Pagina anterioara:: eBooks :: Cuprins :: Despre autor :: Pagina urmatoare

 

2.3. Acel Da uşor, inocent al lecturii

Gãsim la Maurice Blanchot, în Spaţiul literar, ,,Acel Da uşor, inocent al lecturii" (1980: 127) şi explicaţia pentru aceastã poeticã şi suavã expresie: ,,Lectura este, în acest sens, mai pozitivã decât creaţia, mai creatoare, deşi ea nu produce nimic. Ea participã la decizie, are uşurãtatea, iresponsabilitatea şi inocenţa acesteia" (1980: 128).

Alt teoretician, mai radical, ne-a reţinut de asemenea atenţia:

,,Literatura este, chiar, ca şi transgresarea legii morale, un pericol. Fiind inorganicã, este iresponsabilã. Nimic nu se sprijinã pe ea. Poate spune totul" (Georges Bataille, Literatura şi rãul 2000: 29).

Personajele mele interbelice sunt foarte receptive la citatele de mai sus, se pare cã nici nu era nevoie sã le mai atrag atenţia, cunoşteau aceastã lecţie. Urmeazã sã ne convingem.

* * *

Martorii devotaţi ai iubirii dintre Allan şi Maitreyi sunt, normal, cãrţile din bibliotecã. Acolo e locul preferat unde se citeşte, se fac diverse fişe pentru cãrţi, se recitã versuri, se ating mâinile, se priveşte adânc în ochi, se plânge, se fascineazã, se sãrutã, se capituleazã, se fac declaraţii de dragoste, se învaţã limbi strãine, se şterge praful… Cãrţile, chiar şi necitite, prin simpla lor prezenţã apropie şi apãrã dragostea (dar ne referim numai la romanul lui Mircea Eliade). Suntem deprinşi a vedea în Maitreyi o fecioarã exoticã, sãlbaticã, mai departe de ,,civilizaţie" şi de livresc. Fata aceasta însã e poeta care ţine conferinţe despre ,,esenţa frumosului" (,,Nu prea au înţeles-o toţi, rãspunse inginerul. A fost prea profundã, a vorbit de lucruri prea intime: despre creaţiune şi emoţie, despre interiorizarea frumosului, şi publicul n-a putut-o urmãri întotdeauna" 1993: 54), scrie o carte de poeme asupra ,,iluziilor şi miragiilor frumoase" (73), are un guru (poetul Rabindranath Tagore) pe care ,,îl iubeşte de când avea treisprezece ani şi i-a cetit pentru întâia oarã cãrţile" (87). Şi atunci când îi recitã lui Allan din poemele lui Robi Thakkur, sufletul ei vibreazã de parc-ar face o declaraţie de dragoste.

Cu Maitreyi am râs mult ieri; astãzi am vorbit mult în bibliotecã, am cetit Shakuntala împreunã, pe covor, [...] . Noaptea, pe terasã, recitã fãrã pominã din Mahuya lui Tagore. Dupã aceea se retrage fãrã s-o simţim, cãci poezia e cuvântul ei ultim, şi, dupã ce l-a spus frumos, se posomorãşte (Eliade 1993: 64).

Jocul ,,apropierii" între ei, tot mai periculos, continuã:

Noi doi, singuri, discutând despre virilitate ; Walt Witman, Papini şi ceilalţi. Ea a cetit puţin, dar mã ascultã. Ştiu cã mã place. Mi-o spune. Mãrturiseşte cã s-ar da ca într-un poem din Tagore, pe plajã, în început de furtunã. Literaturã."

,,Patima creşte, delicios şi firesc amestec de idilã, sexualitate, prietenie, devoţie. Cînd stau lângã ea pe covor, cetind împreunã, dacã mã atinge, sunt excitat şi mã turbur nebuneşte.[...] Ne spunem multe prin literaturã. Câteodatã ghicim amândoi cã ne vrem.[...]" (1993: 65)

Despãrţindu-i atâtea convenţii, ei se simt apropiaţi pe terenul, chipurile neutru şi ,,inocent", al lecturilor şi încearcã sã-şi spunã ce au de spus prin intermediul literaturii. Însã îndatã ce personajele s-au apropiat, şi-au spus cã se iubesc, adicã totul, lectura îşi pierde rolul ,,comunicativ", ei nu mai discutã despre cãrţi. Cum e şi firesc în cazul unei relaţii fericite, a unei iubiri nestãvilite ca a lor, lectura a fost doar primul pas,doar a participat la decizie… Încerc sã mã apropii de Adela lui Garabet Ibrãileanu unde totul e infinit mai complicat.

Medicul Emil Codrescu îşi educã mai întâi, apoi încearcã sã-şi cunoascã partenera cu ajutorul cãrţilor.

Cunoscând pasiunea femeilor pentru Paul Bourget, i l-am amintit mai mult ca un mijloc sã-mi dau seama de psihologia ei (Ibrãileanu 1974: 49).

În general, lecturile Adelei sunt pe larg discutate de cãtre critici. La fel ca-n cazul lui Gheorghidiu, analizând ,,bibioteca" lui Codrescu, criticul Al. Cãlinescu evidenţiazã opoziţia între ce citeşte El şi ce citeşte Ea: ,,Efectul de contrast, în acelaşi timp simetric şi antitetic, între biblioteca lui Emil Codrescu şi aceea a Adelei este frapant: la un pol - dicţionarul, Diogene Laerţiu, cataloagele, „vârtejul" cultural, Maelströmul de nume şi titluri, cuvinte şi idei, la celãlalt pol - bufonadele simpatice ale unui povestitor de succes la copii precum şi autenticitatea (cãci nu altceva, socoteşte Emil Codrescu, gustã Adela din Creangã) unui scriitor care se „inspirã" nemijlocit „din viaţã" (Al. Cãlinescu 1986: 115). Am putea scoate concluzia cã lecturilor sofisticate, adicã spiritului ,,idealist" al bãrbatului i se opune spiritul ,,pragmatic", realist al femeii. Ar fi prea simplu. Atunci când Codrescu i-l recomandã pe Turgheniev, reiese cã l-a citit, atunci când îl discutã pe Tolstoi, nu mai putem vorbi de ,,efecte de contrast", ci de frica de explicaţie, pentru Adela cartea e un pretext de a pune întrebãri, pentru Codrescu - de a fugi de rãspuns.

Cerându-mi apoi voie cu un ton perfid de rugãtor sã închidã cartea - cãci „s-a isprãvit capitolul" - mã întrebã dacã îmi place prinţul Andrei, adãugând cã din toate tipurile romanului, ea preferã pe acest prinţ.
[...] De data asta, însã, am pus deodatã distanţa între mine şi ea, am fost aproape cu vehemenţã de altã pãrere, deşi acum îmi dau bine seama cã din toate tipurile romanului, apreciez şi eu mai mult tot pe nefericitul prinţ.
Ea m-a privit tot timpul cu atenţie şi pe urmã mi-a spus cã prinţul Andrei, rece şi ironic în aparenţã, sensibil şi chiar sentimental în realitate, seamãnã cu mine. Apoi:
- Scumpul meu mentor ( întâia oarã îmi spunea acest cuvânt), prinţul e gelos de Anatol? Mata pricepi mai bine lucrurile astea.
- Cred cã nu.
- Mie mi s-a pãrut cã-i gelos, cu toate cã n-are motiv.
Gelos de prinţul Andrei... Are dreptate... Din cauza asta l-am combãtut! Acum îmi dau seama şi de cauza altor sentimente. […]
... Seamãn cu prinţul Andrei? Nu ştiu. Şi pentru ce mi-a spus-o? Ca argument ca sã-mi placã prinţul, ori ca motiv pentru care prinţul îi place ei? Oricum, nu-mi convine sã împart simpatiile ei cu nimeni, nici chiar cu un alte ego al meu! Şi nici chiar cu mine însumi... Nu vreau sã ţinã la calitãţile mele, ci, fãrã nici un discernãmânt, la mine! (Ibrãileanu 1974: 79-80).

Spre desebire de Sandu care adorã rolul de ,,critic" literar, care îşi învaţã iubitã sã comenteze, sã interpreteze (vom vedea), Codrescu refuzã sã dea o explicaţie banalã doar pentru cã simte ambiguitatea întrebãrii şi pericolul apropierii dintre el şi (personajul preferat de) Adela. O combate nu în numele justeţii critice, cum ar fi corect, ci ca s-o împiedice pe seducãtoarea fiinţã de la cucerirea unor noi teritorii. Dacã ar fi rãspuns da, era foarte gelos, cu toate cã n-avea motiv, fata (femeia) s-ar fi simţit, i se pare lui, fãrã îndoialã, victorioasã. Cãrţile la Ibrãileanu amânã atingerea care l-a apropiat pe Allan de Maitreyi. Au altã funcţie, aşadar. Cu infinitã perspicacitate, referindu-se la pasagiul de mai sus, R.G.ţeposu observã: ,,Aici se impune o precizare. Emil Codrescu face efortul metodic de a-şi implica tânãra partenerã într-un joc superior, aşa încât doar el sã aibã conştiinţa convenţiei. Când Adela alunecã involuntar, în aceeaşi mentalitate, naratorul tresare iritat, cãci intenţia sa nu e de a o converti la conversaţia lucidã, ci de a o face autenticã în inautenticitate. El nu vrea sã-i educe gândirea, ci trãirea" (ţeposu 1983: 85-86). Dar e foarte clar cã ,,tânãra partenerã" nu alunecã nicãieri involuntar. Tonul ei perfid de rugãtor, adresarea scumpul meu mentor, pretinsa ignoranţã (mata pricepi mai bine) etc., ne ,,trãdeazã" o Adelã foarte bine pusã la punct la capitolul convenţie şi inautenticitate şi nu avem nici un dubiu cã Adela n-a înţeles ce n-a vrut sã-i spunã Emil Codrescu. Cartea n-a avut un rol instructiv nici de data aceasta. Lectura e pentru Emil Codrescu acel nu uşor, inocent care-l fereşte de ,,responsabilitãţi" şi-i permite sã evite decent întâlnirea cu Mãria Sa, Laşitatea personalã.

Înainte de a ne referi la lecturile lui Sandu (la care e mult de spus), vom face o micã observaţie referitor la Felix din Enigma Otiliei şi una dintre lecturile lui.

Ajuns acasã, intrã de-a dreptul în odaia Otiliei si cãutã poeziile lui Samain. Le rãsfoi, se lãsã pe un scaun cu ele în mânã, apoi se-ntinse pe sofa. Atmosfera aceea vaporoasã, mãtãsoasã, îl umplea de înfiorãri noi. Nu-i plãcea în fond poezia, o gãsea prea preţioasã, dar pricepu prin ea reveriile Otiliei, tumulturile ei tãcute de fatã. Pe marginea mesei zãri un degetar şi o pãpuşã de stofã. Din paginile volumului cãzu un mic ac de pãr ondulat şi o panglicã verde. Otilia îi apãru ca o fiinţã fragilã, suferind la o muzicã prea tare, ca o floare respirând în întuneric umiditatea. O fatã care citea astfel de fluiditãţi nu putea fi o fiinţã diabolicã, ci contemplativã, victimã a oricãrei mişcãri pasionale prea tari, dependentã de cel care ar fi fascinat-o. Urî pe Samain. Se duse în odaia lui şi luã o carte medicinalã în care se vorbea tocmai de conformaţia femeii şi autorul sublinia cu oarecare patetism destinul ei de pasivitate. Felix îl cãutã în zilele urmãtoare pe Weissman şi nu-l lãsã pânã nu cãpãtã pe Weininger. Îl citi cu pasiune, dar amãrãciunea acelui original sinucigaş nu-l contaminã. Dimpotrivã, rãmase cu convingerea cã femeia e o fiinţã slabã, victimã a fiziologiei ei, orientabilã dupã bãrbat, care trebuie s-o ocroteascã şi sã-i împrumute personalitatea lui (Cãlinescu 1997: 269-270).

Pentru un citat atât de mare, voi fi mai laconicã în comentariu. Despre Otilia circulã cele mai diverse şi contradictorii zvonuri. Însuşi Felix se convinge cã ea-i mai uşuraticã uneori decât ar vrea sau crede el. Îi vine mult mai uşor sã înţeleagã psihologia fetei judecând dupã carţile ei, decât dupã ea însãşi. Cartea îi dã siguranţã şi certitudine, în timp ce reala Otilie îi dã mereu tocmai o senzaţie de incertitudine. În fond, nu cartea în sine conteazã, ci persoana care a citit-o şi a simţit ,,atmosfera aceea vaporoasã" a cãrţii. Am şi bãnuiala cã autorul îi joacã o farsã personajului: nu cred în seriozitatea lui când îl pune pe Felix sã citeascã, ar trebui sã-l citesc pe Samain (şi nu-mi convine deloc), aşa n-am argumente… Pur şi simplu, de la Cãlinescu mã aştept mereu la ,,surprize"...

Nu e cazul lui Holban. Profesor de francezã, înfocat admirator al clasicilor, personajul Sandu a gãsit cel mai adecvat mod de a plictisi arsenalul de personaje şi cititori care uitã de cele mai multe ori sã aprecieze acuitatea, agerimea, clarviziunea, inventivitatea, sagacitatea (in Dicţionarul de sinonime al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, ediţia a II-a, revãzutã şi adãugatã, 1997, Bucureşti, Luiza Seche, Mircea Seche, la pagina 831 mai figureazã şi alte cuvinte potrivite de la care ne-am abţinut însã din bun-simţ şi lipsã de spaţiu) lui criticã. Subliniem cu o admiraţie moderatã cã personajul Sandu din cele trei romane ale lui Holban foloseşte absolut toate posibilitãţile ,,comunicative" ale lecturii. Dupã pãrerea lui Nicolae Manolescu, ,,naratorul şi celelalte personaje recurg la literatura anterioarã ca la un mijloc de a se raporta unele la altele sau ca la o modalitate analiticã […]; indiscreţiile acestea ale lui Holban constituie prilejuri pentru o lecturã corectã, în dublu registru, a romanelor" (1999: 204).

Personajul din O moarte care nu dovedeşte nimic şi Ioana îşi ,,foloseşte" iubitele când e vorba de lecturi (şi nu numai):

Ca sã nu pierd timpul, încercai sã vorbesc cu ea de picturã sau literaturã, subiectele care mã interesau orişicând. Îi dam sã citeascã volumele pe care le studiam în acelaşi timp şi discutam mai pe urmã impresiile (Holban 1997: 9).

Ea e aici Irina, iar lectura e cea ,,utilã" şi lipsitã de afecţiune, rece şi informativã. El nu vrea nimic în afarã de carte, cãci femeia nu are dreptul sã se exteriorizeze prin intermediul unei lecturi. Pe Sandu îl intereseazã Cartea, nu Femeia. În Ioana gãsim acelaşi rol al cãrţilor, fiind vorba de un grad de utilitate mai avansat. Admiraţia nemãrginitã a lui Sandu pentru Ioana vine şi din ,,inteligenţa virilã" a acesteia (de parcã poţi iubi o femeie pentru inteligenţã virilã!):

Inteligenţa ei constã în spirit critic cu ocazia cãrţilor, ceea ce n-am mai întâlnit niciodatã la altã femeie, de obicei mai subtilã, dar prea personalã, şi-şi traduce impresiile numai prin „îmi place" sau „nu-mi place". Întotdeauna pãrerea Ioanei, spusã cu ample detalii, foarte serioase, e exactã, şi n-am nici o ezitare când ea îmi recomandã o carte, explicã pe eroi tot aşa de bine ca şi pe eroine, şi nu o datã m-a învãţat multe lucruri asupra lui Neron sau Mitridate ai lui Racine, personagii pentru mine atât de familiare. Inteligenţã virilã, fãrã memoria facilã a femeilor. [...] Tot ca un bãrbat, pentru a citi o carte serioasã, renunţã la lume, vreme îndelungatã, la toaletã, şi nu e în stare sã cleveteascã, nu din bunãtate, ci pentru cã vecinul nu o intereseazã decât atunci când poate scoate explicaţii pentru suferinţele ei (Holban 1997: 98).

Ioana este utilã pentru cã recomandã numai cãrţi bune şi comenteazã ,,valabil". Dacã n-ar face-o, nu ştim ce ar mai atrage la ea. Totul e legat de cãrţi. Sandu e atât de livresc, încât numai o bibliotecã cu fustã îl poate interesa, bibliotecã exigentã, clasicã, cu cãrţi care ar corespunde, dacã se poate, exact preferinţelor lui. Şi dacã Al. Cãlinescu face mereu distincţii între ,,bibliotecile" cuplurilor (Gheorghidiu şi Ela, Emil Codrescu şi Adela), în romanele lui Holban aceastã operaţie ar fi imposibilã: nu poate fi vorba aici de vreun contrast. Iubiţii noştri s-au izolat într-o singurã bibliotecã şi nimic nu-i va despãrţi atâta timp cât citesc aceleaşi cãrţi.

Şi literatura e de vinã cã nu ne împãcãm cu iubitele noastre. Trãim în iluzii şi realitatea apoi nu ne place. Irina nu seamãnã cu cinstita Andromaca, pentru care nu existã slãbiciuni şi care rezistã fãrã greutate imprecaţiilor lui Pirus; cu Esther, ce-şi riscã viaţa ca sã-şi salveze neamul; cu Monime, supusã hotãrârilor soartei, decisã sã accepte dorinţa impetuoasã a lui Mitridate, renunţând la propriile ei sentimente; cu Bérénice, ce are curajul, oricât de tragic ar fi, sã plece, lãsându-l pe Titus obligaţiilor sale imperiale; cu Junie, care, cu toatã gravitatea evenimentelor, nu va ceda fãrã inelul de nuntã pe deget. Din pricina închipuirilor lui Racine, Irina, singura cu respiraţia veritabilã, mi se pare bicisnicã şi fadã (1997: 51).

Cãrţile au efectul cel mai dezastruos posibil: ne îndepãrteazã de fiinţa apropiatã (spre deosebire de personajele lui Mircea Eliade). E vorba de o interpretare eronatã, exageratã a literaturii. Şi Ragaiac exagereazã aşteptând vreo femeie idealã sã coboare din cãrţi, dar nu e atât de îngrozitor de lucid (ca Sandu).

Prima carte cititã de Ioana de la mine a fost La femme et le pantin a lui Pierre Louys. Aveam pentru ea multã admiraţie, parcã se suprapunea celor mai intime vibraţii, şi mi-e fricã sã o recitesc, ca sã nu fiu dezamãgit (Holban 1997:189).

Iluziile lui Sandu sunt legate tot de cãrţi, se teme sã reciteascã o carte, la fel cum s-ar teme dacã femeia tânãrã şi frumoasã ar îmbãtrâni dupã câţiva ani, iar tu nu vrei s-o vezi decât aşa frumoasã cum era atunci, nu are importanţã ea, ci imaginea ei, impresia şi sentimentul tãu de admiraţie. Sandu e în stare de ,,deziluzii livreşti", pentru cã Ioana nu-l deziluzioneazã nici când pleacã la altul. Gelozia lui Sandu este exprimatã, nu avem deja nici o surprizã, tot cu ajutorul cãrţilor.

Literatura era doar un pretext pentru mine, iar torturile ce le sufeream şi încercam sã i le transmit erau mascate prin analiza asupra vreunei cãrţi (Holban 1997:135).

Analiza acestei cãrţi ar fi extrem de subiectivã din cauza partie pris-ului personal. ,,În Holban nu se ascunde însã un critic, ci mai degrabã un diletant curios de prea multe lucruri" (Manolescu 1966: 148). Este ,,diletant" şi atunci când încearcã a face apropieri între ceea ce i se întâmplã luişi romanele de dragoste pe care le citeşte:

Limite vedeam chiar şi acolo unde nu mai exista nici o bãnuialã, în sacrificiul meu pentru corpul ei sau în viaţa a doi îndrãgostiţi din cine ştie ce carte celebrã. Chiar şi în Tristan şi Isolda, simbolul dragostei pânã la moarte, aveam prilejul sã fac observaţia: totuşi, Isolda l-a lãsat pe Tristan sã plece şi apoi, fãrã sã mai foloseascã stratagema prin Brangöne, a acceptat sã se culce cu Mark (Holban 1997:164).

Cãrţile îi explicã ce i se întâmplã, nu existã ,,iubire pânã la moarte" nici în cea mai frumoasã poveste. Personajele noastre seamãnã cu nişte actori care joacã o piesã strãinã:

Şi atunci eu ripostez, refãcând astfel atmosfera din Adolphe (carte care, împreunã cu L'Amoureuse a lui Porto-Riche, se gãsea deseori în discuţia noastrã. Ioana afirma cã ni se potrivesc): „Dezastrul este şi mai mare pentre cel iubit!" (1997: 127).

Pânã şi acest ,,celãlalt", care prin contrast cu Sandu, ne-am aştepta sã fie mai puţin livresc, totuşi nu este.

Celuilalt nu-i plãceau clasicii, îi cunoştea pentru cã era la curent cu orice, iar din Racine scotea câteva idei interesante şi nu explicarea vieţii. Cum viaţa îi era livrescã, nu-l sesizau apropieri cu cele ce i se întâmplau şi lui. Se considera uneori personagiul central din vreo carte care îl pasionase pentru cine ştie ce teorie ce putuse sã extragã de acolo, dar apropierea era complect şi totdeauna complezentã (1997: 140).

Prin aceastã caracteristicã, Sandu îşi exprimã delicat şi nuanţat ,,simpatia", dar nu ia în consideraţie propria ,,aderenţã" la cãrţi (ar fi fost onest). Iar descrierea pe care i-o face Ioana Celuilalt nu se deosebeşte de a lui Sandu:

Dar se califica la întâmplare, totdeauna cu complezenţe, cu titluri luate de prin cãrţi, şi mai ales se echivala cu vreun erou rusesc (1997: 115).

Relaţia dintre Celãlalt şi Ioana nu e consideratã niciodatã drept dragoste: ei se folosesc reciproc.

Aveam spaima mediocritãţii în care mã cufundam şi purtam chiar în servietã o carte. O citeam între douã treburi, în tramvaie. El trebuia sã-mi spuie ce citise, sã-mi dea ample detalii despre ce nu mai aveam timpul ca sã mã ocup personal. Îi plãcea sã povesteascã şi-l ascultam ceasuri întregi. Şi dacã câteodatã mã lãsam în voia lui, asta nu se cheamã dragoste: plãteam cinstit! (idem: 113)

Cartea e cea care te apãrã de mediocritate. Dar sã ,,plãteşti" cu corpul tãu o poveste? E credibil? Şi Sandu, şi Ioana au în preferinţa, în foamea lor pentru cãrţi ceva dezgustãtor, antipatic. O carte unde toţi citesc şi discutã literaturã… Dintre romanele lui Holban, prefer Jocurile Daniei. Slavã Domnului, nu prea ştim ce citeşte Dania (adicã este enigmaticã şi insesizabilã), nu stã împreunã cu Sandu discutând cãrţi sau descifrându-l pe simpaticul Racine.

Astfel, când am descoperit cã Dania citeşte ziarele şi cunoaşte notele cele mai ascunse, vreo conferinţã importantã, dar fãrã reclamã mare, vreun concert sau o veste politicã, mi s-a pãrut uimitor... (Holban 1997: 286-287).

Sandu (din Jocurile Daniei) citeşte în singurãtate şi nu are cu cine sã discute.

Am cãutat sã înţeleg care este motivul impresiunii puternice pe care o are lectorul la cartea lui Radiguet, Le diable au corps (1997:289).

Semnificativã carte. Probabil e lectura care i se potriveşte pentru moment. Dar personajul e repede deziluzionat.

Gãseşti într-o carte vreun rând care ţi se potriveşte perfect, care porneşte parcã de la cele mai intime experienţe ale tale, şi totuşi autorul lui este departe, în cine ştie care ţarã şi casã, ocupat la o trebã pe care n-ai fãcut-o niciodatã, atent la oameni care te-ar enerva. Sau poate, mort, vagabondeazã prin spaţiu, nemaiinteresându-se de necazuri care i-au amãrât viaţa şi care vibreazã în tine (1997: 308).

Totuşi firea poeticã învinge şi cãrţile apar (în cele din urmã) legate de chipul îndepãrtat al iubitei.

- Orchestra devenise diafanã, unduioasã, fãcusem din sunete o rochie pentru tine.
- Îmbrãcasem une jeune fille (Holban 1997: 245).

În ,,Structura semi-absenţei (Biografic şi literar în romanul Jocurle Daniei de Anton Holban)", Mihai Zamfir subliniazã rolul telefonului în ,,viaţa" celor doi (Cealaltã faţã a prozei, 1988: 82-91). Şi prin carte Sandu încearcã sã-i aminteascã iubitei de existenţa lui, are aşadar (cartea) acelaşi rol ca telefonul (uneori). El încearcã sã se apropie de ea, aşa cum fãcea şi altã datã, prin intermediul lecturii:

I-am dat cu o zi înainte o carte la care ţin foarte mult, Dominique. Cu foarte multã greutate am gãsit aceastã carte la librãriile din Bucureşti. Din timpul ei de petrecere în strãinãtate trebuia sã pãstreze puţin şi pentru mine. Mi-a spus mai târziu:
,, Am început pe Dominique într-un palace de la Nisa. Îţi închipui ce înseamnã aceasta, ce atmosferã prodigioasã?
Dar nu ştiu cât timp a avut Dania sã-şi continue lectura atât de intimã acolo, cãci cartea aceasta pretinde un decor mai firav (248-249).

Dar se pare cã decorul inadecvat şi modul de viaţã al Daniei nu-l ajutã pe Sandu. Dania nu se gândeşte la el, asta înţelege Sandu când ea îi vorbeşte de ,,atmosferã prodigioasã".

Îi spuneam cuvinte entuziaste despre o carte, iar Dania se emoţiona o datã cu mine. Dar nu mai aveam curajul s-o întreb dacã, dupã plecarea mea, a cãutat s-o citeascã. Şi discuţia despre cartea aceea trecea complect, ca o discuţie despre o ţarã îndepãrtatã, pe care n-ai putea-o vizita cu uşurinţã (1997: 268).

Probabil, pe Dania o emoţioneazã Sandu, nu şi cãrţile (sau lecturile) lui, iar acesta e incapabil sã-şi schimbe tactica (e decepţionant de constant). Alexandru Protopopescu considerã cã ,,adevãratã boalã a lui Sandu din cele trei cãrţi se dovedeşte a fi chiar literatura" (2000: 170). Nu putem decât sã ne exprimãm regretul cã nici Dania nu l-a putut ,,deliteraturiza". Acel Da uşor, spus inocent lecturii, a însemnat un Nu categoric spus ,,vieţii". Dar parcã nu aceasta e condiţia esenţialã a personajului? ,,Când a scrie înseamnã a te abandona interminabilului, scriitorul care acceptã sã-i susţinã esenţa pierde puterea de a spune ,,Eu". De aceea nu poate da viaţã unor personaje cãrora forţa lui creatoare le-ar garanta libertatea. Ideea de personaj, ca şi forma tradiţionalã a romanului, nu este decât unul din compromisurile prin care scriitorul, târât în afara lui prin literatura aflatã în cãutarea propriei esenţe, încearcã sã-şi salveze raporturile cu lumea şi cu el însuşi" (Blanchot 1980: 20).

Sandu rãmâne sclavul propriilor lecturi. Onestã, aceastã fiinţã ficţionalã îşi exteriorizeazã singurele raporturi fireşti: cele cu lumea ficţionalã. Lumea cãrţilor este lumea lui ,,adevãratã". În general, nu înţeleg de ce Sandu ţine neapãrat sã citeascã împreunã cu cineva. Literatura nu se face şi nu se citeşte în doi. Citeşti singur.


2.4. Intimidarea convenţiei sau mai bine cartea umilitã sau altfel

Poate ai citit mult - arzã-l-ar focul de citit şi ţi s-a pus un junghi.

(Aglae din Enigma Otiliei)

Uneori atitudinea faţa de carte nu mai e admirativã, analiticã ori de identificare. Uneori personajul nu vrea sau nu poate sã citeascã. George Cãlinescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Max Blecher sunt autorii care ne intereseazã acum.

Dupã-amiazã, Felix alese o ediţie ilustratã din La chartreuse de Parme şi merse la Titi.[...]
Felix se ridicã sã plece şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal pe care-l lãsase în colţul mesei. I-l întinse lui Titi întrebându-l dacã l-a citit. Acesta negã cu capul, luând cartea ca pe un album de preţ şi rãsfoind-o atent cu degetele uşor apropiate de muchia filelor. Privea mai cu seamã desenele.[...]
Felix vizitã dar din nou pe Titi, care îl primi cu bonomia lui placidã şi-l întrebã, ca sã nu trãdeze de la început scopul didactic al vizitei, dacã a citit La chartreuse de Parme. Atunci Titi scoase din cutie cartea pe care Felix n-o recunoscu la început, fiindcã era îmbrãcatã cu îngrijire în hârtie albastrã. O mulţime de zãloage chibzuite de hârtie arãtau locuri de interes. Taina lor se lãmuri repede:
- Mi-au plãcut mult desenele şi am copiat câteva! [...]
- Dar romanul te-a interesat, nu-i aşa?
- N-am avut vreme sã-l citesc - spuse calm Titi, înapoindu-i definitiv cartea - altã datã poate ţi-o cer! (Cãlinescu 1997: 48, 50-51).

E firesc pentru Titi care se leagãnã mereu sã nu prea citeascã, sã se comporte anormal. Întrebarea este de ce trebuia pus Titi sã citeascã şi de ce tocmai Stendhal? Cãlinescu ţinteşte (manevreazã) vreo convenţie aici? Urmãreşte ceva anume, altceva decât a-l caracteriza pe imbecilul Titi?

Existã scriitori interbelici, foarte puţini, (noi am descoperit unul singur) care nu-şi obosesc personajele cu diverse lecturi. Pe parcursul a trei romane (ciclul Hallipilor), personajele Hortensiei Papadat-Bengescu nu citesc aproape deloc. Şi în afarã de doctorul Rim, care are totuşi un fel de bibliotecã cu ediţii rare, dar nu pentru cartea în sine, ci pentru anumite particularitãţi ale ei extraliterare, lectura ca proces, ca fenomen, nu existã. Cu atât mai semnificativã e excepţia.

Lenora recãsãtoritã cu doctorul Walter se plictiseşte şi-şi gãseşte ocupaţii inofensive:

Restul timpului citea foiletoane. Temându-se de dezaprobarea lui Walter şi a lui Aimée, Lenora avea tresãriri când intra cineva pe neaşteptate şi ascunzãturi care-i dau impresia cã trãia complicat. Secretul ei fusese dovedit de Aimée, ce gãsise teancul misterios al Fantomei negre, pe care-l repusese la loc - viţiul matern pãrându-i inofensuv (Papadat-Bengescu 1986: 332).

O mai ,,prindem" o datã pe Lenora citind:

Lenora culcatã pe divan lângã geamul deschis, deşi timpul era rece, citea viaţa şi aventurile lui Rudolf Valentino (Papadat-Bengescu 1986: 425).

Lenora citeşte doar cãrţi proaste. ,,În decursul lungii sale fanãri fizice, Lenora va citi cãrţi care îi dau euforii de un erotism vag. Va prefera Viaţa şi aventurile lui Rudolf Valentino, stea masculinã de cinema foarte la modã, mai mult pentru frumuseţea lui de bibelou, decât pentru interpretarea artisticã" (Ciobanu 1965: 184). Şi aici lecturile caracterizeazã. Unui personaj plat, lipsit de complexitate - o lecturã adecvatã (la fel ca-n cazul Emiliei). Bãnuiesc aici ceva mai mult. O ignoranţã voitã din partea autorului. În Amintiri deghizate Ov. S. Crohmãlniceanu ne comunicã, printre altele, cã H P.-Bengescu mãrturiseşte cã pe Proust ,,nu l-a citit niciodatã, neavând rãbdare sã parcurgã nici primul volum din ciclu" (1994: 47). Nu vreau sã spun cã autoarea n-are ,,lecturi", nu mã intereseazã şi nu conteazã odatã ce-a scris atât de bine. Dar probabil literatura poate avea alt rol sau altã importanţã pentru anumite personaje interbelice, mai bine scris, nici un rol şi nici o importanţã.

Profesorul Rim are nevoie o singurã datã de o carte (cam dubioasã). Sã vedem:

Cum nu era vorba de elanuri irezistibile, cerceta metoda. Vulcanic în imaginaţie - credea el - avea un temperament precaut şi împodmolit. Faptele cereau mai mult o pregãtire matematicã decât se puteau bizui pe o desfãşurare neprevãzutã. Rim nu gãsise încã formula. Dar, stãruitor se gândea la ea, şi cu o rafinatã rãbdare. Într-una din seri, o discuţie mai poeticã ca de obicei îl fãcuse sã caute în bibliotecã un tom al lui Don Juan, pe care-l cumpãrase pentru preţioase ilustraţii vechi. De data asta însã fãcea apel la text şi, cu ochelarii frumos aşezaţi, pe când „doamnele" - cum zicea - lucrau în ordinea familialã a biroului, Rim cu un surâs protector, ruga pe Sia sã dea trei lumini, parcurse pe Don Juan fãrã sã fi gãsit însã informaţia doritã. Îşi zicea cã lucrarea nu e îndeajuns de bine dezvoltatã şi cam lipsitã de preciziunile cuvenite. Avea impresia cã circumstanţele - oarecât -diferã; cã Don Juan, care totuşi era „prototipul" şi deci şi patronul lui, ar fi avut o personalitate întrucâtva deosebitã (Papadat-Bengescu 1986: 211).

Cartea nu-l ajutã, nu gãseşte nimic în ea, nu are valoare. O singurã carte se bucurã de un rol mai ,,decent" (rolul de pretext):

Rãmãsese perplex la intrarea Hildei, care era şi ea acum jenatã de acest demers. Înaintase totuşi cu o carte în mânã:
- Vreau sã-ţi înapoiez volumul împrumutat: Les grandes Initiés!... (Papadat-Bengescu 1986: 446).

E vorba de scena în care Hilda, personajul pozitiv, îşi ia rãmas bun de la Walter. Din carte reiese (abstract, vag) cã ar fi fost ceva între ei. O relaţie fãrã cuvinte. Şi cartea n-a ajutat-o nici pe Hilda, o fi vrut ea sã-i spunã ceva … Walter, nu mã lãsa sã plec… ştii cã eu sunt cea mai potrivitã… n-o lãsa pe Aimée sã mã alunge, dar în fond viaţa e o luptã şi mult prea educata şi inteligenta şi delicata şi sufletul sensibil Hilda pierde, nu intrãm în detalii. Ce frumos ar fi fost dacã s-ar fi cãsãtorit Hilda cu Walter sau mãcar cu Pejan… Nu ne vom bucura însã de o asemenea nobilã întorsãturã a lucrurilor. Ni se sugereazã doar o situaţie fericitã, dar autorul e dur cu personajele sale. Cartea e restituitã şi atât (şi Hilda plecatã).

La Blecher, fenomenul ,,kitsch" e atât de general, încât lecturile ,,proaste" şi situaţiile inspirate de cãrţi iarãşi proaste, nu ne mai mirã deloc:

Ozy citea romane populare (Blecher 1999: 72).

Sau când copilul din Întâmplãri…îi face o vizitã Eddei şi-şi roade obrazul de pielea scorţoasã a fotoliului (din considerente sentimentale):

Mai mult decât durerea obrazului, mã tortura acum destinul mizerabil al eroismului meu, care sfârşise prin a juca, în carne şi oase, un episod din „Misterele curţii din Petrograd" (Blecher 1999: 84).

Romanele acestea îi par lui Emanuel (din Inimi cicatrizate) false în comparaţie cu ,,realitatea":

Într-un roman de senzaţie un scriitor imaginase o reginã perfidã şi capricioasã ce-şi mumifica amanţii şi îi pãstra în sicrie într-o salã circularã.
Ce era însã aceastã palidã viziune de scriitor pe lângã realitatea atroce din sala aceasta de mâncare cu oameni vii şi totuşi morţi, încrustaţi în poziţii rigide, întinşi şi mumificaţi în timp ce palpitau încã de viaţã (Blecher 1999: 136).

Avem impresia cã lectura la personajele lui Max Blecher e umilitã, dispreţuitã. Iatã cel mai semnificativ fragment în acest sens:

Deodatã se aşezã lângã mine un bãiat voinic, cu mânecile cãmeşii suflecate, cu gâtul roşu şi puternic, cu mâinile mari şi murdare. Se scãrpinã câteva clipe în cap cu toate cele zece degete, apoi scoase din buzunarul pantalonilor o carte şi începu sã citeascã.
Ţinea foile strânse în palmã ca sã nu le rãsfoiascã vântul şi citea bolborosind tare; din când în când îşi trecea toatã mâna prin pãr ca pentru a înţelege mai bine.
Tuşii semnificativ şi îl interpelai: „Ce citeşti?" îl întrebai eu, rãsturnat pe bancã, cu ochii în ramurile copacilor. Bãiatul îmi puse cartea în mânã ca unui orb. Era o poveste lungã în versuri despre haiduci, o carte sleioasã, plinã de pete de grãsime şi murdãrie; se vedea bine cã trecuse prin multe mâini. În timp ce mã uitam în ea, el se ridicã în picioare şi rãmase în faţa mea puternic, sigur de dânsul, cu mânicele rãsucite şi pieptul dezgolit.
Ceva tot atât de plãcut şi de calm ca a bate din talgere într-o vitrinã.
- Şi... nu te doare capul când citeşti?.. întrebai dându-i înapoi cartea.
Pãrea cã nu înţelege.
- Pentru ce sã mã doarã? Nu mã doare deloc, zise el şi se aşezã din nou pe bancã sã citeascã mai departe.
Existã aşadar o categorie de lucruri în lume din care eu eram menit sã nu fac niciodatã parte, paiaţe nepãsãtoare şi mecanice, bãieţi voinici pe care nu-i doare niciodatã capul. În jurul meu, printre copaci, în lumina soarelui, curgea un curent vioi şi amplu, plin de viaţã şi de puritate. Eu eram menit sã rãmân veşnic în marginea lui îmbâcsit de întuneric şi de slãbiciuni de leşin (Blecher 1999: 102-103).

Nu ştim titlul cãrţii, autorul ne rãmâne necunoscut şi nu atât cartea e kitsch (poate nici nu-i kitsch), cât actul lecturii. Bãiatul sãnãtos şi puternic care citeşte formeazã un contrast cu pipernicitul narator… Bãiatul pus alãturi de paiaţã, de clovnul din vitrina magazinului. Lectura i se pare naratorului ceva absurd. Se demitizeazã actul lecturii.

Şi mai propune Blecher încã o ,,definiţie" a cãrţii, cutremurãtoare (în Inimi cicatrizate).

Emanuel se uitã la titlu: conte de Lautréamont, şi, dedesubt cu litere groase: Les Chants de Maldoror.
Toatã noaptea ceti aceastã carte uluitoare. Zorile îl surprinserã rãsfoind-o avid, încântat de fermecãtoarea ei melancolie, torturat de imprecaţiunile ei amare, de sublima ei abjecţiune şi de halucinanta ei poezie. Era în cartea asta tot ce plictiseala, tristeţea, visul şi frenezia puteau întruni în poeme de fantasticã şi tulburãtoare frumuseţe. În zadar cãuta în tot ce cetise ceva care sã-i corespundã: cartea asta nu semãna cu nici un vers, cu nici o dulcegãrie poeticã, cu nici o crizã de literaturã. Conţinea un fluid veninos ce încet, încet şi pe mãsurã ce era cetitã, intra direct în sânge şi crea ameţeli şi febre ca un subtil şi virulent microb.
Înapoie volumul a doua zi cu un bilet, întrebând când poate sã facã o vizitã. Dorea sã cunoascã mai de aproape pe fata asta cu priviri oblice şi aerul misterios care ştiuse dintr-o datã sã-l intrige cu o lecturã atât de fascinantã.[...]
Emanuel, mulţumind pentru carte, fu mirat cã nu vede nicãieri vreo bibliotecã sau mãcar vreun volum.
- Ah, nu-mi plac cãrţile!... O carte nu e nimic, nu este un obiect, spuse Iza. E ceva mort... care conţine lucruri vii.. ceva ca un cadavru intrat în putrefacţie în care foşnesc mii de gândaci. Toate cãrţile le ţin în odaia de alãturi a îngrijitoarei mele, într-o ladã sub pat.
Şi adãugã pe şoptite ca o mãrturisire: Mi-e ruşine de faptul cã a trebuit sã cunosc viaţa numai din cãrţi... (Blecher 1999: 184).

Pagina anterioara :: eBooks :: Cuprins :: Despre autor :: Pagina urmatoare

© Universitatea din Bucuresti 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
This books was first published on paper at the Editura Universitatii din Bucuresti, under ISBN 973-575-786-9.
 Comments to: Liliana COROBCA -  Last update: July, 2003 - Web design&Text editor: Monica CIUCIU    
Recommended resolution: 1024x768 px.