat, precum am văzut, în majoritatea limbilor europene după fr. tour d’ivoire). Tot aproape general europene şi chiar „americane” (în sens larg) sunt, de asemenea: mărul discordiei, nod(ul) gordian, fata morgana, război rece, porumbelul păcii, tale quale – „aşa cum e”, tabula rasa, rara auis, ad calendas graecas, magna cum laude – „cu cele mai mari elogii” şi multe altele, care vor fi citate în subcapitolul următor.

 3. Foarte interesante sunt şi „clişeele internaţionale” în a căror structură intră un nume propriu (de obicei de persoană). Ele au la bază legende antice (uneori biblice) sau chiar întâmplări reale, care trebuie bine cunoscute pentru a înţelege sensul şi felul în care au apărut aceste frazeologisme devenite internaţionale. Le cităm pe cele mai importante, dând în paranteză şi corespondentul din limba franceză, deşi nu numai prin intermediul acesteia am făcut noi cunoştinţă cu ele:

 arca lui Noe (cf. fr. l’arche de Noë);

  călcâiul lui Ahile (cf. fr. le talon d’Achille);

  firul Ariadnei (cf. fr. le fil d’Ariadne);

  mărul lui Adam (cf. fr. pomme d’Adam);

  mărul lui Newton (cf. fr. pomme de Newton);

  nasul Cleopatrei (cf. fr. le nez de Cléopâtre);

  oul lui Columb (cf. fr. l’oeuf de Colomb);

  patul lui Procust (cf. fr. le lit de Proc(r)uste);

  pânza Penolopei (cf. fr. la toile de Pénélope);

  sabia lui Damocles (cf. fr. l’épée de Damoclčs);

  turnul (lui) Babel  (cf. fr. la tour de Babel) etc.

O anchetă efectuată, cândva, printre studenţi a scos la iveală faptul că mulţi dintre ei nu cunoşteau decât foarte vag sensul unora dintre unităţile frazeologice precitate, iar şi mai mulţi ignorau aproape complet „geneza” acestor frazeologisme internaţionale. Într-o mare măsură, am înţeles şi atunci cât de mult ar avea de câştigat învăţământul nostru de cultură generală dacă profesorii de limba română şi de alte discipline şi-ar face timp să le explice elevilor mai clar şi mai detaliat cum au luat naştere astfel de frazeologisme ori altele şi care este semnificaţia lor exactă. Ele constituie numai o parte dintre acele „f o r m u l e care dăinuie de veacuri” (după o potrivită caracterizare a lui Tudor Arghezi) şi care trebuie însuşite corect în primul rând în şcoală şi prin şcoală.

 Pentru sensul şi originea mai îndepărtată a multora dintre unităţile frazeologice discutate aici şi în continuare, recomandăm în special: B a r b u M a r i a n, Dicţionar de citate şi locuţiuni străine, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973 şi I. B e r g, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre (ediţia a II-a revizuită şi adăugită), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.

ALTE UNITĂŢI FRAZEOLOGICE

1. Deşi am separat frazeologia atât de sintaxă, cât şi de vocabular, delimitarea ei întâmpină încă dificultăţi serioase, provocate nu numai de mulţimea şi varietatea unităţilor frazeologice, ci şi de diversitatea părerilor existente în legătură cu obiectul de cercetare al noii discipline. Stabilind, în linii mari, că acest obiect de investigaţie îl constituie toate unităţile frazeologice dintr-o limbă oarecare (sau dintr-un grup de limbi), nu am spus tot ce era necesar în legătură cu o problemă atât de complicată şi de controversată. După cum vom vedea imediat, zicalele, proverbele, maximele, sentinţele şi în special aşa-zisele citate celebre (care, adeseori, constituie fraze întregi) ar trebui excluse din sfera propriu-zisă a frazeologiei. Cu această precizare (asupra căreia vom reveni imediat) se elimină încă o greutate serioasă în efortul de a fixa graniţe mai precise pentru f r a z e o l o g i e în calitatea ei de compartiment lingvistic independent. În acelaşi timp, este uşurată şi încercarea de a clasifica mai riguros uriaşul material faptic care există atât în limba română, cât şi în alte idiomuri.

2. Ceea ce mai rămâne în urma eliminării zicalelor, proverbelor etc. din sfera frazeologiei nu se suprapune însă perfect peste tipurile de frazeologisme discutate în subcapitolul anterior. Cu destule temeiuri, tot unităţi frazeologice pot fi considerate şi acele p e r i f r a z e care, deşi nu sunt prea sudate, au, totuşi, o anumită frecvenţă (neapărat superioară simplelor îmbinări lexicale libere) ori sunt înzestrate, din chiar momentul creării lor, cu o doză oarecare de expresivitate. Astfel, dacă în loc de M. Eminescu spunem autorul „Luceafărului”, recurgem, fireşte, la o perifrază (în sens de: „grup format din două sau mai multe cuvinte, care exprimă, împreună, ceea ce putem exprima printr-o singură unitate lexicală sau printr-un nume propriu”). Din cauză că are o frecvenţă redusă şi e lipsită de sens figurat, perifraza citată nu este, totuşi, o unitate frazeologică, după cum nu sunt unităţi frazeologice nici: autorul „Baltagului” (= M. Sadoveanu), autorul „Scrisorii pierdute” (= I. L. Caragiale), autorul lui „Ion” (= Liviu Rebreanu) şi zeci de alte asemenea perifraze, care nu au valoare expresivă şi nici nu sunt „consacrate de uz”. Dacă, însă, tot în loc de numele marelui poet folosim o metaforă cum este luceafărul poeziei româneşti sau spunem bardul de la Mirceşti, referindu­ne, de data aceasta, la V. Alecsandri, cele două „perifraze” interesează neapărat frazeologia şi trebuie incluse, fără nici o rezervă, în obiectul ei de investigaţie. Precum vedem, în astfel de cazuri, intervin şi alţi factori (în afară de frecvenţă, unitate de sens etc.), care ne îndreptăţesc să vorbim de unităţi frazeologice. Bardul de la Mirceşti nu este o perifrază foarte expresivă şi nici prea des folosită, însă ea are o vechime de cel puţin un secol şi e cunoscută de toţi vorbitorii cultivaţi, care o poartă în minte şi sunt gata s­o folosească (întotdeauna cu acelaşi sens) ori de câte ori se iveşte prilejul […].

3. Ultimul tip de unităţi frazeologice, la care ne mai referim, îl constituie cele numite, câteodată, l o c u ţ i u n i de i n t e n s i t a t e. Preluând această denumire de la unii lingvişti străini2, Ioana Boroianu le defineşte ca fiind „colocaţii stabile de termeni, dintre care unul adaugă celuilalt un sens superlativ: îngheţat bocnă, îndrăgostit lulea, gol puşcă, singur cuc, beat turtă etc.” (în LL, nr. 2/1974, p. 245). De remarcat că şi în cazurile de faţă e vorba tot de „echivalente” semantice ale cuvintelor, pentru că îngheţat bocnă înseamnă „foarte îngheţat”, singur cuc echivalează cu „foarte singur” ş.a.m.d. Din punct de vedere funcţional, substantivele bocnă, cuc, lulea etc. se comportă ca nişte morfeme (cum bine a observat şi Florica Dimitrescu în op. cit., p. 64-65), însă mai intense şi mai expresive decât adverbul foarte. Despre aceste construcţii s-a scris mult în lingvistica românească, aşa că nu insistăm asupra lor.

 O trimitere facem totuşi la paragraful Adverbe provenite din alte părţi de vorbire […], unde se mai discută câteva fapte, în general cunoscute: a se ţine scai, a dormi buştean (sau butuc), a lega cobză (sau fedeleş) şi altele, care sunt, cel mai adesea, comparaţii urmate de elipsă. În structura altor „locuţiuni” de intensitate, comparaţia se menţine, spunându­se: ieftin ca braga, galben ca ceara, simplu ca bună ziua etc. Ioana Boroianu le spune comparaţii cu caracter stereotip (ibid., p. 245), însă, mai scurt şi deci mai concis, am putea să le numim c o m p a r a ţ i i s t e r e o t i p e. Şi în cazul de faţă, terminologia este variată şi fluctuantă, cum rezultă din faptul că unii lingvişti străini vorbesc în mod nu tocmai potrivit de l o c u ţ i u n i c o m p a r a t i v e (fr. „locutions comparatives”), citând spre exemplu: blanc comme neige, sourd comme un pot, plein comme un oeuf, lourd comme du plomb, trembler comme une feuille, courir comme un ličvre sau aller comme un gant (literal: „a merge ca o mănuşă”, adică „a se potrivi foarte bine” ori „de minune” – într-o traducere mai expresivă şi deci mai apropiată de original). Pentru unele indicaţii bibliografice şi pentru detalii referitoare la acest tip de unităţi frazeologice ori la altele, pe care nu le mai discutăm, vezi  A. A n d r i e v s k a , op. cit., p. 101 şi urm.

 4. Înainte de a încheia discuţia privitoare la tipurile de unităţi frazeologice, subliniem încă o dată că proverbele, zicalele (sau zicătorile), maximele, sentinţele etc. n-ar trebui incluse, aşa cum se procedează, de obicei, în sfera prea largă a frazeologiei. Motivul pe care l-am invocat şi în LL, nr.1/1984 (p. 7) este că toate acestea nu sunt echivalente reale ori potenţiale ale cuvintelor, deci cum sunt ori ar trebui să fie majoritatea zdrobitoare a unităţilor frazeologice autentice. Referindu-ne, deocamdată, numai la p r o v e r b e, care formează obiectul de cercetare al paremiologiei, se impune să reamintim că ele constituie, de fapt, u n i t ă ţ i  f r a s t i c e (fr. unités phrastiques), deci „fraze” complete, deşi foarte scurte sau lapidare. În chip firesc, ele nu-şi justifică prezenţa nici în dicţionarele frazeologice, care (în eventualitatea că le-ar înregistra pe toate ori pe cele mai multe) ar putea să ia proporţii cu adevărat gigantice.

 Examinând mai multe dicţionare frazeologice româneşti sau străine (pe care spaţiul nu ne permite să le cităm), am constatat că unele procedează inconsecvent, iar altele nu înregistrează zicale, proverbe etc. Câteodată, autorii lor se simt chiar obligaţi să sublinieze că le-au omis în mod premeditat, dar, în realitate, înregistrează o parte din ele, fără să se întemeieze pe criterii ştiinţifice. Am demonstrat altă dată că în felul acesta se procedează în DELR, care inserează zeci de proverbe, cum sunt: Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi (p. 28), Până nu faci foc nu iese fum (p. 151), Cine umblă (fuge) după doi iepuri nu prinde nici unul (p. 186) şi altele, a căror prezenţă în dicţionar surprinde după ce am fost avertizaţi, dintru început, că „volumul… selectează un mare număr de expresii şi locuţiuni româneşti (nu şi proverbe) cu explicarea sensului sau a sensurilor pe care le au…”.

[…]

Precizare: Pentru alte probleme teoretice ale frazeologiei (cu specială referire la limba română) şi îndeosebi pentru ceea ce autorul numeşte derivare frazeologică, este necesar să se consulte restul capitolului din SINTEZE […], p. 147-160.



1 Afirmaţia este valabilă şi pentru articolul lui J. M a r o u z e a u: Groupes de mots, formules et clichés, în „Revue des études latines”, XI (1933), p. 85-92.

2 Vezi, de exemplu, J. P. V i n a y şi J. D a r b e l n e t , Stylistique comparée du français et de l’anglais, Paris, 1958, p. 36-43.

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC