IX. FRAZEOLOGIA

Theodor HRISTEA

INTRODUCERE ÎN STUDIUL FRAZEOLOGIEI*

CONSIDERAŢII REFERITOARE LA IMPORTANŢA FRAZEOLOGIEI

1. Ca disciplină lingvistică în curs de constituire, f r a z e o l o g i a  nu are încă o poziţie foarte clară în ansamblul diverselor ramuri ale ştiinţei limbii. Principala consecinţă a acestui fapt este că ea nici nu se predă în învăţământul nostru de cultură generală şi în cel filologic superior, unde ar putea constitui măcar obiectul unui curs special (dacă nu chiar al unuia care să-l completeze în chip fericit pe cel de l e x i c o l o g i e). Prin rândurile de faţă urmărim să demonstrăm nu numai utilitatea studierii sistematice a frazeologiei în şcoală, ci şi importanţa ei pentru cercetarea lingvistică, în general.

2. A neglija în continuare frazeologia ori numai a o subestima înseamnă a uita, în primul rând, că adevărata bogaţie a unei limbi este dată, în mare măsură, şi de bogăţia ei frazeologică. Se poate chiar afirma că, după „tezaurul lexical” propriu-zis, cel „frazeologic” ne permite mai mult decât orice să clasăm o limbă printre idiomurile sărace, bogate sau foarte bogate.

3. Strâns legat de cele spuse mai sus, se mai poate afirma că o limbă cu numeroase „frazeologisme” (cum e, neîndoielnic, a noastră) este, în acelaşi timp, şi o limbă cu mari resurse de expresivitate. Cercetări speciale (care s-ar adăuga celor deja existente)1 ar putea indica şi mai clar în ce măsură forţa sau „potenţialul expresiv” al limbii noastre se explică prin marea ei bogaţie de ordin frazeologic.

 4. Continuând cu aceste precizări preliminare, vom spune că, în mod particular, frazeologia prezintă importanţă  pentru s t i l i s t i c a f u n c ţ i o n a l ă, dat fiind că deosebirile dintre stilurile sau variantele funcţionale ale unei limbi se reduc, în primul rând, la diferenţe de natură lexicală şi frazeologică. De aici nu trebuie să înţelegem că orice combinaţie frazeologică are prin ea însăşi o valoare stilistică sau expresivă. În terminologia tehnico-ştiinţifică există sute de „frazeologisme” sau combinaţii lexicale stabile care au exclusiv o funcţie denominativă, deci sunt complet lipsite de orice „încărcătură expresivă”.

  Mai departe se va vedea că printre aşa-zisele  u n i t ă ţ i f r a z e o l o g i c e  nu includem numai locuţiuni şi expresii, ci şi unităţi sintagmatice ca: acid clorhidric, carbonat de calciu, ciocan pneumatic, ecuaţie diferenţială, pareză intestinală, perioadă de incubaţie, satelit artificial, trunchi de con, zona zoster şi altele, care au pătruns în limba comună şi pe care le găsim inserate chiar în dicţionarele româneşti şi străine de uz curent.

5. După opinia noastră, cercetarea atentă a frazeologiei de care se serveşte p r e s a (în sensul cel mai larg al cuvântului) ne poate ajuta să întelegem mai bine s t i l u l p u b l i c i s t i c şi variantele atât de controversate ale acestuia. Precum se ştie, însăşi existenţa acestui stil a fost pusă, uneori, sub semnul întrebării, iar, alteori, a fost contestată în termeni aproape categorici, deşi începuturile presei româneşti datează încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea [r. ed.]! În continuare, cităm numai frazeologisme care se folosesc prin excelenţă în presă şi care alături de multe altele pot constitui un argument în sprijinul ideii că există totuşi un stil publicistic: agenţie de presă, ataşat de presă, corespondent de presă, conferinţă de presă, conferinţă la nivel înalt, campanie electorală, criză guvernamentală, însărcinat cu afaceri ad-interim, lovitură de stat, ministru plenipotenţiar, pact de neagresiune, purtător de cuvânt, rundă de convorbiri, scrisori de acreditare, sondaj de opinie, telegramă de presă, trimis special, tur de orizont şi tur de scrutin, ţară subdezvoltată şi ţară în curs de dezvoltare, vot consultativ şi vot deliberativ, zonă denuclearizată etc.

 Câteva dintre unităţile frazeologice pe care le avem în vedere se întrebuinţează aproape exclusiv în varianta radiofonică a stilului publicistic (de exemplu: buletin de ştiri, buletin meteorologic, buletin meteo-rutier, revista presei etc.). Altele provin din limbajul politico-ideologic, care, cu unele rezerve, ar putea fi considerat şi el tot o realizare concretă a stilului publicistic în general (greşit redus, uneori, la aşa-zisa variantă „gazetărească”).

6. Este în afară de orice discuţie că, studiind unităţile frazeologice din toate punctele de vedere (inclusiv al o r i g i n i i lor), putem să aducem servicii reale atât e t i m o l o g i e i, cât şi l e x i c o g r a f i e i, lucru pe care l-am demonstrat mai pe larg cu alte ocazii. Aici menţionăm doar că o sintagmă stabilă, cum este, spre exemplu, carte poştală, nu trebuie considerată o creaţie a limbii noastre din subst. carte + adj. poştal, ci un împrumut din fr. carte postale (devenit, în româneşte, cartă poştală). Numai ulterior neologismul cartă s-a confundat cu vechiul cuvânt românesc carte, tot aşa cum în zilele noastre jantă (fr. jante) se confundă aproape sistematic cu mai vechiul geantă (de provenienţă turcească), spunându-se a rămâne pe geantă, în loc de: a rămâne pe jantă. Nici confuzia care s-a produs în cazul lui carte poştală şi nici originea franţuzească a întregii sintagme nu rezultă din dicţionarele româneşti, pentru că acestea sunt preocupate să stabilească numai originea cuvintelor, nu şi a combinaţiilor stabile de cuvinte (echivalente reale ori numai potenţiale ale celor dintâi). Şi totuşi, într-un mare număr de cazuri, este absolut necesar să clarificăm, mai întâi, originea întregii unităţi frazeologice pentru a oferi o indicaţie etimologică completă sau pentru a nu greşi când stabilim originea fiecăruia dintre elementele constituente ale grupului frazeologic. Cităm şi aici un singur exemplu, şi anume unitatea sintagmatică medic curant.

Dacă lexicografii noştri ar fi ştiut de existenţa ital. medico curante, atunci nu ar fi interpretat adj. curant ca o formaţie românească de la verbul (rar şi învechit) a cura sau ca un împrumut din limba latină (vezi, de pildă, DLRM, DEX1 şi MDE1, s.v.). Şi mai puţin inspiraţi, autorii Dicţionarului de neologisme (ediţia a 2-a, p. 201) au dedus acelaşi cuvânt din fr. courant (care are cu totul alte sensuri), după ce în ediţia întâi îl explicaseră tot prin franceză, şi anume printr-un inexistent curant! Întrucât este exclus împrumutul din alte limbi (inclusiv din franceză, unde se foloseşte numai sintagma médecin traitant), nu ne rămâne decât să admitem originea italiană a cuvântului în discuţie. În sprijinul noii etimologii (pe care am propus-o, mai întâi, în ROM. LIT, nr. 2 din 1977, p. 8) invocăm faptul că adj. curant se întrebuinţează exclusiv în combinaţia lexicală constantă medic curant. Aşadar, stabilind originea acestei unităţi frazeologice, stabilim, implicit, şi etimologia celui de al doilea termen care intră în componenţa ei. În favoarea noii soluţii etimologice (acceptate, ulterior, şi în DN3, p. 293) pledează, de asemenea, existenţa multor termeni medicali de provenienţă italiană şi îndeosebi a unui frazeologism înrudit cu medic curant. E vorba de medic primar, care vine tot din italiană (medico primario), pentru că în franceză se spune médecin en chef.

7. Şi mai evidentă devine importanţa frazeologiei pentru rezolvarea corectă şi completă a unor etimologii atunci când avem în vedere întregi familii frazeologice. Referindu-ne şi de data aceasta tot la un singur exemplu, vom spune că substantivul ţesut, de pildă, n-ar trebui explicat printr-o simplă trimitere sau referire la verbul a ţese, deci aşa cum se procedează în mai toate dicţionarele limbii române. Chiar din DEX rezultă că ţesut nu înseamnă numai „faptul de a ţese” sau „ţesătură”, ci şi „ansamblul de celule animale sau vegetale având aceeaşi structură şi aceleaşi funcţii intr-un organism” (vezi p. 986, col. I). Acest sens neologic se explică prin fr. tissu, care intră în structura a numeroase unităţi frazeologice, calchiate, parţial, în limba română. Astfel, ţesut nervos traduce fr. tissu nerveux, ţesut osos reproduce structura fr. tissu osseux, ţesut cartilaginos se explică tot prin franceză (tissu cartilagineux) şi exemplele ar putea fi înmulţite ajungându-se, numai în cazul de faţă, la aproape 20 de „membri” ai aceleiaşi familii frazeologice. (Pentru alte exemple, vezi ROBERT şi LEXIS s.v. tissu, precum şi DLR, vol. IV, p. 753 sau LL, nr. 1/1984, p. 10-11). Din cât ne dăm seama, în diverse domenii ale ştiinţei, ale tehnicii şi ale culturii propriu-zise (privite sub toate aspectele ei), unităţile frazeologice de provenienţă franceză şi de alte origini sunt, fără nici o exagerare, de ordinul miilor. Este de la sine înţeles că, în mod deosebit, pe noi nu ne interesează decât cele care sunt folosite şi în limba comună sau care sunt înregistrate în dicţonarele obişnuite. Chiar limitând discuţia la acestea din urmă, numărul lor este încă impresionant de mare, dar din nici o lucrare lexicografică românească nu rezultă acest lucru cu claritate. Iată de ce am pledat, cândva, pentru alcătuirea unui dicţionar care să fie, în acelaşi timp, f r a z e o l o g i c şi e t i m o l o g i c. Într­un astfel de dicţionar ar urma să fie înregistrate toate frazeologismele mai cunoscute ale limbii române împreună cu originea sau etimologia lor (care poate fi internă ori externă).

 Pentru această problemă vezi mai pe larg T h e o d o r H r i s t e a, Frazeologie şi etimologie, în ROM. LIT, nr. 2 din 13 ian. 1977, p. 8. Cu ideea alcătuirii unui dicţionar f r a z e o l o – g i c şi e t i m o l o g i c (primul de acest gen în istoria lexicografiei româneşti şi a celei generale)  s-a declarat în întregime de acord şi A l. G r a u r într-un articol intitulat Frazeologie şi publicat tot în ROM. LIT., nr. 13 din 30 martie 1978, p. 9.

8. Având în vedere marele număr de frazeologisme, care se folosesc în cele mai variate domenii de activitate (dar în primul rînd în diversele sectoare ale ştiinţei), se poate spune că studiul frazeologiei ne pune în contact cu istoria, cultura şi civilizaţia poporului nostru sau ale altor popoare într-o măsură incomparabil mai mare decât o fac studiul foneticii şi cel al structurii gramaticale. Dintre diversele compartimente ale limbii, numai vocabularul propriu-zis şi frazeologia sunt, de fapt, expresia culturii şi a civilizaţiei, pentru că numai ele reflectă nemijlocit schimbările care se produc în societate. În acest adevăr incontestabil vedem un motiv în plus să acordăm frazeologiei mai multă atenţie atât în planul strict al cercetării ştiinţifice, cât şi în procesul de predare şi de cultivare a limbii române.

 La obiecţia că, în cadrul gramaticii şi mai ales al morfologiei, se vorbeşte, totuşi, despre l o c u ţ i u n i (verbale, adverbiale, adjectivale etc.), se poate răspunde că acestea sunt privite exclusiv ori aproape exclusiv ca fapte gramaticale şi că ele nu constituie decât o parte din ceea ce trebuie studiat în cadrul disciplinei de care ne ocupăm.

9. Pe lângă avantajele relevate, studiul frazeologiei mai prezintă o importanţă deosebită pentru înţelegerea corectă şi completă a două fenomene deosebit de complexe, care sunt modernizarea şi relatinizarea limbii române (examinate, până acum, aproape exclusiv în sfera vocabularului). Mai ales aşa-zisa r e l a t i n i z a r e  (despre care ar fi foarte multe de spus) nu s-a înfăptuit numai prin împrumuturi neologice (cum se afirmă, de obicei), ci şi prin apariţia, în ultimele două secole, a unui mare număr de unităţi frazeologice, care au fost împrumutate, calchiate sau create în interiorul limbii române din material preexistent. Paralel cu apariţia a numeroase neologisme (elemente componente ale frazeologismelor), o bună parte dintre cuvintele vechi s-au îmbogăţit cu noi sensuri (cărora li s-ar putea spune „frazeologice”) şi au dobândit o frecvenţă superioară, care, de multe ori, nu poate fi explicată decât prin reluarea (sub diverse forme) a contactului cu latinitatea şi cu romanitatea occidentală. Mai mult decât concludent, în această privinţă, este cazul cuvântului câmp, care intră în structura a peste 20 de unităţi frazeologice (câmp electric, câmp magnetic, câmp operator, câmp vizual, câmp semantic etc.), aproape toate explicabile prin calc după modele străine şi în primul rând franţuzeşti.

10. La tot ce am spus până aici, adăugăm că cercetarea atentă şi exhaustivă a întregului nostru „tezaur frazeologic” ar permite să ne facem o idee mult mai apropiată de realitate în legătură cu forţa creatoare a limbii române în acest domeniu, precum şi cu diversele influenţe străine exercitate asupra ei în epoca modernă şi în cea contemporană.

 Precizare. Unităţile frazeologice ale unei limbi pot fi clasificate şi studiate din diverse puncte de vedere, începând cu o r i g i n e a sau s t r u c t u r a lor şi terminând cu d i s t r i b u ţ i a s t i l i s t i c ă sau cu a p a r t e n e n ţ a acestora la anumite domenii de activitate. În urma acestei ultime precizări, trecem la discutarea unor probleme în primul rând teoretice, dar fără a neglija complet chestiunile de ordin „taxonomic”.

STATUTUL FRAZEOLOGIEI ŞI OBIECTUL EI DE INVESTIGAŢIE

  1. Întrucât termenul f r a z e o l o g i e este incomplet definit chiar în dicţionarele noastre mai noi, se impune redefinirea lui sau mai bine zis completarea actualelor definiţii cu sensurile pe care acest termen le are în literatura de specialitate. Procedându-se ca în lucările lexicografice franţuzeşti sau ca în cele româneşti mai vechi (DA, CADE etc.), i se atribuie lui frazeologie numai două sensuri, şi anume:
1. „Fel propriu unei limbi sau unui scriitor de a construi frazele”. 2. „Vorbărie fără conţinut, care ascunde sărăcia de idei, vorbe goale şi umflate; pălăvrăgeală” (în DEX2, p. 398, col. I). Definiţiile întâlnite în celelalte dicţionare româneşti (s.v. frazeologie) nu diferă prin nimic esenţial de cea existentă în DEX. La aceste două sensuri trebuie să-l adăugăm, mai întâi, pe cel de „disciplină lingvistică al cărei obiect de cercetare îl constituie unităţile frazeologice dintr-o limbă dată (ori dintr-un grup de limbi)”. Precizarea din paranteză se justifică prin aceea că, teoretic vorbind, e posibil şi studiul contrastiv sau comparativ a două ori mai multe limbi, care nu trebuie să fie neapărat înrudite din punct de vedere genealogic. Din viitoarele noastre dicţionare, cititorul va trebui să mai afle că prin termenul frazeologie specialiştii înţeleg, de asemenea, „ansamblul sau totalitatea unităţilor frazeologice dintr-o limbă dată”. Folosind cuvântul cu acest ultim sens, care acoperă, de fapt, un întreg compartiment al limbii, putem spune, de pildă, că „româna este o limbă cu frazeologie foarte bogată şi variată” sau că (aşa cum am mai precizat) „bogăţia unei limbi este dată nu numai de bogăţia l e x i c a l ă, ci şi de cea f r a z e o l o g i c ă”.

 2. După cum s-a arătat adeseori (mai ales în lingvistica străină), obiectul de cercetare al frazeologiei îl constituie îmbinările constante de cuvinte sau grupurile sintactice stabile (cum li se spune în FCLR, I, p. 8 et passim). Uneori, astfel de îmbinări lexicale constante mai sunt numite sintagme stabile, unităţi sintagmatice sau grupuri frazeologice. În special în ultimele decenii, majoritatea cercetătorilor obişnuiesc să le numească u n i t ă ţ i f r a z e o l o g i c e sau pur şi simplu f r a z e o l o g i s m e.

 Precizare: Deşi preferăm aceste ultime denumiri (între care nu facem nici o deosebire), le vom folosi, din când în când, şi pe celelalte, însă numai pentru a varia exprimarea.

 Precum vom vedea imediat, unităţile frazeologice se opun îmbinărilor libere de cuvinte sau grupurilor sintactice libere (FCLR, I, p. 8), numite astfel pentru că iau naştere în procesul comunicării verbale.

Termenul de u n i t a t e f r a z e o l o g i c ă a fost folosit, pentru prima oară, de către cunoscutul stilistician elveţian C h a r l e s B a l l y în Précis de stylistique, Genčve, 1905 (capitolul: „La phraséologie”). De la Bally, acest termen a fost preluat de V. V. Vinogradov şi de alţi lingvişti sovietici, care l-au tradus prin frazeologhiceskaia ediniţa şi au creat, după aceea, pe frazeologhizm. Noul termen are acelaşi sens, dar prezintă avantajul că e mai scurt. Din rusă, derivatul acesta a fost împrumutat de mai multe limbi europene, printre care şi româna. În lucrările noastre de lingvistică el apare extrem de rar, dar aici va fi folosit (paralel cu unitate frazeologică), pentru că e foarte comod şi se încadrează într-o bogată serie de derivate în ­ism. În unele lucrări româneşti de specialitate se evită, în mod conştient, chiar termenii frazeologie şi unitate frazeologică, însă fără nici o justificare mai serioasă.

3. Ceea ce au comun toate unităţile frazeologice dintr-o limbă dată e faptul că sunt combinaţii stabile de două sau mai multe cuvinte, cu un s e n s u n i t a r. Aceasta înseamnă că ele denumesc un singur obiect, o singură însuşire, o singură acţiune, un proces sau un fenomen unic etc. În ordine alfabetică, cităm câteva exemple dintre cele mai variate, care prin structura şi sensul lor global seamănă cu cele amintite anterior: artist emerit, astm bronşic, bal mascat, bătaie de joc, câştig de cauză, copil din flori, gazetă de perete, lăptişor de matcă, lună de miere, măr creţesc, metabolism bazal, porc mistreţ, punct de vedere, retribuţie tarifară, sobă de teracotă, staţiune balneară, şef de cabinet, ţap ispăşitor, verde de Paris etc. Altele au valoare adjectivală, de exemplu: ca din topor „grosolan”, într-o ureche „smintit, ţicnit, scrântit”, în doi peri „echivoc, evaziv”, cu nasul în jos „ruşinat”, cu nările în vânt „mândru, încrezut” (pentru care vezi DELR, p. 250), slab de înger „fricos, timid”, tras de păr „forţat, neconvingător”, tobă de carte „foarte învăţat” ş.a.m.d. Unitatea semantică la care ne-am referit poate fi, desigur, mai strânsă (ca în cazul locuţiunilor a băga de seamă, tragere de inimă, etc.) sau mai laxă, ca în cazul îmbinărilor frazeologice care sunt complet lipsite de expresivitate, ori al celor care au o structură foarte complexă: […] organ […] al puterii de stat, […] clauza naţiunii celei mai favorizate, a fi în al şaptelea cer, a face din ţânţar armăsar sau când o prinde mâţa peşte (adică „niciodată”) etc.

 4. Spre deosebire de îmbinările libere de cuvinte (pe care orice vorbitor le creează atunci când se exprimă), cele frazeologice există deja în limbă, sunt consacrate de uz şi sunt simţite ca unităţi distincte, tocmai pentru că s-a realizat (într-o măsură mai mică ori mai mare) sudura elementelor care le alcătuiesc. Să se compare, spre exemplu: apă caldă, apă călduţă, apă rece, apă răcită, apă îngheţată, apă fiartă, apă curată, apă murdară etc. cu: apă minerală, apă oxigenată, apă de colonie, apă de toaletă, apă regală şi altele, care sunt unităţi frazeologice clare. Tot aşa, în raport cu grupurile sintactice libere artist talentat, artist începător, artist ratat etc., următoarele îmbinări lexicale reprezintă, indiscutabil, unităţi frazeologice bine constituite: artist plastic, artist emerit şi artist al poporului. O dovadă că numai ultimelor îmbinări li se poate acorda statutul de frazeologisme găsim şi în faptul că ele sunt singurele înregistrate şi explicate, adică definite în dicţionarele noastre mai noi (vezi DLRLC, DLRM, DN3,  DER, MDE2 şi DEX, s.v. artist, emerit şi plastic).

 5. Când nu sunt împrumutate din alte limbi ori calchiate după modele străine, unităţile frazeologice iau naştere prin m e t a f o r ă ori prin r e p e t a r e a (adică folosirea frecventă şi îndelungată) a unor îmbinări libere de cuvinte. După cum va rezulta şi din subcapitolul următor, indiferent de provenienţa lor, ceea ce caracterizează aşa-zisele frazeologisme este nu numai unitatea lor semantică, ci şi f r e c v e n ţ a incomparabil mai ridicată decât a simplelor asociaţii lexicale cu caracter liber, accidental.

 6. Obiectul de cercetare al frazeologiei îl constituie toate unităţile frazeologice despre care am spus, în treacăt, că sunt echivalente reale sau numai potenţiale ale cuvintelor. Oricât de asemănatoare ar fi cu unităţile lexicale, cele frazeologice se deosebesc, totuşi, suficient atât de cuvinte, cât şi de îmbinările libere de cuvinte pentru ca frazeologia să poată fi considerată un compartiment al limbii deosebit de vocabular şi mai ales de sintaxă. Cu oarecare dreptate, unii cercetători înglobează frazeologia în lexicologie, iar alţii (mult mai puţin îndreptăţiţi) o subordonează sintaxei, despre care ştim că studiază „regulile privitoare la imbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze” (GLR, II, p. 7). Dacă examinăm mai atent această definiţie atât de cunoscută, şi dacă înţelegem corect conceptul de unitate frazeologică, atunci ne dăm seama, fără prea mare greutate, că frazeologia nu poate fi subordonată sintaxei. Aşa cum există în limbă unităţi fonetice, lexicale, morfemice şi sintactice, la fel există şi unităţi pe care le numim f r a z e o l o g i c e şi pe care le putem grupa într-un alt compartiment decât al vocabularului şi mai ales al sintaxei. Admiţând că frazeologia (în sens de „totalitate a unităţilor frazeologice dintr-o limbă dată”) constituie un compartiment lingvistic deosebit de vocabular şi mai ales de sintaxă, suntem nevoiţi să admitem şi legitimitatea unei discipline lingvistice relativ independente, care nu poate avea alt nume decât obiectul ei de investigaţie.

 


* Fragmente din capitolul VI al volumului: Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, ed. a treia, 1984, p. 134-147.

1 Vezi, îndeosebi, Stilistica limbii române (ediţie definitivă) de I o r g u I o r d a n, Bucureşti, 1975 (p. 265-304), precum şi unele contribuţii care au legătură cu cele discutate aici şi care figurează în „bibliografia cronologică” anexată acestei fundamentale lucrări (p. 349-377).

 

<< pagina precedentă <<
home
cuprins
autor
>> pagina următoare >>

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Constantin DOMINTE
Last update: November 2003
Recommended: 1024*768 resolution, min 16bit color depth, IE 5+, maximized window
Text editor&Web design: RALUCA OVAC