CAPITOLUL V. VERGILIVS

   Identificarea acelor pasaje care, fie corelate, fie relativ autonome în ansamblul operei vergiliene, sunt în mare măsură capabile să descopere concepţia autorului lor despre esenţa şi funcţiile poeziei, ca şi despre condiţiile scrierii ei, este, ne grăbim să mărturisim încă de la început, o întreprindere nu tocmai uşoară. Pot fi aduse în discuţie, credem, două cauze.

   În primul rând, nici una din operele care alcătuiesc, conform unei tradiţii literare milenare, tripticul poetic vergilian fundamental, nu înfăţişează, ori într-o anumită secţiune a sa, ori sub forma unui excursus abil integrat în context, o meditaţie coerentă şi sistematică asupra rosturilor poeziei, expusă în numele autorului însuşi şi, ipso facto, asumată de el în mod manifest. Astfel, atât prima, cât şi ultima dintre operele cert vergiliene oferă exemplul cel mai edificator. Vergilius poetul, aşadar autorul mirobolantei puneri în scenă a spectacolului bucolic, este de fapt marele absent din rândul ,,personajelor” care declanşează resorturile ludice. Pe de altă parte, este adevărat că adâncimile acestui univers imaginar ideal sunt, în Bucolice, pur spirituale, şi că ele aparţin abisului creator al fantazării poetului. Cu toate acestea, Vergilius poetul, peste tot fiind şi printre toţi, nu se află, ca ,,personaj”,  nicăieri: în locul lui vorbesc/cântă Meliboeus (Buc. 1), Corydon (Buc. 2), Menalcas (Buc. 5), Tityrus şi Silenus (Buc. 6), un păstor nenumit şi Gallus (Buc. 10). În ceea ce priveşte Eneida, exceptând prologul general (1, 1-11) şi invocaţia către muza Erato de la începutul cântului 7 (vv. 37-45) - invocaţie considerată, de altfel cu îndreptăţire, cel puţin în parte o transpoziţie apolloniană [1] -, vocea auctorială dispare complet înapoia reprezentărilor mitice desfăşurate pe coordonatele spaţio-temporale atât de complexe ale cântului epic.

   O aparentă excepţie este reprezentată de anumite fragmente din Georgice, cuprinse de altfel şi în analiza noastră de mai jos. Spunem ,,aparentă”,  deoarece în aceste fragmente, ca şi în prologurile amintite din Eneida, Vergilius se limitează la enunţul brut al subiectului/materiei poetice, fără să detalieze în vreun fel opţiunea sa pentru un gen sau altul şi, cu atât mai puţin, demersul estetic care stă la bază. Pur şi simplu, începând un cânt sau, dimpotrivă, oprindu-şi rostirea pentru câteva clipe, Vergilius pune la dispoziţia lectorului/auditorului un produs poetic deja constituit, despre a cărui geneză şi/sau statut (sub raportul genului, al tradiţiei literare etc.) nu aflăm direct, deci de la autorul însuşi, nimic, în afara unor termeni izolaţi, neincluşi într-un sistem coerent şi vizibil. Mai mult decât la oricare dintre predecesorii săi, poetica vergiliană, chiar şi acolo unde caracterul ei explicit pare indubitabil evident, este în cel mai înalt grad deductibilă, atât din contextele relativ independente care, în ultimă instanţă, o alcătuiesc, cât şi din semnificaţiile conceptelor sale fundamentale, necoordonate, cum aminteam, într-un sistem riguros.

   În al doilea rând, este pentru prima oară - cel puţin în ultimul secol republican - când opera, transmisă până astăzi, a unui poet nu coincide cu un singur produs literar (în sensul concret, ,,material” al termenului), aşa cum fusese cazul poemului lucreţian sau al culegerii catulliene, aceasta din urmă concepută în mod declarat sub forma faimosului libellus, unic şi unitar cel puţin din perspectiva prezentării sale editoriale, programatice (a se vedea în acest sens în special poemul 1).

   În cazul lui Vergilius suntem departe, credem, de o viziune poetică unică şi relativ unitară, fapt incontestabil atât (sau mai ales) la Lucretius, cât şi la Catullus, la acesta din urmă în pofida formulelor diverse ale scriiturii (de factură iambică, epigramatică, epică etc.) practicate în cuprinsul aceluiaşi libellus. În plus, elaborate şi apărute la intervale considerabile, parcă spre a marca mai bine, prin graniţe temporale adânci, unicitatea viziunilor lor poetice, Bucolicele, Georgicele şi Eneida sunt, în fond, trei universuri închise, tot atâtea moduri independente şi, subliniem, izolate, de a construi în imaginarul poetic, de a găsi o rostire cât mai pură. Între Bucolice, Georgice şi Eneida nu există nici o trăsătură de unire esenţială, în spaţiul viziunii poetice. Fiecare o construieşte pe cont propriu. Desigur, exceptăm utilizarea hexametrului ca vers unic, dar acest fapt nu ţine, prin natura lui, de viziune.

   În sfârşit, singura menţiune vergiliană referitoare la o operă proprie anterioară apare exact în ultimul vers al Georgicelor (4, 566) şi vizează primul vers al primei Bucolici. Departe de a sugera o posibilă reunire, prin modulaţiile aceleiaşi voci auctoriale, a celor două modalităţi poetice de expresie practicate de Vergilius până atunci - bucolică, respectiv didactică -, ultimul vers din Georgice semnifică, în mod manifest, despărţirea definitivă de cântecul bucolic, formă poetică deja revolută, cu atât mai mult cu cât, pentru Vergilius, poemul didactic îşi încheiase şi el, în chiar acel moment, rosturile. Verbul cecini, situat exact la mijlocul ultimului vers georgic (Tityre te patulae cecini sub tegmine fagi) [2] , pecetluieşte, în mod esenţial, încheierea unei acţiuni după ce o altă acţiune fusese deja încheiată. El are valoarea unui mai mult ca perfect programatic.

   Am conchide afirmând, fie şi cu riscul de a friza paradoxul, că, în ultimă instanţă, nu putem vorbi de opera lui Vergilius, ci de operele lui. Nici una nu este mai mult ori mai puţin ,,vergiliană” decât cealaltă. O atare punere a problemei ne pare infructuoasă prin ea însăşi. Sunt ca treptele aceleiaşi scări, trepte în care nu poziţia se dovedeşte a fi esenţială, ci, pur şi simplu, însăşi existenţa lor: ele în sine contează pentru ca scara să poată exista.

   Acestea considerăm că reprezintă, prin urmare, principalele dificultăţi care stau în calea identificării şi, nu în ultimul rând, a analizei semnificaţiilor oferite de o sumă de pasaje aparţinând celor trei opere cu paternitate vergiliană incontestabilă. Rezultă de la sine că atribuirea unui anumit concept de natură poetică unui anumit ,,personaj” - în cazul particular al Bucolicelor - sau relevarea unui alt concept (funcţie, condiţie etc) în diverse contexte, de regulă fără o legătură expres formulată între ele - în cazul Georgicelor -nu formează pentru noi obiectul unui interes pur filologic. Singura noastră intenţie este ca, pe baza acestor indicii fragmentare, adânc ancorate în contextul cărora le aparţin, de fapt, în întregime, să reuşim, sub (sau dincolo de) ,,măştile” diverselor ,,personaje” [3] ,  sau chiar în absenţa lor (cazul Eneidei şi, într-un mod aparte, şi al Georgicelor), a descoperi glasul autentic al poetului, multiplicat în reverberaţiile propriului cântec, altul şi la fel cu sine totodată.

Spaţiul bucolic

   Un prim contact - în ordinea poemelor bucolice consacrată de editorii moderni - ne oferă posibilitatea definirii cântecului bucolic, identificat de către protagoniştii poemelor cu poezia în general, întrucât din nici un pasaj aparţinând acestei prime opere vergiliene certe nu rezultă că vreun ,,personaj” ar concepe poezia într-un alt mod de rostire decât cel bucolic. Esenţa poeziei (înţelegând prin aceasta, după cum am notat mai sus, poezia bucolică) este identificată prin (şi, implicit, determinată de) spaţiul ei de geneză şi de manifestare.

   Tityre, tu patulae recubans sub tegmine fagi
   siluestrem tenui musam meditaris auena.
   [...]
                                                   tu, Tityre, lentus in umbra,
   formosam resonare doces Amaryllida siluas.                     5                                                                                       (1, 1-2, 4-5)
   Omnia, quae Phœbo quondam meditante beatus
   audiit Eurotas iussitque ediscere laurus                                                                                                   (6, 82-83)

   Încă de la prima sa apariţie în spaţiul bucolic, cântecul, desemnat aici, ca şi în Buc. 6,8, metonimic (musam) [4] , este caracterizat prin epitetul siluestrem (v.2), plasat de altfel în mod semnificativ pe primul loc în vers. Nu e vorba de orice fel de cântec, pare să atragă atenţia autorul poemelor bucolice chiar din primele versuri, ci de un cântec aparte, pentru tiparele căruia a optat, fără nici o ezitare, de-a lungul întregii culegeri. Este, în termenii Mariei Desport [5] , cântecul spaţiilor împădurite, cântecul ecourilor pădurilor, ca răspuns la cântecul păstorilor înşişi.

   În spaţiul bucolic, cântecul are o dublă geneză: mai întâi, păstorul este cel care, rostind cântecul, învaţă (doces, 5) pădurile să-l poată rosti şi ele. Apoi este rândul pădurilor înseşi, odată învăţate, să-l multiplice în reverberaţii nesfârşite (resonare [...] siluas, ibid.). Poezia constituie, aşadar, acea mirifică forţă a rostirii, capabilă - nota cu penetranţă Marie Desport [6] - să acţioneze asupra naturii, la rândul ei suficient de puternică să ducă mai departe, într-un dialog nesfârşit, cântecul odată rostit.

   Prin urmare, aşa cum rezultă din pasajul analizat, de altfel emblematic pentru întreaga creaţie vergiliană de această factură [7] două sunt trăsăturile definitorii ale cântecului în spaţiu bucolic.

   În primul rând, el este un dialog, un răspuns la o provocare, urmată de un nou răspuns şi o nouă provocare, şi aşa mai departe. Esenţa cântecului bucolic se dovedeşte a fi dialogică, respectiv amebeică [8] .

   În al doilea rând, partenerii acestui dialog sunt, pe de o parte, poetul - păstor sau zeu - şi, pe de alta, pădurea, centrul de gravitaţie al universului bucolic, pădure care devine, din obiect sau cadru exterior poemului, subiect şi autor al lui [9] .

   Rostire, preluare, învăţare. Verbele care definesc esenţa cântecului bucolic sunt: meditari, sinonim cu canere (Buc. 6, 31),dar, spre deosebire de acesta, semnificând, într-un mod mai detaliat, elaborarea, pregătirea şi exersarea cântecului, autorul putând fi, ca în Buc. 6, 82-83,şi un zeu (Phoebus, Silenus etc.); docere, respectiv (e)discere, verbe care denumesc actul învăţării, în dubla sa relaţie (emiţător-receptor), într-un circuit al succesiunii: căci receptorul, la rândul lui, ca partener esenţial al dialogului poetic, devine, ipso facto, autor al cântecului şi propagator al lui.

   Bucolica a VI-a înfăţişează, din perspectiva relaţiei de mai sus, o situaţie aparte. Sursa cântecului bucolic încetează de a mai fi unică. Până să ajungă în păduri şi dumbrăvi (myricae, 10; nemus, 11), cântecul este reluat şi emis succesiv de mai mulţi ,,coautori”,  fiecare ducându-l mai departe şi îmbogăţindu-l. Cântecul Silenului alcătuieşte, să spunem aşa, cadrul liric (în sens modern) al poemului bucolic. Aşa cum ne indică vv. 82-83 mai sus citate, el reprezintă preluarea unui cântec divin, rostit cândva de Phœbus pe malurile fluviului Eurotas, în cinstea tânărului îndrăgit, Hyacinthus. În al doilea rând, cântecul Silenului include o secvenţă poetică avându-i ca protagonişti pe Linus, diuino carmine pastor (v. 67) şi pe poetul Gallus, cel dintâi transmiţându-i urmaşului său roman întru poezie fluierul păstoresc ce aparţinuse, cândva, poetului numit prin sintagma Ascraeo [...] seni (v.70), aşadar lui Hesiod. Astfel, cântecul Silenului transmite, continuă, perpetuează - am spune - o tradiţie poetică urcând spre divinitate şi coborând spre prezent. Căci ultima verigă a acestui neîntrerupt lanţ poetic este Vergilius însuşi, care îşi dedică poemul unui alt creator de poezie, Varus: numai având în fruntea poemului (praescripsit pagina, 12) numele acestuia, pădurile şi dumbrăvile vor face să răsune (canet, 11), la rândul lor, cântecul purces din Phœbus.

   Poezia bucolică, dacă nu chiar arta, în general (cum presupune, prin extensie, Marie Desport) [10] , par a constitui, în concepţia lui Vergilius, un fel de re-producere, o re-dare, o ,,imitaţie” (ultimul termen, între ghilimele, aparţine autoarei) a artei divine, care, astfel, coboară din înălţimi zeieşti şi îmbrăţişează universul uman, pentru a se ridica înapoi, prin reluarea în ecou datorată pădurilor şi dumbrăvilor, spre infinitatea cosmică. Poate nicăieri mai bine ca aici nu se înfăţişează esenţa poeziei în spaţiul poetic vegilian ca ecou, rezonanţă, răspuns [11] . O atare concepţie este în mod judicios definită de Marie Desport în termenii unui veritabil ideal orfic al poeziei [12] , centrat pe aceeaşi relaţie fundamentală dintre stimul şi răspuns [13] , ca în faimoasa mitologemă. Prin poezie, prin cântecul ei specific, bucolic, nu doar omul, ca autor primordial sau ca intermediar al divinului, îşi găseşte partenerul ideal datorită cântecului-răspuns al naturii. Şi natura se (re)găseşte pe sine însăşi, în deplină şi esenţială consonanţă cu ritmurile universale ale cântecului [14] .

Spaţiul bucolic şi georgic

   Textele care urmează, reluând şi câteva versuri deja citate, unele utilizate acum într-un context mai larg, aparţin ambelor opere premergătoare eposului vergilian. Nu credem că se poate vorbi, în temeiul reunirii acestor texte, de un spaţiu poetic unic, şi nici măcar comun, bucolico-georgic. Nu există ,,personaje”,  ,,decor”,  moduri de rostire şi, cu atât mai puţin, forme de mesaj identice între Bucolice şi Georgice [15] . Timbrul poetic fiind cu totul altul pentru fiecare dintre cele două opere pre-epice, distanţa între spaţiile lor poetice ne apare evidentă.

   Dar, cu toate acestea, există un anumit element care le uneşte. Care ne permite să conexăm cele două forme ale spaţiului poetic vergilian, distincte de universul epic. Este vorba de acel mod de a vedea rostul poeziei în existenţa cotidiană, atât sub incidenţa utopicei proiecţii bucolice, cât şi sub semnul unui labor ardent şi perpetuu.

   Am numit în paginile care urmează acest ,,rost” al poeziei prin termenul consacrat de funcţie şi am identificat, în textele analizate, trei tipuri. Se impune, de asemenea, precizarea că am păstrat, şi în cazul spaţiului georgic, pentru termenul de ,,poezie” unicul sens pe care i-l conferă, atât sub forma musa (Buc. 1,2; 6, 8) cât şi, mult mai frecvent, prin termenul carmen (a se vedea, de pildă, Buc 2, 6; 3, 27; 4, 4; 5, 14, 42, 45, 81; 6,5 etc.), Vergilius însuşi în opera precedentă: şi anume, înţelesul de poezie a spaţiilor împădurite, populate de turme, păstori, vietăţi de tot felul, supuse vrăjii cântecului; aşadar, înţelesul pe care îl avea poezia în spaţiul bucolic. Rostul poeziei, altfel spus, funcţiile ei nu sunt fundamental altele în spaţiul bucolic faţă de cel georgic, cum nici cântecul în sine, poezia, nu are o altă plămadă, o altă alcătuire în spaţiul georgic faţă de cel bucolic.

   În concluzie, funcţiile poeziei, aceleaşi în ambele spaţii, precum şi substanţa unică a cântecului poetic, din acel spaţiu global pe care l-am putea numi, pur şi simplu, agrest [16] , în opoziţie cu cel urban, reprezintă, după cum am remarcat mai sus, singurele indicii care permit, dincolo de autonomia reală a fiecărei opere în sine, conjugarea spaţiilor lor poetice.

1)   formosam resonare doces Amaryllida siluas                         5
                                                                          (Buc. 1)
   Ipsi laetitia uoces ad sidera iactant
   intonsi montes; ipsae iam carmina rupes,
   ipsa sonant arbusta: « Deus, deus ille, Menalca! »   [...]
   haec eadem [cicuta, cf. v. 85]: « Cuium pecus? An Melibœi? »                                                                          
                                                                   (Buc. 5, 62-64, 87)
  Omnia, quae Phœbo quondam meditante beatus
   audiit Eurotas iussitque ediscere laurus
   ille canit (pulsae referunt ad sidera ualles)
                                                                           (Buc. 6, 82-84)
   Non canimus surdis: respondent omnia siluae. 
                                                                          (Buc. 10, 8)
   Morborum quoque te causas et signa docebo                        440                                                                                                                                              (Georg. 3)

   Cântecul bucolic, asemenea celui didactic, se adresează unui destinatar precis, în cazul de faţă un veritabil univers silvestru: pădurile, văile şi munţii împăduriţi, luncile şi dumbrăvile populate cu tot felul de copaci sau de arbuşti. Arborii, mai mari şi mai mici, în grupuri masive şi izolaţi, alcătuiesc centrul material al acestui univers. Ei nu îndeplinesc un rol pur decorativ, nu sunt doar cadrul spaţiului bucolic. Destinatari ai cântecului rostit de păsări şi de zei, pădurile - pentru a folosi un  singur termen generic - receptează acest cântec ieşit, ,,aruncat”,  ,,azvârlit” - iactare este verbul folosit de Vergilius - din prea plinul inimii cântăreţului.

   Astfel, în Buc. 2, 4-6 (necitată mai sus), păstorul Corydon îşi trimite cântecele (mea carmina, 6) slobozindu-le, asemenea unui ţipăt sau unui bocet, din străfundurile pasiunii zădărnicite (studio [...] inani, 5); destinatarul este, morfologic, exprimat printr-un dativ cu manifestă valoare direcţională: montibus et siluis (v.5). Semnificativă, observa cu fineţe Marie Desport [17] , se dovedeşte mai ales folosirea verbului amintit, iactare, care conotează o stare agitată a sufletului, răvăşit de un sentiment comprimat de mult timp şi ţâşnind pe neaşteptate cu violenţă, irepresibil.

   Acelaşi verb apare şi în pasajul mai sus citat din Buc. 5, 62-64. De data aceasta, subiectul acţiunii denumite de el este cu totul altul. Şi anume, nu păstorul Menalcas, ci ,,munţii netunşi” (expresivă metaforă pentru a desemna pădurile montane în care nu a intrat niciodată securea) [18] , ,,râpele stâncoase”,  rupes (v.63) şi ,,crângurile”,  arbusta (v.64): sunt elementele ambianţei naturale care, odată primite în mijlocul lor cântecele divinului păstor Daphnis, le ,,aruncă”,  iactant (v.62) înapoi, ,,spre stele”,  ad sidera (ibid.; cf. şi 6,84: referunt ad sidera ualles). Nu este vorba de un simplu răspuns în ecou, de o rezonanţă, cum pare a sugera verbul sonant din v. 64. Efectiv, întreg spaţiul silvestru întoarce, pe cont propriu, cântecele auzite de la divinul păstor, trimiţându-le (iactant, 62), asemenea unui adevărat cântăreţ, altor spaţii deschise (sidera, ibid.): martorul cântăreţului devine cântăreţ el însuşi.

   Or, aceasta reprezintă marea diferenţă dintre reproducere şi creaţie. Pădurile nu ,,răspund” pur şi simplu (respondent, Buc. 10, 8), repetând mecanic un cântec, cu sau fără cuvinte. Ele răspund cu tot felul de cântece, respondent omnia (ibid.), altfel zicând dau tot felul de răspunsuri sub formă de cântece; aici, cum s-a remarcat [19] , omnia reprezintă acuzativul obiect direct al verbului respondere, pe lângă care, adăugăm noi, putem presupune, fără îndoială, un substantiv precum carmina, superfluu în context (el apare deja de două ori menţionat în imediata apropiere, v.3: carmina sunt dicenda: neget quis carmina Gallo?). Atari răspunsuri nu înseamnă doar o repetare simplă a unor modele odată preluate. Ele sunt, spune Vergilius, ,,tot felul” (omnia, 8, scil. carmina), respectiv ,,tot felul de cântece-răspuns”,  create de păduri, văi şi munţi după chipul celor învăţate de la păstori sau zei şi vorbind, la rândul lor, despre ,,toate”.

   Astfel am ajuns la primul dintre rosturile poeziei bucolice în viziunea lui Vergilius. Natura, mai exact universul silvestru, învaţă cântecele aidoma unui elev, care repetă, la început, cuvintele şi propoziţiile magistrului. De aceea, cum am notat mai sus, unul dintre verbele esenţiale ale relaţiei emiţător-destinatar în cuprinsul poeziei bucolice, a cărei esenţă este amebeică prin excelenţă, îl reprezintă docere, respectiv, de cealaltă parte, (e)discere, cuplu care denumeşte actul propriu-zis al învăţării, în dubla sa formă: predare-asimilare. Fie că este vorba de unul dintre păstori (Tityrus în prima Bucolică), de un zeu (Phœbus în a şasea) sau chiar de un simplu nai (mânuit, desigur, cu dibăcie, ca în Buc. 5,87), rezultatul învăţării este un cântec. Dialogul devine, prin urmare, unul tipic didactic (în aceeaşi bucolică, Daphnis este numit magistrum, 48), iar funcţia poeziei bucolice, menirea ei este de a face să se înveţe tainele cântecului şi de a instrui: probabil, atât în deprinderea propriu-zisă, în ,,tehnica” de a cânta, cât şi în ceea ce priveşte frumuseţile sau adevărurile descoperite prin cântec. O atare dublă distincţie (tehnică, ,,ars” - conţinut, ,,res”,  pe de o parte, şi ,,adevăr” - ,,frumos”,  pe de alta) nu este însă deductibilă din textele vergiliene, care ne permit să vorbim, în consecinţă, doar de o funcţie didactică a poeziei, cel puţin în spaţiul bucolic.

   Învăţarea declanşează însă, după cum am remarcat în paginile precedente, resorturile creaţiei. Cântecul învăţat devine model pentru un alt cântec. Descoperind frumuseţi şi adevăruri, ascunse şi noi, cântecul revelează. Atât stihiile pasiunilor, capabile să răstoarne echilibrul individual, cât şi marea ordine cosmică. În interiorul ei, microuniversul silvestru, intrând, prin învăţare, în posesia limbajului articulat, re-spune, în felul său, cântecul ascultat, inventând altele noi, care vorbesc despre toate (respondent omnia, Buc. 10,8), aşadar - întregind, poate, corect ideea nespusă a poetului - despre toate tainele lumii, descoperite prin cântecul însuşi. Cântecul provoacă la cântec. Dialogul nu are sfârşit.

   Acelaşi dialog se poate surprinde şi în Georgice. Aici, destinatarul imediat, cultivatorii ogoarelor şi ai livezilor şi crescătorii de animale, se pot considera, în ultimă instanţă, aceiaşi cu lectorul însuşi al poemului. Agricultor sau nu, acesta trebuie instruit. Funcţia prin excelenţă didactică a poemului georgic, înscris de altfel într-o străveche tradiţie literară de sorginte hesiodică, apare definită prin intermediul cuplului verbal deja menţionat docere-discere, înlocuit uneori prin verbe sinonime: a se vedea, de pildă, 3, 440 (vers citat mai sus); 3, 295 (edico, având aici valoarea lui doceo); 3, 300 (iubeo, cu aceeaşi valoare); 3,329 (iubebo); 4, 264 (suadebo) [20] . Discere, în interiorul acestui cuplu, este verbul marilor revelaţii. Învăţătura, ca proces de cunoaştere, devine un act revelatoriu. Iar acesta are loc prin poem şi în spaţiul poemului. De unde, în Georgice, tonalitatea marcat magistrală, doctorală (în sens etimologic) a discursului poetic, impus de prestigiul verbului revelator.

   Funcţia didactică şi, totodată, revelatoare a poeziei, atât în spaţiul bucolic, cât şi în cel georgic, reprezintă, după opinia noastră, unul dintre resorturile fundamentale ale actului poetic în viziunea sa vergiliană.

2)  Tale tuom carmen nobis, diuine poeta,                                               45
   quale sopor fessis in gramine, quale per aestum
   dulcis aquae saliente sitim restinguere riuo.
                                                                                       (Buc. 5)
                                                               Simul incipit ipse.  
Tum uero in numerum Faunosque ferasque uideres
   ludere, tum rigidas motare cacumina quercus.
   Nec tantum Phœbo gaudet Parnasia rupes
,   nec tantum Rhodope miratur et Ismarus Orphea.                              30
   Omnia, quae Phœbo quondam meditante beatus
audiit   Eurotas                                                                                     83
   [...] cogere donec ouis stabulis numerumque referre                                85
   iussit et inuito processit Vesper Olympo.
                                                                                       (Buc. 6)
   frigidus in pratis cantando rumpitur anguis. 
                                                                                      (Buc. 8, 71)
   et cantu querulae rumpent arbusta cicadae
                                                                                       (Georg. 3,328)
   Ipse caua solans aegrum testudine amorem
   te, dulcis coniunx, te solo in litore secum,                                        465
   te, ueniente die, te decedente canebat.
                                                                                       (ibid., 4)
   At cantu commotae Erebi de sedibus imis
   umbrae ibant tenues simulacraque luce carentum,
   quam multa in foliis auium se milia condunt,
   Vesper ubi aut hibernus agit de montibus imber,
   matres atque uiri defunctaque corpora uita                           475
   magnanimum heroum, pueri innuptaeque puellae
   impositique rogis iuuenes ante ora parentum;
   quos circum limus niger et deformis harundo
   Cocyti tardaque palus inamabilis unda
   alligat et nouiens Styx interfusa cœrcet.                                 480
   Quin ipsae stupuere domus atque intima Leti
   Tartara caeruleosque implexae crinibus angues
   Eumenides tenuitque inhians tria Cerberus ora
   atque Ixionii uento rota constitit orbis. 
                                                                                      (ibid.,4)
   Septem illum totos perhibent ex ordine mensis
   rupe sub aeria deserti ad Strymonis undam
   fleuisse et gelidis haec euoluisse sub antris
   mulcentem tigris et agentem carmine quercus                       510
                                                                                       (ibid., 4)

   Pentru Vergilius bucolicul şi georgicul, poezia nu are menirea doar de a invita partenerul la dialog prin cântec, de a-l instrui şi iniţia totodată. Ea pătrunde în fiinţa intimă a celui ce o ascultă, îl farmecă şi îl subjugă, oferindu-i clipele celei mai plăcute desfătări. Are, cu alte cuvinte, o funcţie estetică. Dacă în textele precedente poezia se adresa, prin dimensiunea ei didactică şi revelatoare, capacităţilor raţionale, de percepţie, descifrare şi înţelegere a mesajului de către instanţa receptoare, indiferent de natura acesteia, textele de faţă pun în valoare o nouă funcţie. Aceea, prin intermediul căreia poezia se adresează nu memoriei şi abilităţilor să le numim tehnice ale destinatarului, ci sensibilităţii sale. Dar, ca şi în cazurile precedente, partenerul la cântec, instanţa receptoare cu un termen generic, nu aparţine exclusiv sferei umane. Dimpotrivă, se poate situa chiar mult în afara ei.

   Pentru toate textele citate sub punctul 2) există o trăsătură comună. Poezia se înfăţişează ca o realitate spirituală care produce întotdeauna un efect, iar acest efect este întotdeauna mirific, sublim. Altfel spus, poezia, respectiv cântecul bucolic sau georgic are menirea de a crea o stare de graţie, de fericire absolută.

   Am putea numi, în consecinţă, această formă de manifestare a funcţiei estetice a poeziei prin sintagma funcţia de beatificare. Primele trei fragmente mai sus citate o evidenţiază.

   Cel din Bucolica a V-a prin intermediul unei comparaţii, care realizează un vibrant ,,elogiu al poeziei” [21] . Farmecul provocat de carmen (5, 45) este identificat cu momentele cele mai încântătoare oferite omului de şederea în mijlocul unei naturi generoase: poezia este precum (quale, repetat de două ori în v. 46) desfătarea pe care o cunoaşte un trup obosit, întins în iarbă şi cuprins de somn, sau ca apa neostenită a unui râu sărind peste pietre, când potoleşte arşiţa celui însetat. Altfel spus, termenul cu care Vergilius compară poezia, respectiv efectele ei asupra celui care îi ascultă rostirea, aparţine sferei sublimului. Poezia generează sublimul. Acesta se traduce, în termeni vergilieni, printr-o undă imensă de uimire (miratur, Buc. 6, 30), de bucurie (gaudet, ibid., 29) şi de fericire (beatus, ibid., 82) care cuprinde făpturile universului bucolico-georgic, văzute şi nevăzute, aparţinând lumii de aici şi lumii de dincolo. Chiar în cele mai ascunse lăcaşuri infernale (Erebi de sedibus imis, Georg. 4, 471), cântecul lui Orpheus, pătrunzând, produce o adâncă tulburare a umbrelor (cantu commotae [...] umbrae, ibid., 471-472). Real şi/sau mitic, universul este beatificat prin cântec [22] .

   Este efectiv vorba de o transfigurare [23] , prin intermediul poeziei, a întregului existent. Acesta din urmă devine prizonierul fascinaţiei cântecului, precum însuşi cerul olimpian, împotriva voinţei căruia (inuito [...] Olympo, Buc. 6, 86) s-a pornit să urce pe boltă steaua nopţii, Luceafărul de seară, Vesper (ibid.), silindu-l astfel pe Silenus să-şi curme cântecul. Pătrundem, aşadar, în cealaltă dimensiune estetică a cântecului, complementară în raport cu funcţia de beatificare. Am considerat potrivit să o numim funcţia incantatorie.

   Sub vraja cântecului, formele obişnuite ale existenţei se preschimbă. Cântecul are o putere magică, şi aceasta e capabilă, ca în Bucolica a VIII-a sau în Georgica a III-a, să provoace, la limită, chiar distrugerea celui aflat sub imperiul cântecului: astfel, şarpele cel rece (epitetul frigidus nu are aici, după opinia noastră, o valoare pur caracterizantă, ci sugerează puterea şarpelui de a rămâne ,,rece”,  adică lipsit de emoţie sau de temeri în faţa oricărei situaţii, de unde reacţia sa promptă de apărare, exemplificată prin mitologema Eurydicei din finalul Georgicelor), în pofida stăpânirii de sine altmiteri de netulburat, prins în livezi (in pratis, Buc. 8, 71) de vraja cântecului, se desface în bucăţi (rumpitur, ibid.) [24] ; crângurile (arbusta, Georg. 3, 328) vor exploda şi ele - verbul este acelaşi, rumpent, ibid. -, inundate de valul sonor al greierilor.

   Or, această miraculoasă putere de seducţie a cântecului se datorează esenţei sale incantatorii [25] . Mitologema Eurydicei, având în centru catabaza orphică, este destinată tocmai ilustrării funcţiei incantatorii a poeziei. Versurile citate mai sus din finalul Georgicelor transpun, în limbaj mitic, triumful poeziei, al cântecului biruitor peste legile firii şi peste moarte. Vraja lui poate pune umbrele lumii eterne în mişcare, poate suspenda supliciile infernale, poate îndupleca (fie şi pentru prima şi ultima oară) divinităţile, trezind sentimente şi trăiri necunoscute lor. Verbul care exprimă în modul cel mai deplin puterea vrăjii cântecului poetic este cel din v. 481: stupuere. După munţi, păduri, râpi stâncoase, crânguri, livezi, fiare şi fauni, este rândul lumii de dincolo, invizibilă şi mitică, să se supună magiei totale a cântecului.

   Frumuseţe care înfrumuseţează, splendoare care sporeşte splendoarea naturii, cântecul este, în termenii lui Ettore Paratore [26] , o ,,bucurie supraumană”. Cea de-a treia sa dimensiune estetică, dincolo de capacitatea de a beatifica şi de a subjuga printr-un farmec irezistibil, aparţine în mod specific umanului.

   Durerea imensă a lui Orpheus, pricinuită de prima pierdere a Eurydicei, precum şi suferinţele iubirii lui Gallus se lasă a fi domolite doar prin cântec. Împotriva nenorocirii, poetul are o singură armă. Cântecul (canebat, Georg. 4, 466; carmina, Buc. 10, 62) îl despovărează de durerea iubirii pierdute (aegrum [...] amorem, Georg. 4, 464), îl însoţeşte, prin armoniile boltitei lire (caua [...] testudine, ibid.), pe singurătatea ţărmului bătut de valuri (solo in litore, ibid., 465). Cântecul, prin urmare, consolează (solans, ibid., 464), compensând nefericirea iubirii. Nu este întotdeauna cel mai eficace remediu - o dovedeşte iubirea mult mai rebelă a lui Gallus -, dar este un remediu. Dovadă faptul că, după cea de-a doua pierdere, Orpheus se refugiază cu şi mai mare disperare în lumea alinătoare a cântecului, într-un peisaj de o singurătate sălbatică (rupe sub aeria deserti  ad Strymonis undam, ibid., 508): cântecul său, leac nădăjduit al durerii, va îmblânzi tigrii şi va mişca din loc stejarii (v. 510). Din suferinţa fără margini a lui Orpheus, nota cu fineţe Ettore Paratore (ibid.), suferinţă pricinuită de a doua şi ultima pierdere a Eurydicei, aedul îşi distilează cântecul miraculos, făcând universul părtaş, prin el, la suferinţa iubirii şi uşurând-o.

   Am putea defini această a treia formă de manifestare a acţiunii poeziei asupra instanţei umane ca reprezentând funcţia ei compensatorie.

   În concluzie, universul poetic bucolico-georgic se constituie ca spaţiu de geneză şi manifestare a unor funcţii esenţiale ale poeziei şi din perspectivă vergiliană. Pe de o parte, cântecul poetic, definit într-o serie din textele citate ca rostire-răspuns a spaţiilor împădurite, are drept menire primordială învăţarea marilor şi simplelor adevăruri ale vieţii, precum şi revelarea tainelor care o însoţesc. În acest caz vorbim de o funcţie didactică şi revelatoare a poeziei, identificată, aşa cum am notat la începutul analizei, cu cântecul bucolico-georgic. Pe de altă parte, menirea poeziei, care nu se restrânge la descoperire, lămurire şi învăţare, atestă, prin noi texte, aduse de asemenea în discuţie, finalităţi pur estetice. Este vorba de o triplă ipostază a efectelor estetice definitorii pentru cântecul poetic bucolico-georgic, ale cărui funcţii de beatificare, incantatorie şi compensatorie îi conferă un specific aparte, distinct în raport cu finalităţile proprii poemului didactic, de pildă în realizarea sa lucreţiană.