Addenda (II)

   Elegiile tomitane pun în evidenţă şi o altă ipostază a funcţiei de care ne-am ocupat în cuprinsul subcapitolului precedent. Departe de a constitui (ca în cazul textelor citate în Addenda I, pentru care cf. supra) o negare, fie şi aparentă, a funcţiei de glorificare, specifică poeziei din perspectivă ovidiană, textele la care ne vom referi în continuare alcătuiesc, în ansamblu, un refuz - pe care îl considerăm temporar şi condiţionat de avatarurile circumstanţelor biografice - al gloriei literare. Aparţinând exclusiv perioadei relegării, aceste texte reprezintă un grup foarte restrâns în raport cu cele de care ne-am ocupat în subcapitolul f).

   Astfel, în Trist. 4, 1, 3-4, Ovidius afirmă că, prin întreaga sa creaţie poetică redactată la Tomis în condiţiile relegării (exul eram, 3), nu a urmărit nicidecum dobândirea gloriei (non fama petita est, ibid.), ci - aşa cum am remarcat cu ocazia analizei funcţiei utilitar-benefice a poeziei - doar atenuarea suferinţelor lăuntrice (mens intenta suis ne foret usque malis, 4). Acelaşi refuz al gloriei, acum însă motivat, reapare în elegia iniţială a ultimei cărţi a Tristelor: denique nulla mihi captatur gloria quaeque/ingeniis stimulos subdere fama solet. (vv. 75-76). În pofida faptului că gloria dobândită prin poezie este în acelaşi timp un stimul foarte puternic al creaţiei (a se vedea v. 76, precum şi distihul 37-38 din Trist. 5, 12: denique non paruas animo dat gloria uires/et fecunda facit pectora laudis amor), poetul nu se mai simte în nici un fel atras de o astfel de recompensă a strădaniilor sale, deoarece ea este însoţită de nenumărate griji, care ostenesc şi slăbesc sufletul: Nolumus adsiduis animum tabescere curis [scil. gloriae, cf. v. 75 şi Trist. 5, 12, 41: gloria curae ], /quae tamen inrumpunt quoque uetantur eunt (ibid. 77-78). Mobilul veghei sale poetice este, revine Ovidius în Trist. 5, 7, 37-38, nu dorinţa de a fi lăudat sau preocuparea de viitorul renumelui său (nec tamen ut lauder uigilo curamque futuri/nominis […] ago), ci salvarea din marasmul unei cotidiene existenţe a suferinţei (detineo […] animum falloque dolores, ibid. 39). Interesul de a obţine gloria poetică - rezultă din contextul deja citat al elegiei 5, 12 a Tristelor (vv. 37-42) - depinde direct şi într-o măsură hotărâtoare de condiţiile concrete ale creaţiei, altfel spus de circumstanţele biografice: Non adeo est bene nunc ut sit mihi gloria curae (5, 12, 41).

   Elegiile Ex Ponto atestă, prin trei scurte pasaje, o radicalizare (deloc surprinzătoare în contextul argumentaţiei utilizate în Tristium liber) a atitudinii poetului.

   Interesul menţinerii legăturilor de prietenie şi folosul dobândit în urma cultivării acestora a stat la baza compunerii elegiilor pontice finale - mărturiseşte Ovidius în ultimele două versuri ale poemului 3, 9, cu care se şi încheie, de altfel, întreaga carte -, iar nu o din ce în ce mai îndepărtată dorinţă de glorie: Da ueniam scriptis, quorum non gloria nobis/causa, sed utilitas officiumque fuit (vv. 55-56). Pus să aleagă între gloria poetică şi salvarea condiţiei individuale, Ovidius nu are nici cel mai mic dubiu: Vilior est operis fama salute mea (ibid. 46). Dorinţa de glorie se îndepărtează, în cele din urmă, atât de mult de poet, încât, după ce, împreună cu ,,stăpânul ei”,  a părăsit Roma (fama […] cum domino fugit ab Urbe suo, Pont. 1, 5, 84), gloria însăşi pare a se fi stins în obscuritatea relegării: mea fama sepulta est (ibid. 85).

   Concluzia care se impune credem că poate fi formulată în termenii următori.

   Capabilă să ofere satisfacţia unui renume depăşind limitele, inerent restrânse, ale condiţiei umane a creatorului ei, poezia, în anumite circumstanţe adverse, se dovedeşte necesară dintr-un alt punct de vedere decât cel al gloriei. Între aspiraţia spre eternitate şi imperativele umane ale clipei, altfel spunând între metafizic şi fizic, Ovidius se arată uneori indecis, mai  mult chiar, dispus să renunţe la ideal în favoarea exteriorului contingent, oricât de perisabil. Dar nu afirmă niciodată că gloria oferită de poezie nu există. Dimpotrivă. Numai că, în momentele de paroxism ale crizei individuale, gloria poeziei nu mai are importanţă pentru el. Pur şi simplu, nu îl mai interesează.

În a doua parte a capitolului dedicat lui Ovidius ne vom ocupa de principalele circumstanţe care însoţesc actul creaţiei poetice, din perspectiva notaţiilor, de cele mai multe ori disparate, incluse, într-un context sau altul, în diferite poeme.

1.                        miratusque diu « quo, dicat, ab indice doctus

                                       conposuit casus iste poeta meos? »                10

(Am. 2,1)

Alte referinţe: Am. 2, 4, 17-20; Ars. 1, 2, 1-2; 2, 285; 3, 341-342,           411-413, 551; Fast. 4, 109-110; Trist. 1, 1, 107-108; 1, 7, 19-20, 22, 27-30; 2, 11-12, 424; 3, 1, 13-16; 3, 7, 12; 5, 12, 61-64; Pont.2, 4; 2, 4, 14.

Actul creaţiei poetice şi, odată cu el, produsul rezultat apar condiţionate, aşa cum s-a putut remarca şi în cazul autorilor premergători lui Ovidius, de anumite circumstanţe, care se referă atât la statutul creatorului, respectiv al receptorului literar, cât şi la natura mesajului emis. Dintre aceste circumstanţe, cea mai bine reprezentată sub raportul atestărilor vizează pregătirea cultural-literară a poetului, aşadar condiţia sa profesională. În consecinţă, temeinica instruire a creatorului de poezie, dublată de un travaliu corespunzător, care refuză, pe urmele tradiţiei horaţiene, rapiditatea superficialităţii, capătă, din perspectiva lui Ovidius, o pondere decisivă în sfera creaţiei, îi defineşte esenţa şi totodată, condiţionează reuşita estetică.

   Avem în vedere, de fapt, o continuare directă şi neîntreruptă a poeticii neoterice, respectiv - prin primii augustani - a poeticii postneoterice, sistem în interiorul căruia conceptul ars (echivalat în texte prin termeni sinonimi reîntâlniţi în parte şi la Ovidius, ca doctrina, labor, studium, cura, cultus şi, desigur, derivatele lor) deţine o poziţie cardinală.

   La un prim nivel de semnificaţie, actul creaţiei presupune o experienţă prealabilă cunoaşterii, de pildă în spaţiul iubirii. O atare cunoaştere, dobândită în primul rând pe calea educaţiei literare, îi permite poetului să intre în dialog cu destinatarii creaţiei sale, să adopte o anumită strategie a dialogului şi chiar mai mult, să le descopere adevăruri, să îi înveţe la rândul său. De aceea, poetul care a asimilat experienţa anterioară a unei realităţi multiforme şi care împărtăşeşte această învăţătură celorlalţi este un doctus […]/poeta (Am. 2, 1, 9-10; cf. şi doctis […] poetis, Ars 3, 551), după cum destinatarul însuşi al poemelor, instruit ca urmare a lecturii în general, este şi el (mai ales în rândul publicului feminin) o persoană docta (ibid., 4, 17), situată pe poziţii diametral opuse unui public nepregătit, lipsit de educaţie culturală (rudis, ibid. 18) şi, în consecinţă, ,,simplu” (simplicitate, ibid., termen care reprezintă în acest vers o dezvoltare explicativă a epitetului rudis). Cititorul devine, prin intermediul creaţiei poetice lui oferite, un iniţiat în domeniul abordat de poet. Aceasta înseamnă că, de acum înainte, comportamentul cotidian al cititorului depinde de lecturile sale poetice, este prescris, deci, de poezie: lecto carmine doctus amet (Ars 1, 2). Altfel spus, existenţa fizică, pur biologică, a omului, dar şi formele evanescente ale afectivităţii sale au nevoie, din perspectiva lui Ovidius, de o ars (sau doctrina, ultimul termen ca atare lipseşte însă din texte) bine temperată, singura modalitate de a conferi durată individualităţii umane, prin excelenţă efemere: Defuit ars uobis: arte perennat amor (Ars 3, 42); hoc erit artis opus (ibid. 2, 14).

   Prin urmare, la un al doilea nivel de semnificaţie, actul creaţiei poetice se identifică, aşa cum a demonstrat Nino Scivoletto [48] , cu conceptul ars, care, la Ovidius, desemnează funcţionalitatea prin excelenţă estetică a artei, ipostaza ei tradiţională (de sorginte peripatetică), şi anume ca τεχυη, ,,cunoaşterea secretelor artei”.

   Conceptul ars nu echivalează la poetul sulmonez - după cum judicios remarcă acelaşi Scivoletto [49] - cu o mecanică aplicare de precepte provenind din zona experienţei (culturale, dublată de cea pur personală, de viaţă), ci presupune, în temeiul celui mai clasic filon doctrinar: nopţi de veghe (uigilatum [carmen], Ars 2, 285; [carmen] uigilatum nocte negata, Fast. 4, 109; uigil, uigilare, Ars 3, 412-413; euigilauit [subiectul este studium], Trist. 1, 1, 108; uigilatorum […laborum], ibid. 2, 11); efortul încordat al cizelării (operata […]/cura, Ars 3, 411-412; [pretium] curae […] que laborum, Trist. 2, 11; labor, ibid. 5,12,64; curae, termen utilizat metonimic în Pont. 2,4,16; laboris, ibid. 4, 14, 25); preocuparea continuă pentru frumuseţea rostirii (studium, Trist. 1, 1, 108; studii, ibid. 5, 12, 62). De aici, o luciditate deplină în actul creaţiei poetice, de aici cenzura necesară a raţiunii, manifestându-se prin controlul atent şi şlefuirea permanentă a formei semnificante, în consonanţă, de altfel, cum s-a remarcat, cu preceptele fundamentale ale doctrinei aristotelice [50] , preluate de Ovidius prin intermediul tradiţiei poetice latine deja organizate:                     summam […] manum, ultima lima (Trist. 1, 7, 28, 30), suffusas […] lituras (ibid. 3, 1, 15), lima, litura (Pont. 2, 4, 17-18).

   În consecinţă, actul creaţiei poetice presupune, între diverse alte condiţionări, una care - fie şi doar din perspectiva numeroaselor atestări în poemele ovidiene - poate fi considerată fundamentală. Este vorba, aşadar, de reflecţia lucidă, sapienţială, a poetului asupra propriului text, reflecţie care garantează armonia dintre operă şi autorul ei. Pentru Horatius, sapere reprezenta condiţia generală a valabilităţii creaţiei poetice, temeiul şi sursa ei totodată: scribendi recte sapere est et principium et fons (AP 309). La Ovidius, cum s-a demonstrat [51] , sapere condiţionează literatura (poezia, în speţă) din interiorul ei, de pe baze pur estetice, fără intervenţia elementului etic: Si sapis, ad numeros exige quidque suos (Rem. 372). Nu este vorba aici doar de conştiinţa diferenţierii adecvate a temelor poetice în funcţie de metrii specifici şi de genurile consacrate, în consonanţă cu principiile poeticii lui Philetas din Cos [52] . Avem de a face, în realitate, cu o concepţie mult mai largă, care privilegiază educaţia literară, gustul estetic, dincolo de o firească, dar insuficientă în sine, intuiţie poetică.

   Produsul unei astfel de creaţii, decisiv determinată de educaţia literară, este în mod necesar unul rafinat, cizelat în ambele sensuri: a) în cel propriu, amintind de faimoasa formulă catulliană din poemul proemial (vv. 1-2): (nec) cedro flauus (nec) pumice leuis (Trist. 3, 1, 13); adjectivul-epitet caracterizant al volumului de elegii trimis spre Roma este cultior, lexem care deţine aici semnificaţii concrete, referitoare la înfăţişarea exterioară a cărţii; b) în sens figurat, poemul/poemele, ca rod al unei elaborări specifice, reprezintă acea creaţie literară ce se defineşte prin eleganţa rostirii (culta […] carmina, Ars 3, 341-342), aceasta din urmă fiind conferită de cunoaşterea profundă a tehnicii poetice (docta […] carmina, Trist. 3, 7, 12).

   La antipozi se află - prin utilizarea aceluiaşi epitet caracterizant ca în cazul unei anumite părţi a publicului cititor - rude carmen (ibid. 1, 7, 22), poemul nefinisat, nedus până la capăt. Deşi nerostit ca atare, idealul perfecţiunii literare se întrevede un pas mai departe, dincolo de aspiraţia poetului sulmonez spre o armonie totală a expresiei, dobândită prin cunoaşterea şi exploatarea valenţelor literare, inepuizabile în fond pentru oricare poet, ale limbii.

Addenda (III)

   Ne atrag atenţia şi alte câteva pasaje, în care Ovidius se referă în mod explicit la travaliul creaţiei poetice. Din ele rezultă că actul scrierii poeziei este permanent însoţit de efortul corectării expresiei, al emendării formei, pentru ca aceasta să asigure fidelitatea cea mai înaltă faţă de idee. Compunerea poetică presupune, aşadar, în afara transcrierii mesajului mental, şi verificarea constantă a expresiei, rescrierea ei până la limita - neprecizată ca atare de Ovidius - a deplinei adecvări.

   Pasajele la care ne referim refuză însă, cel puţin la nivelul declaraţiilor directe, condiţia cizelării, aceasta din urmă apărând exprimată prin termeni sinonimici ca: labor (Pont. 1, 5, 17, 60; ibid. 3, 9, 20, 21), lima (Pont. 1, 5, 19), cura (ibid. 61), recte emendare (Trist. 5, 1, 71; Pont. 1, 5, 17), linere (Pont. 1, 5, 16), inuigilare (ibid. 58), polire (ibid. 61), mutare (Pont. 3, 9, 17), corrigere (ibid. 20, 23). Refuzul ameliorării sau al finisării expresiei poetice - prin utilizarea unor termeni ca labor, lima sau emendare tradiţia horaţiană fiind vizată în modul cel mai direct - apare însoţit de o suită de motivaţii particulare, referitoare, în ansamblu, la condiţiile ambiante nefavorabile, chiar ostile creaţiei poetice la Tomis (a se vedea, infra).

   Astfel, în Trist. 5,1, Ovidius nu mai consideră necesară emendarea versurilor redactate în Pont (ipse nec emendo, 71). Motivul invocat este următorul: citite fiind la Roma, poeziile tomitane este bine să arate că au fost compuse cu totul departe, ,,aici” (ut hic deducta legantur, ibid.). Prin urmare, ele apar cititorului roman - şi aceasta este intenţia poetului însuşi - ca fiind ,,barbare”; totuşi, ele nu sunt mai ,,barbare” (non sunt illa […] barbariora, ibid. 72) decât locul însuşi al relegării. Cu alte cuvinte, versurile sunt chemate să sugereze, prin înfăţişarea lor, condiţiile neprielnice în care au fost compuse, să devină un fel de imagine sugestivă a lor; în consecinţă, operaţia de emendare, considerată de Ovidius doar ca o înfrumuseţare (să spunem aşa, cosmetică), nu îşi mai poate avea locul în circumstanţele date.

   Refuzul ameliorării expresiei reapare, în termeni aproape identici, în Pont. 1, 5, 15-20: nec tamen emendo (v. 17), deşi sunt numeroase locurile care se impun a fi îndreptate (plurima cerno/[…] digna lini, 15-16). Motivul invocat este, însă, aici de altă natură. El se referă la creaţia propriu-zisă şi la emendare ca la două procese distincte, al căror grad de dificultate este diferit. În mod poate surprinzător, actul revizuirii şi îmbunătăţirii expresiei apare poetului relegat mai dificil de întreprins decât actul creaţiei în sine: labor hic [scil., emendationis] quam scribere maior [scil., est] (v. 17). Or, ,,spiritul bolnav” (mens […] aegra, 18) al creatorului de poezie, silit să îndure condiţiile ostile ale relegării, nu se vede capabil să mai suporte nici o altă dificultate: pati durum sustinet […] nihil (ibid.). Între riscul de a lansa o poezie imperfectă şi cel de a se prăbuşi sufleteşte, Ovidius îl alege, în opinia sa, pe cel mai mic: parcendum est animo miserabile uulnus habenti (v. 23). Altfel spus, între idealul perfecţiunii poetice şi strictul necesar, din punct de vedere sufletesc, supravieţuirii creatorului de poezie, Ovidius optează fără ezitare - în temeiul unei, am spune, universal umane reacţii de autoapărare - pentru ultima.

   În aceeaşi elegie (Pont. 1, 5, 57-62), refuzul categoric al cizelării versurilor - practică poetică sugestiv formulată prin intermediul unor sintagme şi termeni cum sunt: nimis intentus labor (v. 60), sollicita cura             (v. 61) şi polire (ibid.) - apare însoţit de o nouă motivaţie. În raport cu publicul care îi receptează (cel puţin într-o primă instanţă) creaţia poetică - este vorba, cum precizează Ovidius imediat mai jos (v. 62), de geţii tomitani -, o atare îndeletnicire, plină de efort, altul decât efortul propriu-zis al creaţiei, se dovedeşte a fi cu totul nefolositoare: An uerear nenon adprobet illa [scil., carmina, cf. v. 58] Getes? (v. 62; după cum remarcă Jacques André [53] , aceeaşi idee fusese deja exprimată în Trist. 4, 1, 94-95: Saepe tamen dixi: « Cui nunc haec cura laborat?/An mea Sauromatae scripta Getaeque legent?) ».

   Prin urmare, condiţia elaborării, a cizelării formale este variabilă, din perspectiva lui Ovidius, în funcţie de mediul receptor. Dacă acesta ar fi fost, în împrejurări normale, cel latinofon, dorinţa obţinerii de succes cu ocazia recitaţiei în public (ut recitata probentur/carmina, 57-58) ar fi acţionat ca un stimul hotărâtor (gloria uos acuat, 57). La Tomis, un astfel de public şi, prin aceasta, un astfel de stimul lipseşte. De aici, opţiunea declarată pentru spontaneitatea creaţiei, definită pentru prima oară în cultura europeană sub o formă care va face carieră, aceea a primului jet: quod uenit ex facili satis est componere nobis (v. 59).

   În sfârşit, un ultim pasaj (Pont. 3, 9, 15-26) vine să completeze suita motivaţiilor refuzului de ameliorare a expresiei poetice. O astfel de preocupare este resimţită de creatorul aflat în alte condiţii decât cele fireşti ca o povară greu de suportat: longi ferre laboris onus (v. 20). Ea acţionează asupra poetului printr-un dublu efect: a) îi zădărniceşte puterile, deşi voinţă de schimbare există: Saepe aliquod uerbum cupiens mutare reliqui,/iudicium uires destituuntque meum(vv. 17-18); b) îi frânează inspiraţia (animum), prin frigul lent al îndoielilor, care răceşte pasiunea creaţiei: sic animum lento curarum frigore laedit/et cupidi cursus frena retentat equi (vv. 25-26). Sub o nouă formă, opţiunea - în condiţiile date - pentru exprimarea spontană în procesul creaţiei (cu referire pasageră şi la problematica inspiraţiei poetice, căreia, dat fiind că, în opinia noastră, este strâns legată în primul rând de persoana poetului, preferăm să îi consacrăm, cu un alt prilej, o analiză separată) apare afirmată într-o manieră categorică.

   În concluzie, toate pasajele avute în vedere în cuprinsul acestui subcapitol suplimentar se impun a fi interpretate din perspectiva apartenenţei lor la ultima fază a creaţiei poetice ovidiene. Nu ne aflăm, propriu-zis, înaintea negării ca atare a condiţiei elaborate, cultivate, a creaţiei în spaţiul poeziei, ci doar în faţa unui refuz sau, dacă vrem, a unei suspendări, a unei amânări. Iar acest refuz apare determinat, aşa cum am precizat în mai multe rânduri, de condiţia biografică, invocată expres de către poetul însuşi. Dacă în afara motivaţiilor expuse vor mai fi existat şi altele, cu mult mai adânci, nu avem cum şti. Poetul ne opreşte cu un pas înainte de intrarea în profunda sa intimitate.

2.  Ecce, quid iste tuus praeter noua carmina uates

               donat? amatoris milia multa leges.

                                                                           (Am. 1, 8, 57-58)

   Vel tibi conposita cantetur Epistula uoce;                              345

               ignotum hoc aliis ille nouauit opus.

                                                                           (Ars 3)

   Quid faciam? media nauim Palinurus in unda

            deserit; ignotas cogor inire uias.

                                                                           (Rem. 577-578)

   Est quoque cunctarum nouitas carissima rerum

               […]

Illa bibit sitiens lector, mea pocula plenus.                             55

            Illa recens pota est, nostra tepebit aqua.

                                                                           (Pont. 3, 4, 51, 55-56)

   Nici unul dintre pasajele mai sus selectate nu formulează, în mod expres şi apodictic, o anumită condiţie, necesară sau obligatorie, privitoare la procesul creaţiei poetice. Deşi două dintre aceste pasaje aparţin unor opere al căror specific didactico-doctrinar este manifest (opere care alcătuiesc, aşa cum am notat în paginile precedente, sfera erotodidactică sau erotologică a poeziei ovodiene), nu întâlnim nicăieri formulată ca atare condiţia noutăţii creaţiei poetice. Aspiraţia către noi spaţii ale poeziei este legitimată de interesul general-uman pentru noutate: în orice privinţă, remarcă apoftegmatic Ovidius, tot ceea ce este nou atrage (cunctarum nouitas carissima rerum, Pont. 3, 4, 51).

   Drept urmare, şi în domeniul creaţiei poetice nouitas poate deveni un stimul al interesului public, iar prin aceasta, premisa succesului. Primele poeme, închinate de alţii principelui Tiberius, au fost ,,sorbite” cu aviditate de către cititor, tocmai pentru că au fost primele, deci proaspete: illa [scil., scripta, cf. v. 53] bibit sitiens lector […]/Illa recens [aqua] pota est (ibid. 55-56); în schimb, propriul poem omagial, redactat cu întârziere datorită circulaţiei lente a informaţiei de la Roma până în Pont, nu îl va mai interesa pe cititorul deja ,,sătul” (plenus, 55); continuând metafora apei, Ovidius notează că un astfel de poem, care a ratat şansa noutăţii, este o apă călduţă, fără nici o prospeţime: nostra tepebit aqua (v. 56).

   Se poate afirma, aşadar, că, în contextul de mai sus, noutatea se constituie ca o condiţie garantă mai curând a succesului, decât a creaţiei poetice ca atare.

   Este, de altfel, singurul pasaj în care, după opinia noastră, nouitas apare susceptibilă a fi interpretată în ipostaza unei condiţii necesare sub raport literar, respectiv poetic. Chiar şi aşa, interpretarea noutăţii literare în termenii condiţionării reprezintă o ipoteză deductibilă din modul în care formulează Ovidius propria experienţă literară. Iar aceasta are loc în absenţa oricărei generalizări de natură teoretică.

   O dovedesc şi celelalte pasaje aduse aici în discuţie.

   Printre admiratorii care se grăbesc să cucerească favorurile tinerei fete se poate afla şi poetul. El trebuie acceptat alături de ceilalţi pretendenţi, este de părere bătrâna lena Dipsas, autoarea unui lung monolog reprezentat, aproape în întregime, de elegia a opta din prima carte de Amores: lupul are nevoie de o turmă întreagă, îşi motivează Dipsas sfatul. Ceea ce nu înseamnă, însă, că poetul se va bucura de o simpatie specială. Dimpotrivă, se întreabă retoric lena, ce îi va dărui el iubitei curtate în afară de poezii? Ele nu se pot compara cu darurile bogate ale altora, în primul rând în bani (milia multa, [scil. sestertium], 58). Intenţionat sau nu, experimentata sfătuitoare a iubitelor adaugă un epitet de calificare suficient de semnificativ spre a fi reţinut. Poetul aduce în dar nu simple poezii, ci ,,noi poezii”,  noua carmina (v. 57). Ideea de noutate în materie literară nu poate avea în vedere decât ineditul formei şi/sau mesajului pentru care a optat autorul respectiv în decursul creării operei. Aceasta din urmă aduce ceva nou în raport, desigur, cu tradiţia literară, în speţă poetică. Or, tocmai elementul operei considerat nou, altfel spus noutatea în sine a poeziei, este obiectul adus în dar de poet iubitei. Fără să o formuleze ca atare, dar sugerând-o prin utilizarea - repetăm, nu întâmplătoare - a epitetului calificativ noua, ideea de noutate în materie de creaţie poetică se desprinde aici ca unul dintre posibilii factori de acţiune pozitivă, benefică, asupra partenerului receptor al poeziei.

   În Ars 3, 346, referindu-se la propria creaţie anterioară (este vorba de Heroides), Ovidius îşi califică întreprinderea poetică prin intermediul a două lexeme: ignotum şi nouare, în egală măsură semnificative în ceea ce priveşte concepţia ovidiană despre raportul dintre noutate şi valoare. După cum s-a subliniat [54] , verbul nouauit pune în valoare, în acest context, sensul de bază, etimologic, al termenului, corespunzând, după opinia noastră, conceptului inuentio, prin excelenţă retoric (cf. şi gr ευρεσιs, ,,descoperire”). Poezia poate astfel deveni un asalt înspre nou, o prospectare în necunoscut, întemeiată pe acea libertate a tuturor posibilităţilor, pe care o presupune licentia uatum (cf. infra).

   Inovarea implică, însă, nu doar o transformare radicală a tehnicii poetice, cum s-a susţinut [55] , ci un demers integral, o manieră de abordare transformatoare a totalităţii, aliquid nouandum, pentru a folosi cuvintele poetului însuşi (Met. 9, 145). Opţiunea pentru un cod cultural şi etic al prezentului, pentru un - să spunem aşa - modus dicendi et uiuendi contemporan, diametral opus formulei inurbane şi paseiste (rusticitas, Ars 3, 128), constituie, de altfel, temeiul ontologic al inovării, şi, totodată, legitimarea sa sub raport estetic: Prisca iuuent alios; ego me nunc denique natum/gratulor (ibid. 121-122).

   Prin urmare, alături de cultus (ibid. 127) - acesta din urmă apărând ca sinonim în seria ars, labor, cura etc. -, nouare din pasajul selectat sub punctul 2 devine, din perspectivă ovidiană, una dintre circumstanţele esenţiale care însoţesc creaţia poetică şi îi determină specificul.

   În sfârşit, nici distihul citat din Remedia amoris nu e lipsit de semnificăţii aparte. Folosindu-se de o metaforă aparţinând arsenalului tipic al poeticii elenistice - aceea a străbaterii apelor poeziei cu propria corabie -, Ovidius recurge, în plus, la faimoasa secvenţă vergiliană a dispariţiei cârmaciului Palinurus, fapt datorită căruia Aeneas ajunge să navigheze în necunoscut; asemenea eroului, poetul este silit să înainteze pe căi nestrăbătute: ignotas cogor inire uias (v. 578).

   Remarcăm în primul rând utilizarea aceluiaşi epitet calificativ (ignotas, cf., supra, ignotum) întâlnit în pasajul anterior citat din Ars. Epitetul, în ambele cazuri, are rolul de a marca specificul întreprinderii poetice: fie ca proces de străbatere (inire), fie ca produs al ei (opus), creaţia poetică se poate afla oricând într-o circumstanţă solitară, şi anume neînsoţită de model (în ultimul caz, acesta ia numele simbolic al lui Palinurus). Altfel spus, în anumite împrejurări, pe care Ovidius nu şi-a propus să le înfăţişeze, este posibil ca poezia să ia fiinţă în absenţa oricăror modele paradigmatice.

   În a doilea rând, apărută într-o atare circumstanţă, creaţia poetică se vede silită să supravieţuiască. Acesta pare a fi, în context, înţelesul verbului cogor (v. 578). Refăcând semnificaţiile de ansamblu ale pasajului, credem că el poate fi interpretat astfel. Navigând pe apele poeziei (este vorba, desigur, de întinsul mării, dacă avem în vedere secvenţa vergiliană), poetul îşi vede dintr-o dată corabia rămasă fără cârmaci. Ceea ce înseamnă, după opinia noastră, că îndepărtarea de un anumit model în materie de poezie a ajuns la un moment dat atât de mare, încât modelul s-a pierdut, a ieşit din raza vederii. Într-o astfel de situaţie, poetul nu are de ales. Creaţia sa, pentru a supravieţui pe marea poeziei, trebuie - este ,,silită” (cogor) - să navigheze pe drumuri încă nestrăbătute, necunoscute.

   În pasajul analizat, nouitas (termenul este sugerat aici prin utilizarea unei sintagme precum ignotas […] uias, 578) circumscrie, în concluzie, o situaţie potenţială. Este vorba, aşadar, de o împrejurare care poate surveni         în cuprinsul ,,călătoriei” creaţiei poetice. Iar dacă apare, nouitas devine, dintr-o circumstanţă ce pune sub semnul întrebării creaţia poetică însăşi, o condiţie coercitivă a supravieţuirii ei.

3.            Exit in inmensum fecunda licentia uatum,

               obligat historica nec sua uerba fide.

                                                                           (Am. 3, 12, 41-42)

   Deşi lipsit de sprijinul altor texte, pasajul de faţă evidenţiază dependenţa creaţiei poetice de acea circumstanţă definită, în raport cu precedentele, prin absenţa oricărui caracter constrângător. Pentru a o numi, Ovidius foloseşte un termen aparţinând vocabularului tehnic, în speţă domeniului retoricii şi al poeticii: licentia [56] .

   Distihul de mai sus, remarcă Nino Scivoletto [57] , se face ecoul unei vechi dezbateri, iniţiată de Aristotel şi continuată de filosofia peripatetică (Poseidonios), cu reverberaţii dincolo chiar de domeniul strict filosofic (la istorici ca Polybios sau erudiţi ca Strabon), inclusiv în cel al gramaticii şi al poeticii. Este vorba de problema limitelor şi a validităţii liberei invenţii a artistului, precum şi de raporturile operei cu adevărul istoric. Concluzia dezbaterii, pe care o întâlnim sintetic formulată la Horatius (AP 338), este că, în speţă, creaţia poetică are dreptul de a oferi produse ale ficţiunii, cu condiţia ca acestea să aibă un caracter verosimil, altfel spus să fie foarte apropiate de situaţiile reale (proxima ueris, AP 338) [58] .

   Şi din punctul de vedere al lui Ovidius, prin intermediul poeţilor (per nos, ibid. 21; nos […] nos, 23) norma adevărului, fides (ibid. 42), care se impune cu necesitate în alte discursuri (obligat, ibid.; termenul aparţine lexicului juridic), de pildă în discursul de factură istorică (historica […] fide, ibid.), poate fi eludată. În sprijinul aserţiunilor istorice sunt aduse fapte reale, exemple, dovezi. Tocmai în relaţia de fidelitate faţă de real stă deosebirea fundamentală între discursul de tip istoric şi cel poetic, deosebire care face obiectul pasajului de faţă. Ovidius afirmă categoric, din perspectiva relaţiei amintite, că poeţii nu se simt îndatoraţi să înfăţişeze fapte care s-au petrecut în realitate şi care se dovedesc prin argumente istorice (sintagma historica […] fides, 42 poate fi considerată corespondentul conceptului grecesc to alJes, ,,adevărul”) [59] . Dimpotrivă, imaginaţia lor are libertatea de a străbate o lume fără margini, rod al plăsmuirii. Licentia uatum (v. 41) reprezintă, la rândul ei, foarte probabil [60] , echivalentul latin al unui concept, exousia  poihtikh, ,,îngăduinţa acordată poeţilor”, atestat în critica istorico-literară pentru prima oară la contemporanul lui Ovidius, Strabon (1, 2, 17). În plus, la Ovidius, în afara acestui pasaj, licentia deţine şi sensul de ,,lipsă de măsură”,  ,,incontrolabilitate”,  de pildă în Met. 1, 309: inmensa licentia ponti (cu o nuanţă, aici, particulară, de natură politică).

   Discursul istoric (pentru a ne referi doar la exemplul luat de Ovidius) se construieşte, în concluzie, pe principiul adevărului reprodus de şi reflectat în text, pentru care el devine obligatoriu. În schimb, creaţia poetică este liberă de o atare constrângere. Principiul ei se arată a fi fantazarea liberă, în sensul transgresării limitelor impuse creaţiei şi, deci, în sensul liberei dezvoltări a invenţiei. Libertatea, teoretică şi practică, a poeziei în privinţa invenţiei - cu referire în primul rând la ,,personaje”,  pentru care se poate urmări dezvoltarea ideii în vv. 15-40 ale elegiei amintite; dar şi cu o eventuală referire, posibilă în principiu, deşi neformulată ca atare, la forma poetică - este, aşadar, exprimată de  Ovidius prin sintagma complexă in inmensum fecunda licentia uatum (v.41). Cel de-al doilea lexem sugerează zborul avântat spre nemărginire                al fantazării, deschiderea ei spre infinitul tuturor posibilităţilor (licentia), într-o substanţială (fecunda) configuraţie a imaginarului.

   În consecinţă, aşa cum arăta acelaşi Nino Scivoletto, Ovidius recuză aici constrângerile impuse de reproducerea faptelor reale în sine şi pledează în favoarea ficţiunii eliberatoare. Astfel se descoperă o realitate secundă, plăsmuită prin verbul poetic, în ultimă instanţă incontrolabilă pe calea purei raţiuni [61] . În esenţă - dacă ni se îngăduie o formulă oximoronică -, aceasta este realitatea imaginară a poeziei.

   Elegia din care face parte distihul analizat ocupă - demonstrează în continuare Scivoletto [62] - un loc important în istoria spirituală a lui Ovidius, în devenirea sa poetică. Plasarea elegiei în ultima carte a culegerii Amores - carte care marchează, într-un anume fel, începutul distanţării de elegia de factură autobiografică - dovedeşte că poetul, într-o epocă situată, cronologic, între 10 şi 1 a. Chr. sau 1 p. Chr., considera posibilă inaugurarea unui tip nou de poezie, deosebit de cele anterior cultivate prin alte genuri poetice. În mai multe rânduri, de altfel, Ovidius îşi va mărturisi înclinaţia spre fuga în ireal sau, cel puţin, spre atenuarea contururilor nete ale realului, până la confundarea acestuia cu ficţiunea şi irealul. Operele de maturitate, precum Fastele şi, mai ales, Metamorfozele, vor căpăta individualitate estetică tocmai prin propensiunea spre libertatea nelimitată a fantazării. Metamorfozele sunt, notează Scivoletto [63] , poemul indiferenţei faţă de cotidianul brut şi, totodată, poemul triumfului imaginaţiei. Închis la experienţa istorică a contemporaneităţii - gesta augustană, care apare încorporată doar ocazional în substanţa poemului -, textul Metamorfozelor se deschide, în schimb, emoţiei vii, sensibile, nelimitate, a imaginaţiei.

   Afirmată teoretic doar izolat, condiţia de libertate creatoare în spaţiul poeziei capătă, prin chiar opera ovidiană, confirmarea de necontestat.

4.            Usus opus monet hoc: uati parete perito.

            Vera canam                                                     30

                                                                           (Ars. 1)

  

   Alte referinţe : Ars 3, 789-792; Pont. 3, 4, 17-20, 23-40.                                           

   Finalul unicului poem erotodidactic cunoscut în literatura latină ridică, aşa cum este, de altfel, firesc datorită mesajului său, problema credibilităţii. Este vizată aici, în primul rând, autoritatea preceptelor reunite în cuprinsul poemului, din perspectiva aceluiaşi concept fides (cf. vv. 791-792) pe care îl utilizase Ovidius şi în finalul unei alte culegeri de poeme, de această dată preponderent erotice (Am. 3, 12, 41-42). În noul context, fides nu mai desemnează norma adevărului istoric, deşi conţinutul său semantic are ca obiect de asemenea o formă de adevăr. Este vorba, însă, în cazul de faţă, de adevărul receptării, de audienţa preceptelor poetice în rândul publicului. Altfel spus, de adevărul care se face crezut [64] .

   Or, criteriul credibilităţii adevărului preceptistic nu se află în ştiinţa sau persoana poetului, ci într-o realitate obiectivă, exterioară acestuia: realitatea vieţii ca atare, în măsura în care, cu precădere în domeniul erotic, ea a putut fi cunoscută direct de poet. Creaţiile sale, poemele, vor dobândi autoritatea preceptistică necesară tocmai datorită unei experienţe personale îndelungate a creatorului lor: longo fecimus usu (v. 791), usus (v. 30). Astfel, poemul erotodidactic în ansamblu se legitimează prin ceea ce am putea numi condiţia de experienţă a poeziei. Ea reprezintă în acelaşi timp garanţia adevărului creaţiei [65] .

   Spre deosebire de majoritatea celorlalte aserţiuni şi consideraţii, care fac obiectul citatelor anterior analizate, fragmentul aparţinând elegiei a patra din penultima carte a Ponticelor are la bază un fapt anecdotic, prin relatarea căruia se declanşează un comentariu poetic cu remarcabile deschideri teoretice.

   Ovidius nu a putut participa la ceremonia triumfului lui Tiberius asupra Pannoniei şi Illyriei, celebrat la 23 octombrie 12 p. Chr. I-a dedicat însă întregul poem proemial al cărţii a II-a a Ponticelor, poem care evocă fastuoasa ceremonie, reconstituind-o nu numai pe baza analogiei de ansamblu cu alte procesiuni identice ca factură, urmărite cândva de poet (oricum, înainte de a fi relegat) la faţa locului, ci şi - după cum declară Ovidius însuşi - cu ajutorul informaţiilor furnizate de ,,faima” triumfului, ajunsă până pe malurile euxine (Pont. 2, 1, 19-21; ibid. 49).

   La ceremonia plină de fast a triumfului lui Tiberius şi, totodată, la propriul poem encomiastic face aluzie Ovidius în două elegii ulterioare: în 2,5, 25-36 şi în al doilea fragment citat sub punctul 4. Locul tonului exaltat şi al entuziasmului relatării din elegia proemială a cărţii a II-a este luat acum de serioase îndoieli cu privire la reuşita poemului respectiv: căci în chestiuni mărunte, notează poetul (2, 5, 25-26), este suficient talentul pentru un subiect lipsit de amploare (materiae gracili sufficit ingenium, 26). Intenţia de a realiza o operă de mari dimensiuni şi cu o tematică dintre cele mai nobile - cum este relatarea triumfului roman - îi apare de data aceasta ca o greutate de nesuportat, căreia nu-i mai poate face faţă şi de care orice bunăvoinţă este zdrobită: Obruit audentem rerum grauitasque nitorque/nec potui cœpti pondera ferre mei./Illic quam laudes erit officiosa uoluntas,/cetera materia debilitata iacent (2, 5, 29-32).

   Temerile privind nereuşita poemului encomiastic, doar sugerate în elegia 2, 5, sunt confirmate de pasajul al doilea citat sub punctul 4. Ovidius cere publicului roman, prin intermediul destinatarului acestei elegii (3, 4), o înţelegere sporită. El nu a fost singurul poet care a celebrat gesta lui Tiberius: uates alii scripsere triumphum (v. 17). Dar, în vreme ce toţi ceilalţi uates au fost martori oculari ai triumfului (spectatum […] triumphum, ibid.), Ovidius nu a putut avea această şansă.

   Poetul de la Tomis introduce, astfel, nu numai un argument de natură apologetică în legătură cu valoarea estetică a operei redactate în perioada relegării, ci, după opinia noastră, şi o circumstanţă teoretică, de ordin general, referitoare la condiţionările procesului creaţiei poetice.

   Nu este indiferent pentru soarta unui poem, în primul rând a unuia de factură celebrativă, cum era cel proiectat de Ovidius, dacă un atare poem se naşte exclusiv din reconstituire mentală, pe baza ştirilor aduse de un corespondent sau altul [66] , sau dacă el se sprijină pe memoria vizuală a creatorului său. Cea de-a doua situaţie este mult mai favorabilă în procesul creaţiei poetice, altfel spus experienţa directă, a faptului trăit, se instituie, pentru poeme de anumită factură, într-o circumstanţă determinantă, chiar esenţială a creaţiei, din perspectiva reuşitei ei estetice: Est aliquid memori uisa notare manu (3, 4, 18).

   Ceea ce nu înseamnă, desigur, excluderea din discuţie a libertăţii de imaginaţie, în favoarea căreia pledase în Am. 3, 12, 41-42. Dimpotrivă, este de la sine înţeles că un poem, care relatează în detaliu fastuoasa ceremonie a lui Tiberius, fără ca această ceremonie să fi fost vreodată văzută de autorul poemului, nu ar fi putut prinde viaţă dacă nu ar fi existat resortul creator al imaginaţiei. Ovidius nu afirmă acest lucru în mod expres. El declară  însă că un contact vizual cu realitatea, altfel spus, experienţa personală a participării directe ar fi ,,hrănit” opera poetică (nutrissent carmen, 26), ar fi ,,sprijinit-o” (iuuissent, 28), că entuziasmul participanţilor ar fi înflăcărat talentul poetului (ingenium […] incaluisse, 30), i-ar fi dat energie  (uigorem, 31), i-ar fi alungat răceala indiferenţei (excuteret frigus sensibus omne meis, 36). Poetul nu s-a putut însă folosi de sursa propriilor simţuri, ci s-a bizuit pe mărturii nesigure, venite din afara propriei fiinţe: dubiis […] auctoribus usus (v. 37). Poeziei sale, în momentele cruciale ale creaţiei, i-a lipsit posibilitatea de a rememora o experienţă directă: materiam non habuere manus (v. 40). Absenţa realului (actualizabil prin intermediul memoriei, memori […] manu,18) a făcut ca întreaga sarcină a creaţiei poetice să se transfere asupra capacităţii imaginative. Sub această   povară, intenţia poetică s-a prăbuşit zdrobită: cetera materia debilitata iacent (2, 5, 32).

   Din analiza pasajului de faţă se desprinde concluzia că, pentru Ovidius, aflat înspre finalul unei îndelungate şi complexe cariere literare, creaţia poetică se sprijină pe realitatea exterioară cognoscibilă prin propria experienţă directă (aceasta din urmă fiind desemnată în Ars 3, 791 prin lexemul usus, iar în al doilea pasaj prin materia, Pont. 3, 4, 40), în măsura în care stimulii acestei creaţii (impetus, Pont. 3, 4, 21) provin din contactul cu realitatea. În opinia noastră, condiţia de libertate a creaţiei poetice, în sensul nelimitării imaginaţiei, şi aceea de contact cu realitatea cognoscibilă prin experienţă nu se opun. Mai mult chiar, este posibil să vedem între ele o relaţie de complementaritate. Libertatea de a fantaza poetic se îmbogăţeşte şi capătă, să spunem aşa, stabilitate în urma contactului direct cu realitatea situată în afara poeziei. Iar realitatea exterioară poeziei se dovedeşte a fi forţa capabilă să stimuleze creaţia poetică, dând ,,viaţă” abstracţiunilor pure ale imaginaţiei.

5.            Iudicis officium est, ut res, ita tempora rerum

               quaerere: quaesito tempore tutus eris.

   Carmina proueniunt animo deducta sereno:

               nubila sunt subitis tempora nostra malis.                               40

   Carmina secessum scribentis et otia quaerunt:

               me mare, me uenti, me fera iactat hiems.

   Carminibus metus omnis abest: ego perditus ensem

               haesurum iugulo iam puto iamque meo.

   Haec quoque quod facio iudex mirabitur aequus                               45

               scriptaque cum uenia qualiacumque leget.

   Da mihi Maeoniden et tot circumspice casus:

               ingenium tantis excidet omne malis.

                                                                           (Trist. 1, 1)

Alte referinţe: Trist. 1, 6, 29-32; 1, 7, 25-26; 1, 11, 1-2, 7-8, 39-42; Trist. 2, 223-224; 3, 1, 9-10; 3, 14, 27-52; 4, 10, 39-40, 105; 5, 1, 5-10, 25-30, 35-42, 47-48; 5, 12, 3-4, 31-32, Pont. 1, 5, 7-8, 43-44; 2, 9, 61-62; 3, 4, 45-50, 57; 3, 9, 29-38; 4, 2, 17-26, 29-30, 39-40.

Textele de mai sus, care aparţin în exclusivitate perioadei relegării, oferă o nouă perspectivă asupra creaţiei poetice. Aceasta apare dependentă într-o largă măsură - o dovedeşte numărul sporit al pasajelor menţionate - de condiţiile concrete în care se desfăşoară actul creaţiei poetice, în care trăieşte, pur şi simplu, zi de zi, creatorul de poezie. Nu este vorba, prin urmare, nici de condiţiile, să le numim profesionale, ale creaţiei poetice (ars, recte labor, studium, cura etc., pe de o parte, şi nouitas, pe de alta), nici de circumstanţele asociate capacităţilor personale ale poetului (licentia, respectiv usus). Creaţia sa depinde - într-o măsură pe care nu o reîntâlnim la nici un alt poet latin - de cel mai concret şi direct afirmat modus uiuendi.

   Astfel, creaţia poetică apare condiţionată de un element situat, propriu-zis, în afara procesului creator ca atare: viaţa însăşi a poetului, altfel spus elementul biografic. Între situaţia reală şi concretă a compunerii poemului, a scrierii textului, şi textul însuşi se instaurează un raport de univocă dependenţă, în sensul că textul se constituie, din perspectiva lui Ovidius, în funcţie de con-text; vrem să spunem, în funcţie de ceea ce se află în afara literaturii propriu-zise, de meta-literar: existenţa (tempora rerum, Trist. 1, 1, 37; tempus utrumque, Pont. 3, 9, 36) condiţionează, aşadar, actul creaţiei poetice şi produsul ei ([tempus utrumque] conueniens operi […] suo est, Pont. 3, 9, 36), mai mult chiar, condiţionează actul receptării critice (iudicis officium, Trist. 1, 1, 37). Faptul că o atare perspectivă se deschide exclusiv în ultimele două culegeri elegiace, determinate de circumstanţele nefaste ale relegării, reprezintă, în opinia noastră, măsura pertinentă a originalităţii demersului poetic ovidian, vocaţia sa de autoregăsire, dincolo de schemele şi tehnicile îndelung uzitate prin tradiţia antică a reflecţiei asupra poeziei.

   Poemele pontice înfăţişează, în ansamblu, două categorii de circumstanţe biografice determinante în raport cu creaţia poetică: este vorba de condiţiile care favorizează reuşita estetică a poeziei, pe de o parte, şi, pe de alta, de condiţiile care nu numai că nu influenţează benefic creaţia poetică, ci chiar provoacă efecte nefaste, aproape distrugătoare. Le vom urmări, în continuare, în ordinea apariţiei lor în texte, unde, de altfel, cele două categorii, separabile doar la analiza ,,în retortă”,  se întâlnesc nu de puţine ori reunite în cuprinsul aceleiaşi elegii.

   Astfel, în chiar elegia proemială a ciclului Tristelor sunt înfăţişate câteva dintre circumstanţele favorabile procesului de creaţie poetică. Numai un suflet liniştit (animo […] sereno, 39; cf. şi pacem mentis, Trist. 5, 12, 4), din care orice spaimă a dispărut (metus omnis abest, 43), şi care se bucură de tihna unui loc retras (secessum, otia, 41), poate să se dedice poeziei [67] .

   Ideea de retragere în tihnă revine, de altfel, în numeroase rânduri, ca o condiţie exterioară fundamentală a procesului creaţiei: otia (circumstanţă capabilă să provoace şi lectorului desfătare, informându-l şi avertizându-l în acelaşi timp despre soarta poetului: otia delectent admoneantque mei, Trist. 1, 7, 26, formulă care aminteşte de celebra aserţiune horaţiană despre dubla funcţie a poeziei: omne tulit punctum qui miscuit utile dulci/lectorem delectando pariterque monendo, AP 343-344; cf. şi otia, Trist. 2, 224; ibid. 4, 10, 40, 105). Ovidius ţine să precizeze, însă, că retragerea pentru a crea poezie nu echivalează cu inactivitatea sau cu abandonarea oricărei preocupări, dimpotrivă, inerţia (inertia, Pont. 3, 4, 57), acest otium negativ, este pentru el o stare insuportabilă, o moarte sigură, căci inactivitate înseamnă distrugerea treptată a capacităţii poetice, a ,,vânei” creatoare: longo periit [scil., uena] arida facta situ (Trist. 3, 14, 36); ducendi carminis usus/[…] minor factus inerte situ, Pont. 1, 5, 7-8; Non sum qui segnia ducam/otia: mors nobis tempus habetur iners, ibid. 43-44; per inertis otia somnos, ibid. 2, 9, 61; carmen uena pauperiore fluit, Pont. 4, 2, 20. Din condiţie exterioară a creaţiei poetice, otium poate deveni, în circumstanţele concrete ale relegării - care presupun izolare şi inactivitate forţată de împrejurări (pericol de război, incursiuni şi jaf, mediu alofon şi lipsă de minim confort etc.) - o circumstanţă profund negativă: infelicia […]/otia (ibid. 4, 2, 39-40).

   Într-una dintre elegiile mai sus menţionate (Trist. 3, 14), Ovidius înfăţişează şi alte circumstanţe de care depinde reuşita creaţiei poetice. Aceasta din urmă se poate desfăşura, în condiţiile deja amintite ale unei retrageri tihnite din tumultul cotidian (quo secedam locus, 41), în acea ambianţă culturală care, prin prezenţa imediată a cărţilor reunite în biblioteca poetului, poate deveni un stimul al creaţiei şi chiar o sursă a gândirii poetice, o ,,hrană” a ei: librorum per quos inuiter alarque/copia (vv.37-38) [68] . Nu în ultimul rând este necesar şi un partener de dialog, capabil să ofere opinii pertinente după lectura poeziei, realizată de chiar autorul ei (recitem si carmina, cuius/intellecturis auribus utar, 39-40) sau să furnizeze o informaţie necesară poetului şi de negăsit pe o altă cale (quisquam […] a quo certior esse queam, 44).Or, astfel de circumstanţe lipsesc, după mărturia lui Ovidius (ibid.), la Tomis.

   Prin reunirea tuturor împrejurărilor favorabile creaţiei poetice se conturează profilul acelei condiţii individuale a creatorului, definită de Ovidius printr-o sintagmă care poate fi considerată definitorie în această privinţă: integer et laetus (Trist. 5, 1, 7; cf. şi laetus, Pont. 3, 9, 35). ,,Integralitatea”,  altfel spus plenitudinea condiţiei umane a creatorului de poezie presupune: prezenţa sa în patrie şi în mijlocul familiei (cara patriam cum coniuge, Trist. 5, 1, 39) sau, cel puţin (în situaţia particulară a lui Ovidius) prezenţa sa într-un loc cât mai apropiat de patrie (loco […] commodiore, Pont. 3, 9, 38); de asemenea, ea presupune o mai domolită severitate a principelui faţă de creaţia poetică, aluzie probabil la opera anterioară relegării (lenior […] Caesaris ira, ibid. 41). Corolarul deplinei realizări a circumstanţelor benefice necesare creaţiei îl reprezintă ,,bucuria” (laetitiam, Pont. 3, 4, 50), stare psihică optimă pentru un poet, întrucât doar ea, şi nicidecum stările contrare, îi poate oferi creatorului de poezie suprema satisfacţie: scribendi […] uoluptas (Pont. 4, 2, 29).

   În schimb, relegarea constituie, din perspectiva lui Ovidius (avem motive să credem că şi din aceea a oricărui alt poet latin ajuns în aceeaşi condiţie civilă), tot ceea ce poate fi mai rău, în ultimă instanţă mai distrugător pentru creaţia poetică.

   Lexemul care revine frecvent, am spune obsedant, în elegiile euxine, referitor la condiţiile generale oferite creaţiei poetice, este malum/-a. Întreaga existenţă materială a poetului, din momentul părăsirii Romei, şi întregul său mod de a fi în spaţiul creaţiei poetice (creaţie la care, în pofida unor încercări disperate, nu poate totuşi, renunţa), sunt puse sub semnul nenorocirii: subitis […] malis (Trist. 1, 1, 40); mala nostra (ibid. 98); tantis […] malis (ibid. 48); longis […] malis (ibid. 6, 32); mala (ibid. 3, 14, 33); subiti […] casus (ibid. 5, 1, 9); malis (ibid. 28); [ patientia longa] malorum (ibid. 12, 31); [ limo...] malorum (Pont. 4, 2, 19) etc.

   Începutul dezastrului pentru creaţia poetică l-a reprezentat, după informaţiile furnizate de elegia finală a primei cărţi a Tristelor, călătoria, pe mare şi pe uscat, de la Roma spre Tomis. Timpul şi locurile au devenit, dintr-odată, cel mai înverşunat adversar al încercărilor de a scrie: sollicito tempore […]uiae (1, 11, 2). Căci marea, ajutată de vânturile iernii (improba […] hiems, 41), a început să se dezlănţuie ameninţător (inter fera murmura ponti, 7; rigidas […] incutiente minas, 42), aruncând corabia în abis sau ridicând-o pe crestele valurilor, udând până şi foile de scris ale poetului (caeruleis charta feritur aquis, 40), pe când acesta se încăpăţâna să scrie (facerem uersus, 7; trementi/carmina ducebam […] manu, 17-18; quod ausim/scribere, 41-42). Uscatul a oferit şi mai puţine prilejuri pentru o astfel de activitate: s-au ivit curse întinse de oameni necunoscuţi (insidiis hominum, 27), gata să omoare pentru a jefui (ensis, 28; sanguine praedam, 29; auidae […] rapinae, 31; cruor […] caedes bellaque, 32). Călătoria a oferit poetului chipul însuşi al morţii: mortis imago, 23.

   Odată atinsă nedorita destinaţie, începe calvarul relegării, un spaţiu şi un timp damnat al tuturor adversităţilor: in […] tot aduersis carmen […]/ducere me (Trist. 3, 14, 31-32).

   În primul rând, pentru că este timpul relegării, iar creaţia poetică se află sub totala lui înrâurire: carmine temporibus conueniente suis (Trist. 3, 1, 10); quo […] tempore (ibid. 3, 14, 28); exilium tempus(ibid. 30).

   În al doilea rând, pentru că oricine încearcă să creeze poezie în astfel de condiţii devine prizonierul unui spaţiu străin, sălbatic, primitiv: barbariae […] locum (Trist. 3, 14, 30). În acest spaţiu răsună armele (arcus et arma sonant, ibid. 38). Celui care se încăpăţânează să scrie îi vin mereu în auz vorbele oamenilor din acele părţi, în felurite graiuri: tracic, scitic, getic, sarmatic, şi acestea, înconjurându-l în permanenţă (Threicio Scythicoque fere circumsonor ore, ibid. 47), nu numai că îl fac să uite latina nemaivorbită curent cu cineva (uerba mihi desunt dedidicique loqui, ibid. 46) [69] , dar chiar din când în când îşi pot face loc printre cuvintele latine (inmixta Latinis/inque meis scriptis Pontica uerba legas, ibid. 49-50). Astfel încât poetul latin nu vede exclusă posibilitatea de a scrie în ritmuri getice: et uideor Geticis scribere posse modis (ibid. 48) [70] . A vieţui şi, cu atât mai mult, a crea poezie într-un spaţiu al amărăciunii şi singurătăţii (regionis amarae, Pont. 3, 9, 37; quid solus agam […]?, ibid. 4, 2, 39) [71] , unde răsună, de ani, doar plânsul lirei poetului (quod querar, illa [scil., fortuna] mihi pleno de fonte ministrat, Trist. 5, 1, 37; adsidue domini meditata querelas/[…]lyra, Pont. 3, 4, 45-46), înseamnă, pentru Ovidius, a fi martorul propriei înmormântări: tibia funeribus conuenit ista meis (Trist. 5, 1, 48).

   Concluziile pe care le putem desprinde în urma analizei textelor selectate sub numărul 5) privesc, pe scurt, următoarele aspecte.

   Reflecţia unui poet asupra propriei creaţii este inseparabilă de condiţia sa biografică. În cazul particular al lui Ovidius, reflecţia nu poate ocoli meandrele unei bogate experienţe de viaţă, întrucât o astfel de experienţă captează în permanenţă, prin însăşi natura ei multiformă, interesul poetic, chiar mai mult, îl domină şi devine, de la un moment dat încolo, unica substanţă a poeziei şi unicul ei obiect. Dintr-o atare perspectivă generală, şi anume aceea a raporturilor nemijlocite dintre experienţa biografică a poetului - aşa cum rezultă ea din textele pe care le avem la dispoziţie - şi reflecţia asupra creaţiei poetice, se poate afirma că, în mod cert, Ovidius continuă o direcţie inaugurată de Catullus şi lărgită ulterior de Propertius, modelul latin de altfel de necontestat al poeziei elegiace ovidiene [72] .

   Decisive pentru realizarea şi reuşita creaţiei poetice sunt, aşa cum rezultă din textele de mai sus, următoarele elemente: 1° condiţia de siguranţă a poetului, care presupune coexistenţa a doi factori exteriori: a) un mediu propice; b) un timp favorabil; în consecinţă, 2° condiţia de plenitudine sufletească, echivalată, pentru un poet, cu scribendi […] uoluptas (Pont. 4, 2, 29); o atare condiţie presupune absenţa oricăror factori de agresiune psihică şi fizică, de la spaimă până la inactivitate.

   Termenii şi sintagmele folosite de Ovidius pentru a denumi în mod global, am spune chiar simbolic, relaţia de dependenţă a creaţiei poetice de cele două categorii de circumstanţe care o condiţionează sunt: sortis […] condicione (Trist. 3, 14, 52); status (ibid. 5, 1, 5); fortunae pars, ibid. 29; fortunae (ibid. 36); fortunae species (Pont. 3, 9, 30).


[48] Op. cit., pp.61-62.

[49] Op. cit., pp.82 (n.28), 64.

[50] N. Scivoletto, op. cit., p.82, n.30 (Eth. Nik. 6,4 [1140a11f]).

[51] Id., ibid., pp. 93-94 (în special n. 19); cf. şi p. 123. Pentru implicaţiile literare şi filosofice ale conceptului la Horatius, cf. H. Massaro, Sapere i suoi derivati in Orazio, în Studi Italiani di Filologia Classica, 46 (1974), pp. 85-128.

[52] N.Scivoletto, op.cit., pp.123; cf. şi G. Morelli, Filita di Cos, în Maia, 2 (1949), pp. 1-13 (poetul grec este considerat de autor primul poeta nouus în sfera romanităţii).

[53] Ed. cit., p.22, n.1.

[54] N. Scivoletto, op. cit., p.98 menţionează din nou confluenţa poeticii ovidiene şi a doctrinei horaţiene, comunitatea lor ideatică şi fundamentul eminamente clasic al esteticii augustane: astfel, epitetului calificativ ignotum (cu complementul aliis) îi corespunde horaţianul intactum (Sat. 1,10,66); de asemenea, remarcă autorul citat (ibid.), verbul nouare are, în context, sensul ,,a inventa”, ,,a descoperi”, în vreme ce în alte pasaje ovidiene el semnifică doar ,,a transforma”, ,,a schimba”.

[55] Id., ibid. Cf. şi E. Cunningham, Ovid's Poetic, în Classical Journal, 53 (1958), pp. 253-259; F. Cupaiuolo, op. cit., pp. 21-28, 57-64, 140-146 et pass.; J.-M. Frécaut, op. cit., p.194, n.6.

[56] OLD, p. 1028, s. u. (punctele 3-5).

[57] Op. cit., pp. 148-149.

[58] Cf. şi L. Franga, Somnul şi visul. O poetică latină a imaginarului, în Analele Universităţii Bucureşti. Limbi şi literaturi stăine, 38 (1989), pp. 73-79.

[59] N. Scivoletto, op. cit., p.149; M. Treu, Selbstzeugnisse alexandrinischer Dichter (Kallimachos, 13. Iambos; Theokrit XVI), în vol. Miscellanea di studi alessandrini, p. 282.

[60] N. Scivoletto, op. cit., p.157, n.39.

[61] Id., ibid., pp. 148-149.

[62] Ibid., pp. 149-150.

[63] Ibid., p. 150.

[64] Ca şi în cazul altor concepte, precum licentia sau usus, şi fides, cu accepţiunea precizată mai sus, aparţine limbajului specializat al poeticii latine, după cum o atestă prezenţa sa la Horatius (a se vedea, de pildă, AP 52).

[65] F. Cupaiuolo, op. cit., p.27, n.35. Pentru semnificaţia retorico-gramaticală a termenului, a se vedea atestări la Varro (Ling. 10, 78), Cicero, De orat. 2, 306; Mur. 74), Vitruvius (7,4,4) şi în literatura secolului I p. Chr. în OLD, s.u., p. 2111 (pct. 9); la Horatius, AP 71-72, usus este instanţa şi norma supremă a vorbirii.

[66] Această ipoteză a corespondenţilor, de altfel foarte plauzibilă, dar nu şi singura posibilă, privind natura surselor de informaţie ale lui Ovidius aflat ,,prizonier” (inclusus, Pont. 2, 1, 20) la Tomis, aparţine lui J. André, Ovide. Pontiques, p.41,n.2.

[67] Cf. şi S. Viarre, op. cit., p.83; S. Mariotti, op. cit., p.631; N. I. Herescu, op. cit., p.431 (şi n.2). L. Consigliere, op. cit., pp. 95-96 consideră în mod judicios că referirile foarte frecvente ale lui Ovidius la incursiunile barbare în teritoriul tomitan şi în afara lui se datorează, între altele, şi intenţiei poetului de a dovedi că unul dintre punctele forte ale ideologiei politice augustane - pax Augusta - era departe de a constitui o realitate la Dunărea de Jos, într-un spaţiu amalgamat etnic, dar care, deşi situat la confiniile imperiului, se afla sub un control roman strict. Cf. şi L. Franga, Ovidius şi spaţiul danubiano-pontic, în Thraco-Dacica 11(1990), 1-2, pp.225-226.

[68] Despre consecinţele absenţei unei minime ambianţe culturale de-a lungul întregii perioade a relegării, a se vedea şi S. Mariotti, op. cit., p.631.

[69] Despre situaţia lingvistică existentă în zona litoralului vest-pontic şi în zona de Hinterland la începutul secolului I p.Chr., a se vedea L. Franga, Ovidius, pp.233-235, inclusiv bibliografia citată în n.65.

[70] În legătură cu creaţia poetică ovidiană redactată în limba getică, cf. Fr. Della Corte, Il « Geticus sermo » di Ovidio, în vol. Opuscula VI. Genova, 1978, pp.208-220 (în special 214-215); L. Franga, Ovidius, p.235.

[71] S. Viarre, op. cit., pp.84-86, subliniază faptul că aspectele privitoare la singurătatea şi izolarea datorate relegării, ca factori care se repercutează nefavorabil, inhibitiv asupra randamentului şi chiar a reuşitei creaţiei poetice, reprezintă o noutate absolută în poezia latină.

[72] H. Freimann, op. cit., pp.2-3, 5-10; N. Scivoletto, op. cit., p.144; A. Thill, op. cit., pp.281-339; J. Hoffmann, op. cit., pp.134 (n.6) - 135.

 

© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Liviu FRANGA                           Last update: December 2002                Web design§Text editor: Monica CIUCIU