CONCLUZII FINALE

 

 

   Secolul I a. Chr. reia o tradiţie poetică, ale cărei origini pot fi urmărite până aproape de începuturile înseşi ale culturii literare latine.

   În cuprinsul acestei tradiţii, un rol important revine reflecţiei poeţilor asupra propriului act creator. Este, credem, una dintre trăsăturile specifice poeticii latine aflate în plină constituire. Reflecţia asupra fenomenului poetic se datorează, atât în secolul I a. Chr., cât şi în cele precedente, nu unor teoreticieni, să spunem aşa, profesionişti. Ea este realizată de către înşişi autorii textelor care alcătuiesc poezia epocii (de la finele celui de-al II-lea secol până la ultimul secol republican).

   De aici rezultă, aşa cum remarcat în paginile precedente, o a doua trăsătură specifică poeticii latine explicit formulate: caracterul ei nesistematic, uneori chiar ocazional. În anumite situaţii (la Catullus şi Ovidius în special), se poate remarca dependenţa manifestă a enunţurilor de factură teoretică, generalizatoare, de experienţa biografică a poetului, altfel spus implicarea condiţiei biografic-auctoriale în configurarea unui anumit spaţiu al reflecţiei despre creaţia poetică.

   În al treilea rând, şi în strânsă legătură cu remarca precedentă, se impune precizarea legată de formele în care se realizează reflecţia poeţilor despre poezie. Fie că este vorba de actul propriu-zis al creaţiei poetice, fie că se are în vedere această creaţie în ipostaza ei de produs finit oferit cititorului, aserţiunile poeţilor latini ai secolului I a. Chr. au fost concepute şi realizate în interiorul poemului/poemelor respectiv(e) şi fac parte integrantă din el(e). În consecinţă, atari reflecţii se impun a fi corelate - dacă nu se reduc la mărturii izolate, cum este cazul celor două pasaje, de câte un singur vers, aparţinând lui Varro - cu ansamblul poemului sau al operei poetice în cauză. Fără o astfel de integrare, există riscul unei analize unilaterale, ,,de retortă”,  prin disocierea părţilor de semnificaţia întregului mesaj.

   În sfârşit, ca o ultimă trăsătură de ordin general, este de menţionat faptul că totalitatea reflecţiilor despre creaţia poetică aparţinând poeţilor ultimului secol republican se constituie ca un patrimoniu teoretic comun şi modelator totodată. Dacă originea anumitor concepte legate de creaţia poetică sau a unor funcţii ale poeziei în general poate fi identificată în spaţiul filosofiei aristotelice şi, mai ales, postaristotelice - ambele pătrunse, începând cu epoca lui Ennius [1] şi cu precădere a lui Lucilius [2] , în spaţiul roman, inclusiv prin prezenţa filosofilor greci în Italia -, nu acelaşi lucru se poate afirma în legătură cu ansamblul reflecţiei de natură teoretică a poeţilor latini ai sec. I a. Chr. Cu excepţia absolut singulară a lui Horatius, o influenţă directă, nemediată, a poeticii greceşti, în sensul transpunerii sau chiar al aplicării în diverse texte de poezie latină a tiparelor şi formulelor teoretice deja constituite, nu se poate demonstra.

   Este, după noi, de presupus că, lăsând la o parte schemele şi conceptele teoretice tradiţionale greceşti, poeţii secolului I latin, beneficiari ai primelor experienţe culturale şi literare aparţinând predecesorilor direcţi, şi-au format, să spunem aşa, pe cont propriu şi în timp o sumă de opinii privitoare la creaţia poetică, precum şi la rolul complex al poeziei în epocă ori în general. Atari opinii s-au constituit, treptat, în ceea ce putem numi un patrimoniu teoretic, lipsit, cum este şi firesc datorită originii şi alcătuirii sale, de virtuţile unui sistem organizat, dar beneficiind - datorită valorii intrinseci a operei/operelor din care făceau parte integrantă - de prestigiul exemplarităţii. Aşa cum am subliniat în mai multe rânduri, faptul că reîntâlnim, în forme sau contexte variate, aceleaşi sau aproape aceleaşi concepţii privitoare la creaţia poetică nu trebuie pus în seama preluării directe a ideilor de la un poet sau altul. Dimpotrivă, un atare fenomen literar poate fi explicat în profunzimea şi complexitatea sa nu printr-o simplă activitate de asimilare şi reproducere mecanică. El se datorează, în opinia noastră, existenţei unui fond comun de idei care, reprezentând în felul acesta o formă concretă de patrimoniu teoretic, o ,,bancă” de opinii literare, a permis apariţia şi manifestarea interferenţelor, a ecourilor, a reluărilor şi reformulărilor permanente.

   Constituirea unui atare fond - materializat prin nenumăratele referinţe de natură teoretică pe care, în legătură cu procesul creaţiei în domeniul poeziei, le-am reunit de-a lungul investigaţiei noastre - este probabil să fi început în epoca preneotericilor. Absenţa unor mărturii directe în acest sens - deşi, după cum a demonstrat Elena Zaffagno [3] , există pasaje care, indiferent de dimensiunile lor, reprezintă luări de poziţie sau opţiuni teoretice indiscutabile - ne-a determinat să începem analiza cu Varro.

   Cercetarea noastră se opreşte acum aici. Investigaţia întreprinsă credem că a scos la iveală două dintre aspectele fundamentale ale poeticii latine explicit formulate în perimetrul poeziei ultimului secol republican şi la începutul celui următor.

   În primul rând, multitudinea atestărilor existente, denotând o permanent înaltă preocupare faţă de aspectele teoretice ale creaţiei poetice, chiar dacă nu a căpătat, la nici unul dintre poeţii analizaţi în cuprinsul acestui studiu, înfăţişarea unei expuneri sistematice, nu a fost, totuşi, niciodată lipsită de unitate şi coerenţă. Chiar mai mult, putem vorbi de apariţia şi alcătuirea treptată, în cuprinsul textelor poetice, până spre sfârşitul sec. I a. Chr., a unui veritabil limbaj (sau, mai exact, metalimbaj) teoretic, destinat în mod special problemelor poeziei. Tabelul sinoptic alăturat (vezi Tablou - anexă) ilustrează numai o parte dintre conceptele-cheie specifice acestui nou limbaj lansat în poezia latină a ultimului secol republican, cu precădere în ultima sa fază, cea augustană.

   În al doilea rând, la construirea unei (fie şi nesistematice, dar profund unitare şi coerente) teorii poetice a poeziei, în sensul de teorie a poeziei din interiorul poeziei înseşi, au contribuit, fără nici o îndoială, direct şi indirect, poeticienii greci, în primul rând cei elenistici. Originea majorităţii conceptelor, a motivelor sau - în terminologia propusă de noi - a funcţiilor deţinute, într-o proporţie sau alta, într-o formă sau alta, de creaţia poetică urcă în mod cert din spaţiul roman până la nivelul teoriei platonico-aristotelice, şi chiar dincolo de el. Dar o preluare ca atare, o transpunere sau chiar o aplicare directă de către poetul latin a tiparelor şi a formulelor teoretice greceşti nu poate fi în nici un fel demonstrată. Fapt firesc, în fond, dacă avem în vedere diferenţa profundă, universală am spune, existentă între natura unui discurs filosofic şi aceea specifică unui discurs poetic, în pofida oricăror posibile convergenţe.

   Poeţii latini ai ultimului secol republican au pus bazele unei arte poetice complexe, al cărei specific esenţial îl constituie, în opinia noastră, geneza şi manifestarea ei exclusiv în interiorul poeziei înseşi. Fiecare poet a contribuit, în felul său particular, la alcătuirea acestei arte poetice globale a secolului I a. Chr. Desigur, cei apăruţi spre finele lui au beneficiat de tiparele deja trasate sau chiar de o perspectivă mai larg deschisă. Ovidius, ultimul mare poet augustan (alături de cei pe care, din raţiuni strict cronologice, am preferat să-i rezervăm unei cercetări viitoare dedicate, pe aceleaşi probleme, poeticii postaugustane şi a secolului I p. Chr. în general), deschide, practic, şirul contribuţiilor unei şi unor noi generaţii la construirea artei poetice latine întemeiate cu multe decenii înainte, prin efortul - în mod cu totul nedrept astăzi prea puţin cunoscut, datorită hazardului transmiterii textelor antice - al poeţilor preneoterici.

   De altfel, între ultimul secol republican şi cel dintâi imperial nu există, în materie de ideologie literară, nici un fel de bariere. Ceea ce nu exclude, fără îndoială, sesizarea diferenţelor specifice, datorate în primul rând schimbărilor radicale survenite în planul ideologiei politice, dar şi al unei nu mai puţin novatoare praxis de aceeaşi natură [4] . Diversitatea de opinii şi tendinţe manifestate în noua teorie poetică a poeziei din epoca imperiului timpuriu s-a cristalizat pe fundalul unei tradiţii deja seculare la Roma, preluată în ansamblul ei şi permanent abordată din varii unghiuri de vedere, dintre care unele inedite.

   Eforturile noastre au avut ca ţel descoperirea căilor prin care a luat naştere această tradiţie teoretică în spaţiul poeziei secolului I a. Chr., precum şi inventarierea elementelor ei de structură. Destinul artei poetice latine în secolul următor, pentru a construi imaginea de ansamblu a celor mai fecunde secole de teorie şi practică poetică latine, aspecte cărora le vom adăuga pe cele referitoare la opţiunile de gen şi, nu în ultimul rând, la concepţia poeţilor latini despre propriul lor statut, uman, social şi profesional, nădăjduim că vor constitui pentru noi obiectul unor cercetări nu tocmai îndepărtate.


[1] U. von Wilamovitz-Moellendorff, Hellenistische Dichtung in der Zeit des Kallimachos. Band. 1-2. Berlin, Weidmannsche Buchhandlung, 1924, aici vol. II, cap. 8 Catulls hellenistische Gedichte, pp.277-310; K. Ziegler, Das hellenistische Epos. Ein vergessenes Kapitel griechischer Dichtung. Mit einem Anhang Ennius als hellenistischer Epiker. Zweite Auflage. Leipzig, Teubner, 1966, cap. IV. Ennius als hellenistischer Epiker, pp.23-37 şi VII. Anhang, pp.53-77; O. Skutsch, Studia Enniana. London, The Athlone Press, 1968, cap. The Annals of Quintus Ennius, pp.1-17; J. Granarolo, D'Ennius ŕ Catulle, cap, Récapitulation générale, pp.385-403; P. Grimal, Le sičcle des Scipions. Rome et l'hellénisme au temps des guerres puniques. Deuxičme édition refondue et augmentée. Paris, Aubier, 1975, Chapitre IV. Horizons et perspectives, pp.143-234.

[2] J.Wight Duff, Roman satire. Its Outlook on Social Life. Berkeley, University of California Press, 1936, cap. III. Lucilius, Creator of Roman Type, pp.43-63.

[3] Op. cit., pp.11-12, 26-30, 125-126, 209-215.

[4] E. Cizek, Mentalités, pp.263-270.

 

© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Liviu FRANGA                           Last update: December 2002                Web design§Text editor: Monica CIUCIU