I. STudii
Deşi sensul originar al cuvântului polemică
desemnează ideea de război (gr. polemos), în
dinamica vieţii intelectuale de pe toate meridianele şi
din toate timpurile, realitatea exprimată de această noţiune
sau de echivalentele ei în alte limbi a părăsit
câmpul de bătălie, în sens propriu, pentru
a se întruchipa în orizontul spiritului. Identitatea
,,genelor" originare nu s-a pierdut însă, ea doar
s-a metamorfozat. Ideea de confruntare, de dispută, de duel
s-a păstrat intactă. Ceea ce s-a schimbat au fost spaţiul
şi obiectul, combatanţii şi mijloacele de luptă.
Situată în cuprinsurile intelectului şi exercitându-se
asupra ideii, polemica îşi etalează virtuţile
sau viciile în funcţie de cei care o practică, de
catehismul lor strategico-tactic, de ,,armamentul şi tehnica
de luptă". Ea s-a născut din tensiunile diversităţii,
din atotputernicia relativului şi din obsesia adevărului...
Câteodată, din vocaţie misionară, adeseori din
orgoliu narcisiac. Deşi orice domeniu al cunoaşterii umane
este apt de a stârni şi fructifica polemica (,,Du choc
des opinions jaillit la verité" spunea Montesquieu),
umanistica rămâne spaţiul ei privilegiat. Aici,
mirajul adevărului este cel mai adesea însoţit de
ispitirile ludicului. Ironia, sarcasmul, scenografierea pamfletară
sunt produsele acestei propensiuni. De aici relieful şi spectaculozitatea
confruntărilor, dar nu o dată şi rătăcirea
lor. Fiindcă, pornit în căutarea adevărului
sau hotărât să şi-l impună pe cel deja găsit,
polemistul îşi încrucişează drumurile
şi adevărurile cu ale altora. Nimic mai firesc în
această lume a căutărilor perpetui. Numai că adesea,
exploratorii ideii se transformă în exploratorii exploratorilor.
Şi aceasta nu de dragul adevărului pur şi simplu,
ci de dragul propriului adevăr.
Consecinţele unei asemenea deviaţii sunt
aproape totdeauna perturbatoare şi ele se concretizează
în subterfugii şi mistificări cu scopul de a fortifica
slăbiciunile proprii şi de a slăbi forţa argumentelor
celuilalt. Procedeele sunt arhi-cunoscute. Se transformă discuţia
din planul ideilor în cel al persoanelor, se decontextualizează
şi se recontectualizează discursul adversarului, se selectează
detaliul vulnerabil şi se ignoră realitatea neconvenabilă,
se ignoră problema incomodă şi se dă răspuns
unor întrebări auto-confecţionate sau sunt atribuite
conlocutorului idei discutabile pentru a le putea contrazice.
Când asemenea tehnici nu apar totuşi suficient de convingătoare,
argumentele sunt înlocuite cu ironia, zeflemeaua ori insulta,
sub pana unor condeie sprintene, de obicei destul de eficace în
a compromite adevărul prin ridicularizarea purtătorului
de adevăr. Pentru că nu puţine sunt spiritele polemice
care-şi imaginează că strălucirea formală
a unui discurs sau celebritatea oficializată pot substitui
regulile autentice ale accesului la adevăr. Atât cât
ne este nouă dat să-l descoperim la un moment dat.
Nu se cuvine, cu toate acestea, să dai foc la
moară din cauza şoarecilor. Pentru că demersul polemic
al cunoaşterii nu este doar spectaculos şi incitant, ci
de cele mai multe ori, el dinamizează căutările, le
adânceşte şi le nuanţează, determinând
până la urmă o proiecţie caleidoscopică
de lumini asupra realităţii supuse luminării.
Unul dintre marii polemişti ai zilelor noastre,
O. Paler, în cunoscuta carte ,,Polemici cordiale",
făcea o apreciere cu valoare emblematică: ,,Polemicile,
pasiunile, controversele au împiedicat cultura să semene
unui lac somnolent pe care se aşează netulburată mătasea
broaştei". Tot el însă, având şi
atuul exemplarităţii, făcea o disociere, mereu actuală
şi mereu necesară: ,,... e necesar, cred, să deosebim
polemicile care slujesc idei, de cele care slujesc doar interesele,
pasiunile care iau foc de cele care vor doar să dea foc".
Dimensiunea polemică a cărţii mele îşi
are ca model etic cartea mai sus amintită şi pe autorul
ei. În mărturisirea care temeiniceşte caracterul
cordial al polemicilor sale", nu pot să polemizez cu
oricine nu pot să polemizez despre orice şi nu pot să
polemizez oricum", mi-am regăsit propria opţiune,
mai puţin prima parte. Pentru că în viziunea mea
eu nu polemizez cu cineva, ci cu ceva. Partenerul
de dialog este un emiţător de idei, gânduri, sentimente
şi pe mine nu mă interesează emiţătorul, ci
mesajul lui. Ar însemna să nu-mi exprim opinia despre
ceva, să nu apăr sau să nu resping ceva
fiindcă îmi este indezirabil cineva. Tocmai
pentru a sublinia această perspectivă a demersului meu
exegetic mi-am instituit cartea POLEMICI IMPLICITE.
Pe de altă parte, chiar dacă substratul
sau propensiunea polemică reprezintă o invariantă
a scrisului meu, nu toate componentele cărţii se află
în orizont polemic. Nu cred în permanenţa negaţiei
şi nici în infailibilitatea confruntării. Adaptând
o cugetare a lui N. Iorga, aş spune că ,,disponibilitatea
admiraţiei pentru om e ca parfumul pentru flori; ea nu se
înalţă din suflete vestejite". Bucuria admiraţiei
şi propensiunea spre armonia afirmativă ozonează spiritul
şi înfloreşte sufletul. Nu ne definim doar prin
negaţie, ci mai ales prin ceea ce afirmăm şi prin
ceea ce făptuim.
Prin urmare, polemici implicite având
ca obiect ideea şi nu emiţătorul ei, armonii
afirmative generate de făptuitori şi de fapte de cultură,
având ca punct de plecare bucuria regăsirii în
ceilalţi şi ca punct de sosire cunoştinţa şi
conştiinţa cititorului.
