Previous Page | About the author | Content | Home | Next Page



 

Modalități de subminare a libertății religioase:cultul mozaic în perioada guvernării Antonescu

 

(Undermining religious freedom: the mosaic cult under the Antonescu goverment)

 

Georgeta Pana

 

Introducere

 

În Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928, cultele existente în România erau clasificate astfel: culte istorice, culte noi şi asociaţii religioase. Conform articolului 21 al acestei legi, cultul mozaic era inclus în categoria cultelor istorice, alături de cultele religiei creştine (ortodox, greco şi romano-catolic, reformat calvin şi luteran, unitarian, armean) şi de religia islamică.

            Această lege, care acorda deplină libertate tuturor cultelor istorice din România, dar şi autonomie în materie religioasă, a reglementat problema drepturilor comunităţilor care primeau şi un anumit buget din partea statului. [1]

            Constituţia din 1938 nu a adus nici o modificare Legii Cultelor, autoritatea statului intervenind în organizarea cultului mozaic după publicarea Decretului-Lege din 8 august 1940 privitor la starea juridică a evreilor din România. În articolul 15 al acestui Decret-Lege, intitulat ”Libertăţile religioase lăsate evreilor” se arată că viaţa spirituală a evreilor rămâne, nu în stare de integrare în comunitatea românească, ci în îndatorirea de respect faţă de comunitatea românească, pe temeiul propriei libertăţi ce i se recunoaşte. [2]

            Imediat după instaurarea statului naţional legionar, printre primele decizii antievreieşti au fost cele referitoare la îngrădirea activităţii cultului mozaic, care a trebuit să-şi exercite activitatea într-un cadru restrâns şi sub controlul direct al statului. [3]

            Pe 9 septembrie 1940, Radu Budisteanu, ministrul Cultelor şi Artelor, va modifica radical dispoziţiile Legii Cultelor din 1928 în ceea ce priveşte cultul mozaic, căruia statul român, devenit naţionalist, creştin şi totalitar, îi constată numai existenţa de fapt. Cultul mozaic este în acest mod radiat din rândul cultelor istorice autorizate şi protejate de către stat. Având o existenţă de fapt, cultul mozaic putea să se manifeste în conformitate cu doctrina, ritualul şi regulile proprii, dacă acestea nu contraveneau principiilor de bază ale statului. [4]

            Sinagogile nu mai puteau funcţiona decât pe baza unei noi încuviinţări a Ministerului Cultelor şi Artelor, iar pentru menţinerea acestora era obligatoriu criteriul numeric: o comunitatea trebuia să aibă 400 de familii în mediul urban şi 200 de familii în mediul rural. Funcţionarea sinagogilor mai era condiţionată şi de respectarea tuturor dispoziţiilor legale în vigoare şi cele care vor urma.

            În comunităţile care nu îndeplineau aceste criterii, Ministerul de Interne urma să închidă sinagoga, iar imobilul respectiv să fie trecut fără nici o formalitate în patrimoniul statului. [5]

            Pe marginea acestor dispoziţii a avut loc o întrevedere a preşedintelui F.U.C.E., Wilhelm Filderman, cu mareşalul Antonescu. Filderman i-a amintit acestuia de principiile pe care şi le stabilise pentru regimul său şi care fuseseră citite în sinagogi în întreaga Românie, şi anume că acest regim se va baza pe credinţă şi justiţie, lege, ordine şi umanitate. [6] Câteva zile mai târziu, pe 19 septembrie, s-a dat publicităţii o nouă hotărâre a Ministerului Cultelor şi Artelor prin care deciziile de mai sus au fost suspendate până la reglementarea definitivă pe cale legală a regimului tuturor cultelor din ţară, iar ministrul Cultelor şi Artelor a fost înlocuit. Fapt ce nu a împiedicat închiderea şi profanarea multor sinagogi de către legionari, (unele sinagogi au fost chiar demolate sau arse), torturarea şi uciderea unor rabini şi credincioşi aflaţi în rugăciune în incinta sinagogilor, desacralizarea unor vechi cimitire evreieşti, profanarea şi arderea cărţilor de rugăciune şi a Talmudurilor.

            În decembrie 1941 a fost desfiinţată prin lege Federaţia Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, creându-se Centrala Evreilor, ca organism subordonat guvernului pentru transpunerea în viaţă a măsurilor antievreieşti. Statul dorea ca prin intermediul acestui nou organism (care a avut totuşi şi unele aspecte cvasipozitive, în contextul dat) să poată supraveghea inclusiv viaţa religioasă a evreilor.

 

 

Regimul juridic al lăcaşurilor de cult

 

Cele mai importante măsuri de expropriere au fost luate în perioada septembrie 1940 - decembrie 1942, iar legile ulterioare au preconizat măsuri administrative, de întreţinere şi valorificare a bunurilor expropriate. Şi instituţiile cultuale evreieşti au căzut sub incidenţa legilor de românizare, fiind deposedate de baza lor materială, în condiţiile în care statul nu mai acorda nici un fel de subvenţie cultului mozaic.

Printr-un memoriu datat 25 august 1941 conducerea F.U.C.E. solicita bunăvoinţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim, ca în calitatea sa de şef al Bisericii să ia sub ocrotire cultul mozaic, grav ameninţat prin efectul unor măsuri nelegale şi vexatorii. [7] Conducerea Federaţiei făcea referire la Legea de expropriere urbană din 28 martie 1941. Această lege prevedea că vor fi expropriate doar societăţile civile şi comerciale, dar, prin Centrul Naţional de Românizare, fuseseră rechiziţionate şi unele sinagogi.

Decretul-Lege nr. 499/1942 pentru modificarea unor decrete legi (printre care şi cel mai sus-menţionat) specifica faptul că bunurile aparţinând comunităţilor evreieşti de orice rit vor fi trecute în patrimoniul Centrului Naţional de Romanizare, cu următoarele excepţii:

1) sinagogile şi templele construite în scopul exercitării cultului;

2) cimitirele evreieşti care erau efectiv întrebuinţate la data acestui decret lege.

Totuşi, în pofida acestor excepţii, după date incomplete, în perioada 1942-1944 au fost expropriate 899 de imobile şi alte proprietăţi comunitare, printre care un număr impresionant de sinagogi de pe întreg cuprinsul ţării, cimitire, băi rituale, şcoli, etc. [8]

        Au fost situaţii în care unele comunităţi au rămas chiar fără nici o sinagogă. În 1943 comunitatea evreiască din Constanţa solicita Ministerului Culturii Nationale şi Cultelor aprobarea de a organiza o casă de rugăciune într-un imobil particular. Aceasta deoarece atât sinagoga de rit askenaz (cu o comunitate de 1200 de credincioşi) cât şi cea de rit sefard (cu 300 de credincioşi) fuseseră rechizitionate de armata germană care le folosea ca depozite. [9]

        În localităţile din care populaţia evreiască a fost evacuată, sinagogile fie au fost trecute în patrimoniul statului şi au căpătat altă destinaţie, fie au fost expuse distrugerii. Pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie, preotul şi primarul din comuna Bucecea judeţul Botoşani, de pildă, au cerut aprobarea Comisarului Guvernului pentru problemele evreieşti ca materialele rezultate din dărâmarea a trei sinagogi să fie folosite la construirea unei biserici. [10] Radu Lecca a fost de acord cu această solicitare. [11]

        Ultimele decizii în legătură cu astfel de exproprieri au apărut în Monitorul Oficial nr.196 din 23 august 1944.

 

 

Situaţia liderilor religioşi 

 

Consecvente tradiţiilor antimozaice, autorităţile civile ale vremii i-au supus şi pe rabini la suferinţe şi umilinţe, mulţi dintre ei nemaiputând să-şi exercite funcţia religioasă. Proprietăţile rabinilor au fost de asemenea rechiziţionate, iar ei nu au fost scutiţi, în mod expres, de munca obligatorie. Scutirile au fost totuşi posibile, într-o oarecare măsură, datorită faptului că mareşalul Antonescu a agreat foarte mult ideea creării unui impozit special care să înlocuiască prestarea muncii obligatorii.

Guvernul a avut însă în vedere autoritatea morală de care se bucurau rabinii în rândul coreligionarilor lor. De aceea, între urmările restrictive luate împotriva populaţiei evreieşti s-a numărat şi aceea a luării de ostateci dintre conducătorii comunităţilor. Mareşalul Antonescu a ordonat în câteva rânduri să fie luaţi ostateci dintre conducătorii religioşi pentru că aceştia sunt persoane care pot garanta liniştea. [12] Tot în opinia guvernului, rabinii se numărau printre personalităţile care puteau să acţioneze cel mai bine pentru strângerea fondurilor necesare împrumutului reîntregirii. [13]

Din nota de audienţă care rezuma întâlnirea şef rabinului Alexandru Safran cu directorul cultelor minoritare, întalnire care a avut loc la 25 august 1942, reiese într-o oarecare măsură care era situaţia deservenţilor cultului mozaic la acea dată:

1.  Reprezentantul ministerului opina că există un număr disproporţionat de mare de rabini faţă de numărul credincioşilor, drept care recomanda pentru scutirea de la muncă obligatorie un rabin la 700 de suflete. Pentru scutire se ţinea seama de vârsta rabinului, care trebuia să aibă aproximativ 50 de ani.

2.  În notă se semnala faptul că angajamentele rabinice nu mai primiseră de peste un an viza Ministerului, precum şi faptul că tinerii care şi-au terminat studiile rabinice nu pot intra în rabinat deoarece nu au depus examen în faţa comisiei Ministerului Cultelor. [14]

În ce priveşte situaţia hahamilor, în afara de expropriere şi munca obligatorie, acestora nu li s-a mai permis să-şi desfăşoare activitatea specifică, necesară respectării acestui comandament al kashrutului. Prin Decizia Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, la data de 15 iulie 1942 s-a interzis tăierea rituală a animalelor şi păsărilor, pretextul invocat fiind ocrotirea acestora. [15] Totusi, pe plan local se luaseră deja unele măsuri în acest sens, chiar înainte de această dată. Aşa de exemplu, la 15 august 1940, în ziarul Universul din Bucureşti apărea un protest împotriva faptului că într-o sinagogă din Satu Mare s-a pus în vânzare în mod clandestin carne caser tăiată, spune autorul articolului, după ”ritualul evreiesc– prin chinuire”. Carnea a fost confiscată, iar vinovaţii deferiţi justiţiei. [16]

Sărbătorile

Rechiziţionarea sinagogilor şi situaţia rabinilor au avut consecinţe imediate asupra vieţii religioase comunitare, oficierea serviciului divin fiind mult îngreunată.

            În 1941, Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor a respins cererea F.U.C.E. de a se oficia serviciul religios în case particulare, deşi iniţial Ministerul Afacerilor Interne aprobase această solicitare, cu condiţia ca autorităţile administrative locale să fie informate în legatură cu adunările respective. [17]

            Dat fiind că foarte mulţi evrei din Vechiul Regat erau concentraţi în tabere de muncă se punea problema, mai ales în perioada sărbătorilor de toamnă, dacă ei pot participa la celebrarea acestor sărbători. Astfel, la 24 septembrie 1941, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Admi-nistraţiei de stat, comunica prefecţilor de judeţe, Direcţiei Generale a Poliţiei şi Inspectoratului General al Jandarmeriei faptul că în zilele de sărbători evreieşti nu se aprobă scutirea de muncă a evreilor din taberele de lucru de folos obştesc. [18]

            În 1942, pe 25 august, şef rabinul Alexandru Safran îl ruga pe directorul cultelor minoritare din Ministerul Cultelor să avizeze concediul de toamnă pentru evreii care lucrează în detaşamentele de muncă. [19]

În 1943, regimul evreilor din detaşamentele de muncă în perioada sărbătorilor de toamnă a fost stabilit de Marele Stat Major în următorul mod:

-   evreii din detaşamentele exterioare au fost lăsaţi în repaus în taberele respective, iar pentru serviciul religios s-a repartizat câte un rabin pentru detaşamentele cu efective mai mari de 50 de persoane;

-   evreii din detaşamentele locale au fost lăsaţi patru zile acasă.

Rabinii care au oficiat au fost dintre cei nescutiţi de muncă obligatorie şi au fost menţinuţi după aceea în detaşamentele unde au fost repartizaţi. Pentru a nu se reduce randamentul de lucru, evreii au lucrat după sărbători, câte două ore suplimentar timp de două săptămâni. [20]

Ritualul funerar şi desacralizarea cimitirelor

 

În dorinţa sa de a controla toate aspectele vieţii religioase, guvernarea antonesciană a vizat, prin legislaţia pe care a elaborat-o, până şi ritualul funerar propriu religiei mozaice, intervenind în dreptul evreilor de a-şi înhuma morţii. La 14 august 1942 s-a transmis următorul ordin din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri către Ministerul de Interne:

        Domnule ministru

Conform dispoziţiei domnului mareşal, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a dispune ca pe viitor morţii evrei să fie incineraţi, iar familiilor ce susţin ca aceştia să fie îngropaţi, să li se impună o taxă ridicată. [21]

        Deoarece iudaismul interzice incinerarea, este evident că ordinul i-a afectat grav pe evrei. Deciziile de a desfiinţa unele cimitire vechi evreieşti au fost în principal motivate de necesitatea unor noi planuri de sistematizare. În acest fel au fost desfiinţate, printre altele, cimitirul din strada Sevastopol din Bucureşti, precum şi cel din cartierul Tătăraşi-Ciurchi din Iaşi.

        Cimitirul din Bucureşti, vechi de peste 200 de ani, a fost expropriat în anul 1942, evreii fiind obligaţi să facă act de donaţie către municipiul Bucureşti. Activităţile de deshumare au fost efectuate de un detaşament evreiesc de muncă obligatorie şi au durat doi ani. [22]

           Cimitirul din Iaşi, cu o vechime 500 de ani, a fost şi el trecut în patrimoniul statului. Din acest cimitir s-au deshumat 21.900 de morminte, iar pietrele funerare au fost folosite la consolidarea şi drenarea unor terenuri din cartierul Ţicău. Autorităţile nu au permis fotografierea pietrelor tombale, mărturii ale vechimii comunităţii evreieşti din Iaşi. [23]

 

 

Concluzii

 

            Religiei mozaice, căreia i s-a negat existenţa juridică în perioada guvernării antonesciene, nu i s-a interzis dreptul de a exista şi de a fi practicată, aşa cum ar fi intenţionat membrii guvernului legionar Antonescu-Sima. Subminarea vieţii comunitare evreieşti a fost un deziderat puternic al regimului Antonescu. În ce priveşte  domeniul cultual, cred că s-a dorit ca membrii comunităţii evreieşti să fie ţinuţi sub observaţie strictă pentru a li se acutiza permanent sentimentul de alienare şi pentru a nu uita nici un moment că sunt în totalitate la dispoziţia statului. Un alt obiectiv al guvernului Antonescu a fost transformarea organizaţiilor comunitare în organisme subordonate politicii antievreieşti a statului.

Discriminarea în plan moral a membrilor acestei comunităţi s-a concretizat şi prin anularea libertăţii de conştiinţa, evreilor fiindu-le interzis prin lege să treacă la o altă religie, pedepsele prevăzute pentru acest delict culminând cu deportarea în Transnistria. [24]

Antisemitismul ridicat la rang de politică de stat nu a reuşit însă să atingă fiinţa religioasă a evreilor din România, în pofida umilirii şi degradării la care aceşti oameni au fost supuşi sistematic.

BIBLIOGRAFIE

 

Ancel, Jean, Documents concerning the faith of Romanian Jewry during the Holocaust, 10 vol., The Beate Klarsfeld Foundation, New York, 1985-1986.

Ancel, Jean, The ”Christian” Regimes of Romania and the Jews, 1940-1942, 7,1, The Hebrew University of Jerusalem, 1993.

Agrigoroaiei Ion, Studia et Acta historiae iudaeorum Romaniae, vol.3 (articol), Editura Hasefer, 1998.

Benjamin, Lya, Evreii din România între anii 1940-1944, 4 vol., Editura Hasefer, 1993-1998.

 



[1] Ion Agrigoroaiei, Regimul cultului mozaic după Marea Unire (cu privire specială asupra legii pentru regimul general al cultelor, aprilie 1928) – articol în ”Studia et Acta historiae iudaeorum Romaniae”, Hasefer, 1998, vol. 3, p. 226 passim.

[2] Jean Ancel, Documents concerning the faith of Romanian Jewry during the Holocaust, the Beate Klarsfeld Foundation, New York, 1985-1986, vol. 1, doc. 79, p. 449.

[3] Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944, Hasefer, 1993-1998, vol. 1 ”Legislaţia antievreiască”, Studiu introductiv, p. XLII.

[4] Idem, doc 7,8, pp. 58-58.

[5] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 3, ”Perioada unei mare restrişti”, doc. 63, p. 98.

[6] Jean Ancel, The ”Christian” Regimes of Romania and the Jews, 1940-1942, Holocaust and Genocides Studies, 7, 1, The Hebrew University of Jerusalem, 1993, pp. 15-17.

[7] DCFRJDH, vol.3, doc. 985, p. 74.

[8] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 1, doc. 67, p. 219.

[9] Evreii din România între anii 1940-1942, vol. 4, ”Renaşterea Speranţei”, doc. 41, p. 54.

[10] DCFRJDH, vol. 3, doc. 330, pp. 527-528.

[11] Idem, doc.347, p. 558 si doc. 942, p. 559.

[12] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 3, doc. 203, p. 307.

[13] Idem, doc.218, p. 323 si doc. 295, p. 406.

[14] DCFRJDH, vol. 7, doc. 63, pp. 81-82.

[15] Evreii din România îintre anii 1940-1944, vol. 3, doc. 457, p. 160.

[16] Idem, doc. 49, p. 85.

[17] DCFRJDH, vol. 3, doc. 102, p. 184.

[18] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 3, notă la doc. 299, p. 411.

[19] DCFRJDH, vol. 7, doc. 63, p. 82.

[20] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 4, doc. 130, pp. 155-156.

[21] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 2, ”Problema evreiască în Stenogramele Consiliului de Miniştri”, nota la doc. 50, p. 146.

[22] Idem, p. 143, şi vol. 3, doc. 75, p. 113.

[23] Idem, vol. 4, doc. 45, p. 57-59.

[24] Idem, vol. 1, doc. 33, p. 119.



Previous Page | About the author | Content | Home | Next Page


© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Dr.Felicia Waldman
Last update: February 2003
Text editor&Web design: Raluca OVAC