 |
| Previous Page | About the author | Content | Home | Next Page |
Modalități de subminare a libertății
religioase:
(Undermining religious freedom:
Georgeta Pana
Introducere
În Legea pentru
regimul general al cultelor din aprilie 1928, cultele existente în România
erau clasificate astfel: culte istorice, culte noi şi asociaţii
religioase. Conform articolului 21 al acestei legi, cultul mozaic era inclus
în categoria cultelor istorice, alături de cultele religiei creştine
(ortodox, greco şi romano-catolic, reformat calvin şi luteran,
unitarian, armean) şi de religia islamică.
Această lege, care acorda deplină libertate tuturor cultelor istorice
din România, dar şi autonomie în materie religioasă, a reglementat
problema drepturilor comunităţilor care primeau şi un anumit
buget din partea statului.
[1]
Constituţia din 1938 nu a adus nici o modificare Legii Cultelor, autoritatea
statului intervenind în organizarea cultului mozaic după publicarea
Decretului-Lege din 8 august 1940 privitor la starea juridică a evreilor
din România. În articolul 15 al acestui Decret-Lege, intitulat ”Libertăţile
religioase lăsate evreilor” se arată că viaţa
spirituală a evreilor
rămâne, nu în stare de integrare în comunitatea
românească, ci în îndatorirea de respect faţă de comunitatea românească, pe temeiul propriei
libertăţi ce i se recunoaşte.
[2]
Imediat după instaurarea statului naţional legionar, printre primele
decizii antievreieşti au fost cele referitoare la îngrădirea activităţii
cultului mozaic, care a trebuit să-şi exercite activitatea într-un
cadru restrâns şi sub controlul direct al statului.
[3]
Pe 9 septembrie 1940, Radu Budisteanu, ministrul Cultelor şi Artelor,
va modifica radical dispoziţiile Legii Cultelor din 1928 în ceea ce
priveşte cultul mozaic, căruia statul român, devenit naţionalist,
creştin şi totalitar, îi constată numai existenţa de
fapt. Cultul mozaic este în acest mod radiat din rândul cultelor istorice
autorizate şi protejate de către stat. Având o existenţă
de fapt, cultul mozaic putea să se manifeste în conformitate cu doctrina,
ritualul şi regulile proprii, dacă acestea nu contraveneau principiilor
de bază ale statului.
[4]
Sinagogile nu mai puteau funcţiona decât pe baza unei noi încuviinţări
a Ministerului Cultelor şi Artelor, iar pentru menţinerea acestora
era obligatoriu criteriul numeric: o comunitatea trebuia să aibă
400 de familii în mediul urban şi 200 de familii în mediul rural. Funcţionarea
sinagogilor mai era condiţionată şi de respectarea tuturor dispoziţiilor legale
în vigoare şi cele care vor urma.
În comunităţile care nu îndeplineau aceste criterii, Ministerul
de Interne urma să închidă sinagoga, iar imobilul respectiv să
fie trecut fără nici o formalitate în patrimoniul statului.
[5]
Pe marginea acestor dispoziţii a avut loc o întrevedere a preşedintelui
F.U.C.E., Wilhelm Filderman, cu mareşalul Antonescu. Filderman i-a
amintit acestuia de principiile pe care şi le stabilise pentru regimul
său şi care fuseseră citite în sinagogi în întreaga Românie,
şi anume că acest regim se va baza pe credinţă
şi justiţie, lege, ordine şi umanitate.
[6]
Câteva zile mai târziu, pe 19 septembrie, s-a dat publicităţii
o nouă hotărâre a Ministerului Cultelor şi Artelor prin care
deciziile de mai sus au fost suspendate până la reglementarea definitivă
pe cale legală a regimului tuturor cultelor din ţară, iar
ministrul Cultelor şi Artelor a fost înlocuit. Fapt ce nu a împiedicat
închiderea şi profanarea multor sinagogi de către legionari, (unele
sinagogi au fost chiar demolate sau arse), torturarea şi uciderea unor
rabini şi credincioşi aflaţi în rugăciune în incinta
sinagogilor, desacralizarea unor vechi cimitire evreieşti, profanarea
şi arderea cărţilor de rugăciune şi a Talmudurilor.
În decembrie 1941 a fost desfiinţată prin lege Federaţia
Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, creându-se
Centrala Evreilor, ca organism subordonat guvernului pentru transpunerea
în viaţă a măsurilor antievreieşti. Statul dorea ca
prin intermediul acestui nou organism (care a avut totuşi şi unele
aspecte cvasipozitive, în contextul dat) să poată supraveghea
inclusiv viaţa religioasă a evreilor.
Regimul juridic al lăcaşurilor de
cult
Cele
mai importante măsuri de expropriere au fost luate în perioada septembrie
1940 - decembrie 1942, iar legile ulterioare au preconizat măsuri administrative,
de întreţinere şi valorificare a bunurilor expropriate. Şi
instituţiile cultuale evreieşti au căzut sub incidenţa
legilor de românizare, fiind deposedate de baza lor materială, în condiţiile
în care statul nu mai acorda nici un fel de subvenţie cultului mozaic.
Printr-un memoriu
datat 25 august 1941 conducerea F.U.C.E. solicita bunăvoinţa Patriarhului
Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim, ca în calitatea sa de şef al Bisericii
să ia sub ocrotire cultul mozaic, grav
ameninţat prin efectul unor măsuri nelegale şi vexatorii.
[7]
Conducerea Federaţiei făcea referire la Legea de expropriere urbană
din 28 martie 1941. Această lege prevedea că vor fi expropriate
doar societăţile civile şi comerciale, dar, prin Centrul
Naţional de Românizare, fuseseră rechiziţionate şi unele
sinagogi.
Decretul-Lege
nr. 499/1942 pentru modificarea unor decrete legi (printre care şi
cel mai sus-menţionat) specifica faptul că bunurile aparţinând
comunităţilor evreieşti de orice rit vor fi trecute în patrimoniul
Centrului Naţional de Romanizare, cu următoarele excepţii:
1)
sinagogile şi templele construite în scopul exercitării cultului;
2)
cimitirele evreieşti care erau efectiv întrebuinţate la data acestui
decret lege.
Totuşi,
în pofida acestor excepţii, după date incomplete, în perioada
1942-1944 au fost expropriate 899 de imobile şi alte proprietăţi
comunitare, printre care un număr impresionant de sinagogi de pe întreg
cuprinsul ţării, cimitire, băi rituale, şcoli, etc.
[8]
Au fost situaţii în care unele comunităţi au rămas chiar
fără nici o sinagogă. În 1943 comunitatea evreiască
din Constanţa solicita Ministerului Culturii Nationale şi Cultelor
aprobarea de a organiza o casă de rugăciune într-un imobil particular.
Aceasta deoarece atât sinagoga de rit askenaz (cu o comunitate de 1200 de
credincioşi) cât şi cea de rit sefard (cu 300 de credincioşi)
fuseseră rechizitionate de armata germană care le folosea ca depozite.
[9]
În localităţile din care populaţia evreiască a fost
evacuată, sinagogile fie au fost trecute în patrimoniul statului şi
au căpătat altă destinaţie, fie au fost expuse distrugerii.
Pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie, preotul şi primarul
din comuna Bucecea judeţul Botoşani, de pildă, au cerut aprobarea
Comisarului Guvernului pentru problemele evreieşti ca materialele rezultate
din dărâmarea a trei sinagogi să fie folosite la construirea unei
biserici.
[10]
Radu Lecca a fost de acord cu această solicitare.
[11]
Ultimele decizii în legătură cu astfel de exproprieri au apărut
în Monitorul Oficial nr.196 din 23 august 1944.
Situaţia liderilor religioşi
Consecvente
tradiţiilor antimozaice, autorităţile civile ale vremii i-au
supus şi pe rabini la suferinţe şi umilinţe, mulţi
dintre ei nemaiputând să-şi exercite funcţia religioasă.
Proprietăţile rabinilor au fost de asemenea rechiziţionate,
iar ei nu au fost scutiţi, în mod expres, de munca obligatorie. Scutirile
au fost totuşi posibile, într-o oarecare măsură, datorită
faptului că mareşalul Antonescu a agreat foarte mult ideea creării
unui impozit special care să înlocuiască prestarea muncii obligatorii.
Guvernul
a avut însă în vedere autoritatea morală de care se bucurau rabinii
în rândul coreligionarilor lor. De aceea, între urmările restrictive
luate împotriva populaţiei evreieşti s-a numărat şi
aceea a luării de ostateci dintre conducătorii comunităţilor.
Mareşalul Antonescu a ordonat în câteva rânduri să fie luaţi
ostateci dintre conducătorii religioşi pentru că aceştia
sunt persoane
care pot garanta liniştea.
[12]
Tot în opinia guvernului, rabinii se numărau printre personalităţile
care puteau să acţioneze cel mai bine pentru strângerea fondurilor
necesare împrumutului reîntregirii.
[13]
Din
nota de audienţă care rezuma întâlnirea şef rabinului Alexandru
Safran cu directorul cultelor minoritare, întalnire care a avut loc la 25
august 1942, reiese într-o oarecare măsură care era situaţia
deservenţilor cultului mozaic la acea dată:
1.
Reprezentantul ministerului opina că există un număr disproporţionat
de mare de rabini faţă de numărul credincioşilor, drept
care recomanda pentru scutirea de la muncă obligatorie un rabin la
700 de suflete. Pentru scutire se ţinea seama de vârsta rabinului,
care trebuia să aibă aproximativ 50 de ani.
2.
În notă se semnala faptul că angajamentele rabinice nu mai primiseră
de peste un an viza Ministerului, precum şi faptul că tinerii
care şi-au terminat studiile rabinice nu pot intra în rabinat deoarece
nu au depus examen în faţa comisiei Ministerului Cultelor.
[14]
În
ce priveşte situaţia hahamilor, în afara de expropriere şi
munca obligatorie, acestora nu li s-a mai permis să-şi desfăşoare
activitatea specifică, necesară respectării acestui comandament
al kashrutului. Prin Decizia Ministerului Agriculturii şi Domeniilor,
la data de 15 iulie 1942 s-a interzis tăierea rituală a animalelor
şi păsărilor, pretextul invocat fiind ocrotirea acestora.
[15]
Totusi, pe plan local se luaseră deja unele măsuri în acest
sens, chiar înainte de această dată. Aşa de exemplu, la 15
august 1940, în ziarul Universul din Bucureşti apărea un protest
împotriva faptului că într-o sinagogă din Satu Mare s-a pus în
vânzare în mod clandestin carne caser tăiată, spune autorul articolului,
după ”ritualul evreiesc– prin chinuire”. Carnea a
fost confiscată, iar vinovaţii deferiţi justiţiei.
[16]
Sărbătorile
Rechiziţionarea
sinagogilor şi situaţia rabinilor au avut consecinţe imediate
asupra vieţii religioase comunitare, oficierea serviciului divin fiind
mult îngreunată.
În 1941, Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor a respins cererea
F.U.C.E. de a se oficia serviciul religios în case particulare, deşi
iniţial Ministerul Afacerilor Interne aprobase această solicitare,
cu condiţia ca autorităţile administrative locale să
fie informate în legatură cu adunările respective.
[17]
Dat fiind că foarte mulţi evrei din Vechiul Regat erau concentraţi
în tabere de muncă se punea problema, mai ales în perioada sărbătorilor
de toamnă, dacă ei pot participa la celebrarea acestor sărbători.
Astfel, la 24 septembrie 1941, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia
Admi-nistraţiei de stat, comunica prefecţilor de judeţe,
Direcţiei Generale a Poliţiei şi Inspectoratului General
al Jandarmeriei faptul că în zilele de sărbători evreieşti nu se aprobă scutirea de muncă
a evreilor din taberele de lucru de folos obştesc.
[18]
În 1942, pe 25 august, şef rabinul Alexandru Safran îl ruga pe directorul
cultelor minoritare din Ministerul Cultelor să avizeze concediul de
toamnă pentru evreii care lucrează în detaşamentele de muncă.
[19]
În 1943, regimul
evreilor din detaşamentele de muncă în perioada sărbătorilor
de toamnă a fost stabilit de Marele Stat Major în următorul mod:
-
evreii din detaşamentele exterioare au fost lăsaţi în repaus
în taberele respective, iar pentru serviciul religios s-a repartizat câte
un rabin pentru detaşamentele cu efective mai mari de 50 de persoane;
-
evreii din detaşamentele locale au fost lăsaţi patru zile
acasă.
Rabinii care
au oficiat au fost dintre cei nescutiţi de muncă obligatorie şi
au fost menţinuţi după aceea în detaşamentele unde au
fost repartizaţi. Pentru a nu se reduce randamentul de lucru, evreii
au lucrat după sărbători, câte două ore suplimentar
timp de două săptămâni.
[20]
Ritualul funerar şi desacralizarea cimitirelor
În
dorinţa sa de a controla toate aspectele vieţii religioase, guvernarea
antonesciană a vizat, prin legislaţia pe care a elaborat-o, până
şi ritualul funerar propriu religiei mozaice, intervenind în dreptul
evreilor de a-şi înhuma morţii. La 14 august 1942 s-a transmis
următorul ordin din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri
către Ministerul de Interne:
Domnule ministru
Conform dispoziţiei domnului mareşal, avem onoarea a vă
ruga să binevoiţi a dispune ca pe viitor morţii evrei să
fie incineraţi, iar familiilor ce susţin ca aceştia să
fie îngropaţi, să li se impună o taxă ridicată.
[21]
Deoarece iudaismul interzice incinerarea, este evident că ordinul i-a
afectat grav pe evrei. Deciziile de a desfiinţa unele cimitire vechi
evreieşti au fost în principal motivate de necesitatea unor noi planuri
de sistematizare. În acest fel au fost desfiinţate, printre altele,
cimitirul din strada Sevastopol din Bucureşti, precum şi cel din
cartierul Tătăraşi-Ciurchi din Iaşi.
Cimitirul din Bucureşti, vechi de peste 200 de ani, a fost expropriat
în anul 1942, evreii fiind obligaţi să facă act de donaţie
către municipiul Bucureşti. Activităţile de deshumare
au fost efectuate de un detaşament evreiesc de muncă obligatorie
şi au durat doi ani.
[22]
Cimitirul din Iaşi, cu o vechime 500 de ani, a fost şi el trecut
în patrimoniul statului. Din acest cimitir s-au deshumat 21.900 de morminte,
iar pietrele funerare au fost folosite la consolidarea şi drenarea
unor terenuri din cartierul Ţicău. Autorităţile nu au
permis fotografierea pietrelor tombale, mărturii ale vechimii comunităţii
evreieşti din Iaşi.
[23]
Concluzii
Religiei
mozaice, căreia i s-a negat existenţa juridică în perioada
guvernării antonesciene, nu i s-a interzis dreptul de a exista şi
de a fi practicată, aşa cum ar fi intenţionat membrii guvernului
legionar Antonescu-Sima. Subminarea vieţii comunitare evreieşti
a fost un deziderat puternic al regimului Antonescu. În ce priveşte
domeniul cultual, cred că s-a dorit ca membrii comunităţii
evreieşti să fie ţinuţi sub observaţie strictă
pentru a li se acutiza permanent sentimentul de alienare şi pentru
a nu uita nici un moment că sunt în totalitate la dispoziţia statului.
Un alt obiectiv al guvernului Antonescu a fost transformarea organizaţiilor
comunitare în organisme subordonate politicii antievreieşti a statului.
Discriminarea
în plan moral a membrilor acestei comunităţi s-a concretizat şi
prin anularea libertăţii de conştiinţa, evreilor fiindu-le
interzis prin lege să treacă la o altă religie, pedepsele
prevăzute pentru acest delict culminând cu deportarea în Transnistria.
[24]
Antisemitismul
ridicat la rang de politică de stat nu a reuşit însă să
atingă fiinţa religioasă a evreilor din România, în pofida
umilirii şi degradării la care aceşti oameni au fost supuşi
sistematic.
BIBLIOGRAFIE
Ancel,
Jean, Documents concerning the faith
of Romanian Jewry during the Holocaust, 10 vol., The Beate Klarsfeld
Foundation, New York, 1985-1986.
Ancel,
Jean, The ”Christian”
Regimes of
Agrigoroaiei
Ion, Studia et Acta historiae iudaeorum
Romaniae, vol.3 (articol), Editura Hasefer, 1998.
Benjamin,
Lya, Evreii din România între anii
1940-1944, 4 vol., Editura Hasefer, 1993-1998.
[1]
Ion Agrigoroaiei, Regimul
cultului mozaic după Marea Unire (cu privire
specială asupra legii pentru regimul general al cultelor, aprilie
1928) articol în ”Studia et Acta historiae iudaeorum Romaniae”,
Hasefer, 1998, vol. 3, p. 226 passim.
[2]
Jean Ancel, Documents concerning the faith
of Romanian Jewry during the Holocaust,
the Beate Klarsfeld Foundation, New York, 1985-1986, vol. 1, doc. 79, p. 449.
[3]
Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944,
Hasefer, 1993-1998, vol. 1
”Legislaţia antievreiască”,
Studiu introductiv, p. XLII.
[4]
Idem, doc 7,8, pp. 58-58.
[5]
Evreii din România între anii 1940-1944,
vol. 3, ”Perioada unei mare restrişti”, doc. 63, p. 98.
[6]
Jean Ancel, The ”Christian” Regimes of Romania and the Jews, 1940-1942,
Holocaust and Genocides Studies, 7, 1, The Hebrew University of Jerusalem,
1993, pp. 15-17.
[7]
DCFRJDH, vol.3, doc. 985, p. 74.
[8]
Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 1, doc. 67, p. 219.
[9]
Evreii din România între anii 1940-1942,
vol. 4, ”Renaşterea Speranţei”, doc. 41, p. 54.
[10]
DCFRJDH, vol. 3, doc. 330, pp. 527-528.
[11]
Idem, doc.347, p. 558 si doc. 942, p. 559.
[12]
Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 3, doc. 203, p. 307.
[13]
Idem, doc.218, p. 323 si doc. 295, p. 406.
[14]
DCFRJDH, vol. 7, doc. 63, pp. 81-82.
[15]
Evreii din România îintre anii 1940-1944, vol. 3, doc. 457, p. 160.
[16]
Idem, doc. 49, p. 85.
[17]
DCFRJDH, vol. 3, doc. 102, p. 184.
[18]
Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 3, notă la doc.
299, p. 411.
[19]
DCFRJDH, vol. 7, doc. 63, p. 82.
[20]
Evreii din România între anii
1940-1944, vol. 4, doc. 130, pp. 155-156.
[21]
Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 2, ”Problema evreiască
în Stenogramele Consiliului de Miniştri”, nota la doc. 50,
p. 146.
[22]
Idem, p. 143, şi vol. 3, doc. 75, p. 113.
[23]
Idem, vol. 4, doc. 45, p. 57-59.
[24]
Idem, vol. 1, doc. 33, p. 119.