eBooks

Pagina de start

Cuprins

Despre autor

I. STudii

TRISTEŢILE ŞI SĂGEŢILE UNUI CĂLĂTOR:

ALECU RUSSO

Călătoria în alte spaţii, pe alte meridiane, dincolo de hotarele ţării, atunci când se transformă în literatură, poate consemna şi referinţe la spaţiul şi lumea din care a plecat călătorul. Tentaţia comparaţiilor explicite (implicit, totdeauna memorialistul îşi formează şi-şi ordonează impresiile în funcţie de realitatea care-i este familiară) variabilă de la un scriitor la altul, şi ca selecţie şi ca frecvenţă şi ca mod de organizare se concretizează, de obicei, în consideraţii sau relatări vizând caracteristici ale spiritualităţii româneşti, ale istoriei şi geografiei naţionale, ale vieţii sociale şi politice.

Generaţia paşoptistă, romantică în esenţa ei, prin aspiraţii, forţă de angajare în istorie, viziune asupra lumii şi literaturii, a fost o generaţie de călători. Drumurile Europei, ca şi drumurile ţării, sunt străbătute de aproape fiecare dintre scriitorii paşoptişti, chiar dacă nu totdeauna aceste călătorii se concretizează şi în memoriale. Atunci când lucrul se întâmplă, paginile scrise devin mărturii ale unor experienţe de cunoaştere de prim ordin. Ele dezvăluie, pe lângă identitatea vocaţiei scriitoriceşti, impactul unor conştiinţe stăpânite de febra renaşterii naţionale, cu realităţi ale lumii civilizate, apte să stârnească nu numai emoţii de diverse ordine, ci şi gânduri reformatoare, ispite comparative, aspiraţii înnoitoare.

De la Dinicu Golescu şi până la I. Codru-Drăguşanu, tinerii din Principatele Române pornesc întru descoperirea lumii, îndeosebi a Occidentului, fără a ignora însă faptul că şi ţara lor aşteaptă să fie descoperită. Din generaţia paşoptistă, alături de V. Alecsandri, M. Kogălniceanu şi D. Bolintineanu, se impune şi ,,călătorul" Alecu Russo. El reprezintă, însă, o figură oarecum aparte. În primul rând, prin spiritul critic, uneori caustic, apoi prin modul în care experienţele lui de călător peste hotare sunt raportate la orizontul material şi spiritual românesc.

Dacă ar fi să-l raportăm la Dinicu Golescu, de pildă, cea dintâi constatare ar fi perspectiva antitetică asupra aceluiaşi tip de experienţă umană. În timp ce boierul de la începutul sec. al XIX-lea străbătea Europa, fascinat de spectacolele civilizaţiei apusene şi împovărat de realităţile aproape medievale din propria ţară, Alecu Russo rămâne fascinat de binecuvântările realităţilor româneşti pe care, integrându-le în splendorile vestului, le pune în lumină atât pentru a-şi sublinia identitatea, cât şi pentru a o propune cunoaşterii şi asumării.

Cronologic, la unii dintre memorialişti, primele călătorii sunt cele prilejuite de efectuarea studiilor. De obicei, amintirea lor este rar consemnată memorialistic, iar atunci când se face referire la un asemenea episod biografic, perspectiva este a maturului care-şi aduce aminte. Nu de realităţile pe care le-a străbătut, ci de ecoul sufletesc al experienţei propriu-zise.

Amintirile lui A. Russo consemnează o astfel de experienţă. Ea este pusă însă sub semnul tristeţii, al dezrădăcinării. ,,Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana minţei la aşa părinţească multe veacuri şi-a plimbat el cortul de pe şesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutându-şi pământul strămoşesc... acum încă e pribeag pe lumea înţelepciunei, şi trebuie în neagra străinătate să-şi agonisească putere, pentru a mărturisi şi sfinţi patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină ca o luntre uşoară în toate părţile, şi se întoarce când la apus, când la răsărit, când la miazăzi, când la miazănoapte, ca frunza vârtejită de furtunele toamnei... departe trebuie să câştige inimă şi pânea sufletească"1.

Sub semnul unei atari necesităţi şi în circumstanţele afective proprii vârstei, călătoria capătă nu atributele unui agrement, ci ale unui supliciu.

,,... copilul crescut în huzur, în bumbac şi în toate dragostele mamei trece într-o caretă... careta se mişcă... se tot mişcă... merge şi tot merge peste nouă ţări şi nouă hotare... icoana tristă a vieţii politice a bietelor ţări... Dar lumea are sfârşit... careta s-a oprit... unde?... se trezeşte copilul între feţe ce nu a mai văzut, aude o limbă ce nu o ştie!... Inimioara i se sfâşie... multe zile lungi, gândul îi zboară acasă... dar casa... călătoria, oamenii şi lucrurile nouă se amestec în închipuirea sa, viaţa lui ia alt curs, trecutul se şterge... şi de român îi mai rămâne numai o scânteie în fundul inimei, o scânteie ascunsă, fugară, înăduşită, neînţeleasă de bietul copil, acea scânteie ce se priface, într-un ceas, în focul mare şi luminos al româniei!"2

Amintirea acelor ani este atât de puternică şi experienţa atât de împovărătoare, încât A. Russo nu ezită să pună sub semnul fericirii doar pe aceia care n-au fost nevoiţi la asemenea pribegii. ,,Fericiţi acia care nu au pierdut din ochi pragul casei!... au crescut în sărutările soarelui, în toată volnicia câmpiilor înflorite, în dizmierdările limbei şi în toate bucuriile copilului..."3.

Ar fi eronat dacă aceste gânduri ar fi interpretate drept mărturie a unui spirit care dispreţuieşte călătoria sau doar călătoria în străinătate. Dacă în ,,Amintiri" atitudinea lui este generată de registrul unei aduceri aminte pecetluite de afectivitatea vârstei fragede, în ,,Piatra teiului", de pildă, el conferă călătoriei valoarea unor experienţe fundamentale, cu caracter iniţiatic. Numai că, în conformitate cu spiritul său critic şi datorită unei foarte răspândite deprinderi în epocă de a călători în străinătate, în căutarea frumuseţilor pitoreşti, a agrementelor de tot felul, A. Russo, în maniera sa obişnuit polemică, ţine să atragă atenţia că multe din atracţiile acestor voiajuri peste mări şi ţări, pot fi descoperite în chiar spaţiul românesc, din păcate foarte puţin cunoscut.

,,Foarte mulţi dintre tinerii noştri, întorşi la căminul părintesc, vorbesc despre întâmplările pe care Italia le-a semănat în calea lor, şi amintirile acestea sunt ca o palidă răsfrângere a parfumului frumosului ei soare. Care dintre noi n-are la îndemână o anecdotă auzită la Paris, o aventură la Viena, o lovitură de stilet la Veneţia, nu ceas de dragoste la Florenţa şi o plimbare în golful Neapolului, în voia unei vele latine, care se leagănă capricios la lumina miilor de facle a voluptoasei cetăţi, scânteind ca stele atârnate de bolta cerească, electrizat de o mândră napolitană cu iubirea arzătoare ca un siroco din ţara ei, cu ochii aruncând flăcări, adese tot aşa de grozave ca ale Vezuviului. Apoi un drum printre sfărâmăturile şi bucăţile împrăştiate ale columnelor de marmură, ale fântânilor secate şi ale arcurilor de triumf din întristata Romă! Cine nu şi-a muiat mâna plecat pe marginea luntrii, în limpedea undă a frumosului Leman, cel cu contururi gingaşe ca gâtul unei lebede, cu vile răcoroase şi vesele pe ţărmurile-i fericite, a acelui frumos Leman care slujeşte de oglindă Muntelui Alb, ca unei bătrâne cochete, mare şi poetic prin el însuşi, şi mai mare de când, în entuziasmu-i de poet, Voltaire zicea: «Lacul meu e întâiul!» Cine n-a trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de la Giessbach, cine n-a admirat şi n-a descris un asfinţit de soare pe Rhighi, cine n-a simţit nimicnicia omenirii şi micimea omului în faţa uriaşilor din Alpi cu piscuri de nea, cu brâul de verdeaţa întunecoasă, ca un simbol de nelămurit?"4

Ispitiţi până şi de îndepărtata Americă, unii dintre contemporanii săi dau mai curând dovadă de snobism decât de sete a cunoaşterii şi a trăirii frumosului. Ei se extaziază în faţa unor frumuseţi naturale pe care le ignoră în propria ţară.

,,Mai mult, noi, oameni fericiţi, abia răsăriţi la faţa pământului,
ne-am dus să ne plimbăm trândăvia ori nefericirile până şi prin pădurile feciorelnice ale Lumii-Nouă şi după ce am străbătut o parte a lumii, după ce am grămădit atâtea nume de oraşe şi atâtea poziţii geografice, numai ţara noastră nu ne-o cunoaştem, ţara noastră, care, după gazeta zilei, ar fi măsurând 500 de mile pătrate. De ce oare? Ca moldovean ce mă aflu şi pentru amorul meu propriu, n-aş vrea să fiu şi eu cuprins în dezlegarea problemei puse...

S-ar putea oare să fie cineva aşa de nedrept şi să spuie ori să creadă că Moldova ar fi un ţinut de stepă, în care soarele se trudeşte în zări fără sfârşit, în care verdeaţa slabă şi pălită te întristează? Nu, Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, întunecoase, câmpeneşti, îmbogăţit de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter nelămurit de suavă melancolie, ca parfumul unei flori delicate. Are un nu ştiu ce primitiv în prietenia colinelor ei, care te face să-ţi uiţi viaţa cu necazurile-i de fiecare clipă şi te adora într-o blândă şi mută admirare. Visare a sufletului, care-ţi adoarme durerea sub un văl de uitare, găseşti pe costişele-i singuratice, în fâneţurile-i deşerte, în pădurile acelea care nu cântă decât pentru ele; din toate izvorăşte parcă o cântare sublimă de păreri de rău şi de resemnare, de amară milă, apoi de zâmbet şi mai amar încă! În tăcerea câmpiilor ei simţeşti poezia unui bocet, apoi lacrimile întristate şi necontenite ale aceluia care singur se plânge pe sine; parcă vezi pe un om care moare şi-şi întoarce ochii topiţi către soarele vesel pentru alţii, dar palid şi fără raze pentru dânsul. Parcă vezi în icoanele ce te înconjoară stingerea tinereţii, melancolia unei luciri slabe pe un lac liniştit... Stăruieşte în natura aceasta singuratică o simţire adâncă de descurajare, o veşnică vorbire cu sine însăşi a unei păreri de rău, a unei dureri, apoi o privire sfioasă, în ceaţa zării, către viitor! Simţeşti parcă în bocetul înăbuşit şi fără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstii de îndoială, melodioase cânturi de slavă, o poezie fără nume, care te pătrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nici o limbă omenească ceea ce marele poet a numit «voci interioare» sfătuind între ele, vorbindu-şi o limbă necunoscută, faţă de care limba noastră omenească nu-i decât o palidă copie.

Amintirile istorice, legendele castelelor, care sunt farmecul călătoriilor în Elveţia, de pildă, unde sunt? Nu lipsesc nici acestea: sapă urmele răspândite ici-colo şi o să ai a scutura pulberea de pe vreo cetate romană o să găseşti săgeata unui arc dacic, ori frântura unei săbii a lui Traian, un turn, un pod, câteva lespezi cu vechile lor inscripţii latine, singurele anale pe care ni le-au lăsat vremurile de odinioară amintiri mari şi simple, ca şi natura care le înconjoară, tăcute, cu gândirea gravă, singuratece şi împrăştiate în furtuna tulburărilor care au frământat biata noastră patrie. Vei găsi locuri sfinţite de oasele străbunilor ori de vitejiile lor. Fă-ţi un drum din gândurile tale, ori aruncă în trecere o privire de admiraţie înlăcrimată spre Neamţ, lasă altă lacrimă în locul acela cu nume poetic care se chiamă Valea Albă, pe unde rătăcesc umbrele războinicilor lui Ştefan!"5

Deşi înflăcărarea polemică îi radicalizează poziţia, rătăcind-o
într-un extremism care de fapt nu-i este propriu, (,,Ce-mi pasă mie, moldovan ruginit, de scenele voastre din Italia, de serile voastre pariziene, de amintirile voastre din străinătate, de fantomele voastre nemţeşti, de comediile voastre imitate şi de povestirile voastre traduse şi adaptate!"6), imperativele pe care le pune în faţa contemporanilor sunt cât se poate de înţelepte şi de stringente. Sunt, de fapt, în cel mai autentic spirit al Daciei literare:

,,Zugrăviţi-mi, mai curând, o icoană din ţară, povestiţi-mi o scenă de la noi, pipărată ori plină de poezie, o mică scenă improvizată, căci bunul şi răul, simplul şi emfaticul, adevărul şi ridicolul se întâlnesc la fiecare pas. O să găsiţi în nevinovatele credinţi populare oricâtă fantezie voiţi, iar în năravurile amestecate ale claselor de sus, stofă destulă. Şi în loc să-mi plimbaţi prin Iaşi un personagiu de-al lui Balzac, care s-ar îneca în glodul de la noi, daţi mai bine eroului vostru o giubea largă, un anteriu din vremurile cele vechi şi bune, în vorbire o lăudăroşie de naivă, în felul de a se purta o asprime firească, şi puneţi în juru-i viaţa orientală alcătuită din despotism casnic şi din trai patriarhal. Apoi pe un divan, ori în căruţă de poştă, ori în rădvan, dacă-i dă mâna, faceţi-l pe acest moldovan să lucreze, faceţi-l să se mişte prin ţara lui. Imitaţia necugetată ne strică mintea şi inima, şi încet încet va ruina şi patriotismul dacă este patriotism! Imitaţia, care ne face să dispreţuim ce e naţional şi pământul nostru, ne încarcă creierul cu idei cu neputinţă de pus în legătură cu lucrurile vieţii zilnice"7.

Prefigurând parcă perspectiva străinului din ,,Balta Albă" a lui V. Alecsandri, acel călător care descoperă o lume exotică şi nu prea, Russo reinvocă valorile româneşti, nu impins de orgoliu, ci stăpînit de tăriile demnităţii şi ale adevărului.

,,Dacă din întâmplare ar cădea în Iaşi o broşură tipărită la Paris, ori chiar la Cernăuţi, intitulată: Un drum prin Moldova, Călătorie în Moldova, Schiţă ori altceva, în care autorul ar spune cam acestea, într-o frază lungă şi sforăitoare: «Într-un ţinut neştiut al Europei, ori necunoscut bine, am găsit un popor bun şi naiv încă, poetic în tradiţiunile lui de obârşie, poetic chiar în sălbatica neştiinţă, un popor cu bun-simţ, din care ai putea să faci tot ce vrei, impresionabil, locuind o ţară pe care destinul a înfrumuseţat-o şi a îmbogăţit-o; o comoară măreaţă de tablouri nouă acest popor, această ţară, în care oamenii sunt azi ca şi-n ziua în care natura a sfărâmat tiparul în care i-a creat, această ţară cu împestriţarea raselor ei deosebite, cu dialectele ei, cu îmbrăcămintea şi obiceiurile ei...» atunci, ca deşteptaţi dintr-un vis, am găsi şi ţara noastră vrednică de ceva!"8

Să remarcăm însă că, în mod implicit, A. Russo situează călătoria la rangul unei modalităţi foarte eficace de cunoaştere şi de auto-cunoaştere. O şi probează singur câteva pagini mai încolo când, referindu-se la obişnuinţa unora de a compara Carpaţii cu Alpii, el validează şi nuanţează în cunoştinţă de cauză această paralelă.

,,Am auzit deseori oameni comparând Carpaţii noştri cu munţii Sviţerei, deşi cei care spuneau asta n-au văzut niciodată, nici măcar în vis frumoasa Elveţie. Eu ce să spun? Într-adevăr, munţii noştri sunt frumoşi, măreţi, arătând mii de vederi pitoreşti, dar singuratice, care-ţi plac numai dacă eşti într-adevăr îndrăgostit de aşa ceva, şi acoperite de vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuieşte deosebirea peisagiilor noastre, vederi, dar nu tablouri largi, puncte, când strânse şi încadrate parcă anume, când desfăşurându-se în depărtare cu păşunile lor grase, aşa cum natura le-a semănat în Elveţia. Este şi măreţie şi sublim în culmile care se înalţă încununate de brazi întunecoşi cu coastele mâncate de şuvoaie, care acopăr văile de stânci şi ruine, dar nu-i măreţia Alpilor. În faţa acestora ochiul rămâne uimit, judecata neputincioasă. În faţa munţilor noştri, sufletul se lasă dus de visare: ca-ntr-o elegie fără sfârşit. Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieţii"9.

A. Russo ştie foarte bine că prin intermediul călătoriei se ajunge la cunoaşterea, nu numai a civilizaţiei materiale, nu numai a geografiei diverselor popoare, ci şi a profilului spiritual al acestora. E adevărat, cunoaşterea autentică nu este posibilă dacă rămâne la suprafaţa realităţilor contemplate, dacă nu este căutat adevăratul depozitar al specificităţii unui neam. În studiul ,,Poezia poporală", scriitorul moldovean îşi imaginează posibila experienţă a unui călător străin în Moldova: ,,Îmi închipuiesc că sunt un străin sosit în Moldova sau Valahia, cu dorinţa de a studia istoria, datinile, natura şi geniul neamului românesc. Cumpăr o bibliotecă întreagă de cărţi scrise în felurite jargonuri, istorie, poezie, jurnalistică etc.

Deschid o carte istorică şi văd în ea nume, date, pomeniri de războaie, însă nici o idee de mişcarea soţială, de instituturi, de gradul civilizaţiei diferitelor epoce. Nemulţămit, mă duc să vizitez monumintele, doar voi descoperi un vestigiu din lumea trecută: monumintele lipsesc! Mă întorc deci la limba şi literatura de astăzi! Aicia mă cuprind fiori de gheaţă!

Gramaticele îmi par nişte seci disertaţiuni de limbistică latină, franceză, italiană..., însă nu adevărate gramatici româneşti.

Cercetez literatura şi dau de o amestecătură indigestă de limbile neolatine, de o samă de idei luate fără nici un sistem de la străini şi, prin urmare, nu-i găsesc nici un caracter original.

Undi este dar românismul? Unde să-l caut, pentru ca să-mi fac o idee exactă de geniul român?

Din întâmplare mă primbl într-o zi printr-un iarmaroc şi deodată mă cred în altă lume. Văd oameni şi haine ce nu văzusem în oraşe; aud o limbă armonioasă, pitorească şi cu totul străină de jargonul cărţilor. De unde eram la îndoială dacă românii sunt o naţie sau o colonie cosmopolită modernă, un soi de Algerie franco-italiano-grecească, încep a întrevedea adevărul.

Iată un om cu fizionomia veselă. El intră într-o colibă de frunze, scoate de sub suman un instrument ce-i zice lăută şi se pune a cânta. Mulţime de oameni se îndeasă împregiurul lui şi îl ascultă cu dragoste, căci el zice balade strămoşeşti!... Ochii-mi se deschid; o naţionalitate întreagă se dezvăleşte în graiul, în hainele, în tipul antic, în cânticele acelor oameni".

ISTORIE ŞI FICŢIUNE ÎN ,,ALEXANDRU LĂPUŞNEANU"

Deşi când a apărut în Dacia literară, capodopera lui C. Negruzzi se intitula ,,Scene istorice din cronicile Moldaviei. Alexandru Lăpuşneanul", dând impresia că autorul va face mai curând istorie decât literatură, în realitate istoria este punct de plecare, canava documentară şi sursă de rostiri memorabile.

Ceea ce impresionează în mod deosebit este că într-o literatură fără tradiţie în care imitaţia şi originalul, realitatea concretă şi ficţiunea, romantismul şi clasicismul se aflau într-o nevinovată devălmăşie, C. Negruzzi reuşeşte să temeinicească o specie literară validând-o, prin calitatea ei artistică, drept model pentru urmaşi.

Poate că explicaţia cea mai convingătoare a acestei izbânzi se află în momentul de graţie al talentului său care a nuntit realul istoric cu ficţionalul artistic. Actul de transfigurare, propriu oricărei opere de artă, se realizează aici îm aşa fel încât impresia generală în mod constant, până astăzi este că istoria se ficţionalizează, iar ficţiunea se istoricizează. Nu este în această apreciere un joc de cuvinte gratuit. Ea nu s-ar putea aplica, de pildă, nuvelelor istorice ale lui A. Odobescu, unde istoria se interferează cu ficţiunea, unde actul narativ nu transfigurează, ci figurează. Realitatea istorică în nuvela lui C. Negruzzi este, pe de o parte, un fel de albie spaţio-temporală pe care alunecă sau se rostogolesc valurile imaginaţiei, iar pe de altă parte, un muzeu de tipuri umane din realitatea şi virtualitatea cărora el îşi alege exemplarele brute pentru a le modela după închipuirea proprie şi după legile psihologiei umane.

Izvoarele îi sunt, aşa cum se ştie, cronicile lui Gr. Ureche şi N. Costin. Dacă ar fi să inventariem preluările, am constata că fiecare din cele patru capitole are o rădăcină documentară. Ea este fructificată îndeosebi în cadrul dimensiunii narative, acolo unde se produc circumscrierile spaţio-temporale ori unde se preludează prin concentrare artistică, desfăşurările cu caracter scenografic. În pasajele de acest fel, scriitorul face figură de cronicar modern interesat să relateze pe baze de izvoare declarate pentru a respecta principiul adevărului şi acea exigenţă asumată de Miron Costin atunci când scria: ,,eu voi da seamă de ale mele câte scriu". În secvenţa a II-a a nuvelei, el chiar face, de două ori, referire explicită la sursa documentară: ,,zice hronica" şi ,,zice hronicarul în naivitatea sa". Şi cu toate acestea, identitatea istoriografică a relatărilor este metamorfozată în identitate imaginară prin integrare în construcţia artistică. Rolul lor este de a conferi autenticitate, de a permite manevrarea subiectivă a timpului, de a înlesni scenografierea coerentă şi tensionată a desfăşurării epico-dramatice.

Acelaşi rol îl joacă şi cele câteva rostiri memorabile pe care le preia aproape neschimbate din cronică: ,,De nu mă vor eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie", ,,zic să fie zis că de să va scula, va popi şi el pre unii", ,,nu hălăduia giupănesele boiarilor săi, nesilite". Că scriitorul le-a perceput imediat valoarea expresivă şi ascunzişurile conotative reiese şi din faptul că două dintre ele au fost transformate în mottouri de capitole (I şi IV), conferindu-le funcţie focalizatoare şi structurantă. Chiar şi în aceste cazuri, gestul lui Negruzzi nu se rezumă la o simplă preluare. Iar modificările nu sunt deloc întâmplătoare. În primul caz în afară de ritmica frazei care devine mai armonică, este operată o schimbare de persoană gramaticală. În locul persoanei a III-a ce patronează narativul este folosită persoana a II-a proprie structurilor dialogale, aşa cum este în cea mai mare măsură nuvela. Schimbarea nu vizează însă doar aspectul formal. Dialogul capătă relief şi tensiune, dar în acelaşi timp şi forţă caracterizantă pentru Lăpuşneanu. Abilitatea lui de a transforma voinţa poporului (pers. a III-a) în voinţă a soliei şi a celor reprezentaţi de ea (pers. a II-a), transferă răspunderea ostilităţii într-un plan minor, atribuie justificare hotărârii de a prelua tronul şi de a pedepsi, dar în acelaşi timp neutralizează un adversar redutabil, poporul transformându-l într-un virtual aliat. Cum se va şi întâmpla, de altfel, în episodul sacrificării lui Moţoc.

Aceeaşi operaţie de schimbare a persoanei este săvârşită şi asupra replicii din ultimul capitol, atunci când A. Lăpuşneanu îşi revine şi se descoperă călugărit. Între ,,zic să fie zis că de se va scula, va popi şi el pre unii" şi ,,M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu", diferenţa este sesizabilă, iar efectele remarcabile. De la detaşarea relatării şi ameninţarea oarecum neutră, explozia de furie din nuvelă ţinteşte direct pe cei cu care se confruntă din postura unei dramatice neputinţe şi în plus modifică semantic textul, înlocuind verbul a se scula cu a se îndrepta şi mai ales pronumele nehotărât unii cu numeralul nehotărât mulţi. C. Negruzzi are nu numai darul conciziei, dar şi pe cel al nuanţei. Şi mai are o înzestrare de prim ordin, capacitatea de a valorifica în chip excepţional virtualităţile dramatice, scenografice ale epicului. Însăşi construcţia nuvelei aşa cum s-a observat demult, este realizată dramaturgic, am putea spune noi, cei de astăzi, chiar cinematografic. Cele patru capitole pot fi echivalate unor acte, iar diversele episoade din interiorul lor în tablouri. Perspectiva modernă de lectură permite perceperea arhitecturii ca pe un montaj cinematografic, în care spaţiul şi timpul sunt investite cu valori expresive în planul imaginii şi al înţelesurilor, în care personajele se dezvăluie prin dialog, mişcare mimică şi... tăceri, în care conflictele sunt prinse în imagine printr-o dinamică multidirecţională.

Primul capitol cuprinde germenii ciocnirilor esenţiale (Lăpuşneanu boieri, Lăpuşneanu Moţoc, Lăpuşneanu popor) şi premisele desfăşurărilor ulterioare. După un racursiu istoric menit să fixeze decupajul de timp şi de spaţiu, ficţiunea literară devine suverană. Confruntarea dialogală dintre A. Lăpuşneanu şi solie, îndeosebi Moţoc, se plasează integral în planul invenţiei care va rămâne atotcuprinzătoare până la capăt.

Capitolul II debutând, de asemenea, cu un fel de montaj caleidoscopic de prim planuri sintetice, deschide o nouă perspectivă conflictuală (doamna Ruxandra-Lăpuşneanu), care pe lângă configurarea tragică a personajului feminin, dezvăluie şi alte laturi ale personalităţii domnului, înfăţişat astfel mai complex sub raportul biografiei şi al vieţii interioare. Tehnica recursiului este aici mai bogată. Timpul este întors şi reanimat, întâmplările semnificative şi funcţionale din punct de vedere artistic sunt asamblate într-un montaj esenţializat, iar revenirea în prezent capătă identitate de bazorelief policrom, prin plasarea în prim plan a domniţei (chip, costumaţie şi ceea ce se află dincolo de ele).

Capitolul este un fel de uvertură la cel următor, adică acolo unde culminează toate conflictele şi unde apare premisa deconflictualizării din partea finală. Este partea cea mai densă, cea mai spectaculoasă şi cea mai... cinematografică. Jocul dintre disimulare şi cinism, dintre spectacolul puterii discreţionare şi al neputinţei laşe ori demne, dintre ritmul acţiunii şi plastica imaginii, caleidoscopia gesturilor şi a replicilor, senzaţia că aici se focalizează totul, şi ce a fost şi ce va fi, toate conferă capitolului funcţia de punct geometric al nuvelei.

Capitolul ultim începe prin aceeaşi tehnică a montajului sintetic şi mozaicat, un fel de ritmare simetrică a structurii epico-dramatice, pregătind deznodământul. Arta lui Negruzzi, capacitatea lui de a imagina, de a asambla şi de a investi cu înţelesuri fiecare detaliu face ca perceperea deznodământului să se situeze la nivelul intensităţii maxime, prelungind tensiunile punctului culminant până în finalul care cade brusc. Ultimele două fraze absorbţie a istoriei în ficţiune închid cercul, simetric, sub semnul morţii violente.

Încercând punerea în evidenţă a felului în care istoria devine ficţiune, vom observa că Negruzzi pare a se conforma cunoscutei aprecieri a lui Aristotel: ,,datoria poetului nu este să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului şi necesarului".

Construcţia epică de fapt, mai curând cinematografică , identitatea vie a personajelor care se configurează prin dialog, situaţii conflictuale, gest şi mimică, cadru al desfăşurării, precum şi metamorfozele adevărului istoric din raţiuni estetice sunt componentele procesului de transfigurare, de instituire a imaginarului. Fireşte, materializarea şi validarea lor se produce prin limbaj, expresie, el însuşi a unui fel de logodnă între arhaic şi modern.

Două ni se par performanţele superlative şi subordonatoare: arta dialogului şi convertirea estetică a adevărului istoric.

Cu cele câteva excepţii, amintite deja, dialogul, spectacolul replicilor, reprezintă realitate imaginată, substanţă fictivă şi, în ultimă instanţă, mărturia forţei de invenţie a scriitorului. Dar, nu de invenţie orişicum, ci de invenţie funcţională, adică de invenţie legitimată de verosimil, ca produs sublimat al adevărului istoric şi psihologic. Să ne amintim dialogurile dintre Lăpuşneanu şi solia venită să-l întoarcă din cale, dintre domnitor şi Moţoc, după decapitarea boierilor, dintre mitropolit şi doamna Ruxandra.

Să ne oprim pentru ilustrare la acest ultim dialog. Lăpuşneanu s-a trezit din comă, avusese loc schimbul violent de replici dintre acesta şi mitropolit, ameninţarea turbată şi strigătul disperat al bolnavului, care se sufoca, de a i se aduce apă. Urmează două dialoguri integral caracterizante pentru personajele respective. Primul între Ruxandra şi Spancioc:

,,Doamnă! zise Spancioc, apucând de mână pre Ruxandra, omul acesta trebuie să moară numaidecât. Iată un praf, pune-l în băutura lui...

Otravă? strigă ea înfiorându-se.

Otravă, urmă Spancioc. De nu va muri îndată omul acesta, viaţa măriei tale şi a copilului acestuia este în primejdie. Destul a trăit tatăl şi destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiul".

Bărbat deschis, fără ocolişuri, hotărât şi necruţător. Replica îi este scurtă, precisă, fără podoabe şi întorsături de frază. Doamna, aşa cum o ştim din paginile anterioare, era o fiinţă fragilă, deşi curajoasă, plină de evlavie şi bunătate, având drept singur scut împotriva vitregiei destinului său doar credinţa fără de margini în Dumnezeu. Solicitarea lui Stroici o îngrozeşte. Replica ei este aproape interjecţională.

Al doilea dialog este cel dintre doamna Ruxandra şi Mitropolit:

,,Ce zici părinte? zise sărmana femeie, înturnându-se cu ochi lăcrămători spre mitropolitul.

Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pe tine. Zicând aceste, cuviosul Teofan se depărtă".

Dacă pentru soţia domnitorului propoziţia interogativă, în laconismul ei parcă şoptit, închide toată teama de păcat, dar şi grija de mamă, toată speranţa de salvare din partea celui care slujind lui Dumnezeu şi apărând cu străşnicie poruncile lui îi va putea călăuzi paşii întru credinţă şi curăţenie sufletească, pentru mitropolit replica îi dezvăluie întreaga ipocrizie şi laşitate. El nu îndeamnă deschis la crimă, dar sugerează fără echivoc înfăptuirea ei. Cu limbajul său sacerdotal, mieros şi protector, el transmite un mesaj satanic. Dacă pentru Spancioc raţiunea de stat putea funcţiona ca o scuză, pentru un slujitor al bisericii, mai ales pentru un cap al acesteia, singura raţiune nu putea fi decât aceea creştină. Arta lui Negruzzi se evidenţiază tocmai în această valorificare a virtualităţilor de expresie şi de ambiguitate ale cuvântului. Propoziţia ,,Domnul Dumnezeu să te povăţuiască" este golită de conţinut, aşa cum era şi personajul care o rosteşte. Căci, femeii nu i se dă posibilitatea de a afla povaţa Domnului, ci doar de a înţelege că ,,ambasadorul" acestuia purcede la instalarea noului domn, fiindcă ea a primit îngăduinţa, ba poate chiar misiunea, de a ucide. Şi pentru ca fariseismul să fie total, cuviosul Teofan (e de observat sensul antifrastic al epitetului) îşi încheie binecuvântarea cu formula consacrată ,,Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pe tine". Adică, să-l ierte pentru că aşa se spune morţilor şi să te ierte pentru că aşa se spune păcătoşilor.

Orice portret i-ar fi făcut acestui personaj, Negruzzi nu i-ar fi putut conferi atâta expresivitate definitorie, cum a realizat-o printr-o singură replică.

Aceeaşi înzestrare scriitoricească o descoperim şi în iscusinţa cu care autorul a subordonat adevărul istoric imperativului artistic. Proba cea mai convingătoare ne este oferită de metamorfoza biografică a personajului Moţoc. Dacă Negruzzi ar fi păstrat sfârşitul documentar al boierului şi s-ar fi rezumat la datele oferite de cronici, această capodoperă n-ar mai fi fost posibilă. Lăpuşneanu fără Moţoc, artisticeşte, ar rămâne un personaj irelevant, îndeosebi fără acel Moţoc care nu moare în Polonia decapitat, cum spun cronicile, ci în piaţa publică a ficţiunii literare.

eBooks

Pagina de start

Cuprins

Despre autor