eBooks Pagina de start
Despre autor
 

I. STudii

Când s-a nĂscut Ion CreangĂ ?

 

Iată o întrebare la care, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi scriitori născuţi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, istoria literară n-a putut răspunde cu precizie. Cauza se află în împrejurarea că, până în vremea lui A. I. Cuza n-au existat documente oficiale de evidenţă a populaţiei. Singura instituţie care înregistra naşterile, căsătoriile şi morţile era biserica, numai că adeseori mitricile acesteia, fie că au dispărut, fie că se dovedesc incomplete sau inexacte.

Unor asemenea circumstanţe se datoreşte şi incertitudinea care se menţine asupra datei de naştere a lui I. Creangă. Cei mai mulţi cercetători şi istorici literari au acceptat data de 1 martie 1837, consemnată de Creangă însuşi într-un fragment de autobiografie: ,,Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleşti, judeţul Neamţului, Plasa de Sus, din părinţi români..." Alţii (G. Munteanu, P. Rezuş etc.), pe baza mitricei descoperite şi publicate de Gh. Ungureanu în 1964, în care se găseşte consemnată şi naşterea lui Ioan, fiul lui Ştefan şi al Smarandei, au acceptat data de 10 iunie 1839. Această dată este menţionată şi de G. Călinescu şi de T. Vianu şi de Vl. Streinu, ca probabilă alternativă a celei dintâi. S-ar părea că, de vreme ce s-a descoperit mitrica amintită, problema datei de naştere a lui I. Creangă a fost definitiv rezolvată. Lucrurile nu stau tocmai aşa, de vreme ce o întrebare esenţială nu şi-a aflat un răspuns convingător: există oare mai mult temei de a respinge data indicată de I. Creangă însuşi, decât de a o accepta pe cea înscrisă în catastiful bisericesc? Unul din argumentele pentru o astfel de opţiune se bazează pe faptul că scriitorul însuşi, în diverse împrejurări şi-a comunicat vârste care nu dădeau constant acelaşi an de naştere. G. Călinescu chiar, se simte îndreptăţit să spună: ,,Creangă nu ştie niciodată bine cîţi ani are şi se contrazice de la mînă pînă la gură". Afirmaţia, ca şi aceea similară a lui Gh. Ungureanu, nu prea este confirmată de documente. Cu excepţia anului 1859 când, din dorinţa de a căpăta aprobarea de căsătorie şi hirotonisire, el se declară de ,,24 de ani trecuţi" (deci s-ar fi născut în 1835), celelalte contraziceri, ori nu-i aparţin cu certitudine, ori sunt numai aparente.

Din prima categorie face parte o adeverinţă eliberată de catihetul N. Conta din Fîlticeni (nr. 9, din 29 august 1855) în care I. Creangă este indicat de 15 ani şi o fotografie pe verso-ul căreia stă scris nu este sigur dacă de mâna lui I. Creangă ,,pozat în 19 dec. 1877, în etate de 42 de ani". Deci o dată se arată născut în 1840, altă dată în 1835. Celelalte contraziceri sunt doar aparente. După un obicei aproape general,I. Creangă, ori de câte ori este nevoit să-şi declare vârsta, într-un moment al anului ulterior datei sale de naştere o face indicând etatea în care a intrat. La 21 august 1859, în mărturia preotului de la Biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi, el apare de 23 de ani (deşi, de fapt avea 22 de ani şi patru luni), în codicele ,,matricular al Universităţii din Iaşi" din 26 oct. 1860, apare în vârstă de 24 de ani, ca şi în Catalogul auditorilor Facultăţii de teologie, anul I din 7 nov. 1860 (deşi avea 23 de ani şi opt luni). Că lucrurile stau aşa, o dovedeşte ,,Lista candidaţilor la Şcoala preparandală din Iaşi", scrisă de T. Maioresacu însuşi. Aceasta, indicând data elaborării, 10/22 februarie 1864 (deci înainte de 1 martie) consemnează în dreptul lui I. Creangă vârsta de 27 de ani, aşa cum se întâmplă şi peste 2 ani când, în situaţia corpului didactic al Şcolii primare de băieţi Trei Ierarhi din Iaşi, scriitorul apare în vârstă de 29 de ani. Deci, cu excepţiile amintite, anul de naştere este mereu 1837, adică anul pe care îl consemnează el însuşi în notele biografice.. Scrise într-un moment al vieţii când nu avea nici un motiv să-şi contrafacă biografia, adevărul lor nu poate fi refuzat de către istoria literară decât în mod arbitrar. De altfel, aceste note mai conţin o informaţie relevantă. ,,Poate să fi fost de vreo 11 ani scrie I. Creangă cînd am început a învăţa". Cum şcoala la care şi-a început ucenicia Nică a lui Ştefan a Petrei, a luat fiinţă în 1847-1848, rezultă că anul de naştere a scriitorului este 1837.

Pe ce se întemeiază susţinerea datei de 10 iunie 1839? Pe amintita mitrică la la Mânăstirea Neamţului, descoperită de Gh. Ungureanu la Arhivele Statului din Iaşi. Din păcate, această condică pare-se o copie după matrica originală, nu inspiră prea multă încredere, erorile, confuziile şi neglijenţele apărând în multe locuri. Ne rezumăm la a menţiona doar una singură. În aceeaşi condică în care e consemnată naşterea lui Creangă, este înregistrată venirea pe lume, la 20 ian. 1839, a unui băiat, din părinţii Ioan Cojocaru şi Nastasia (sora lui Ştefan a Petrei), în vârstă de 35 şi respectiv 30 de ani. Peste 3 ani (2 feb. 1842) aceiaşi părinţi au un nou băiat pe nume Zaheu (de fapt, pe nume Ion, fiindcă Zaheu e numele fratelui lui I. Creangă). Vârsta lor, după scurgerea a trei ani este tot de 35, tatăl şi 30, mama.

Dacă ne referim la secţiunea privind naşterea lui I. Creangă, inadvertenţele apar şi aici. Vârsta indicată pentru ,,Ştefan sîn Petre Ciubotaru" este de 30 de ani, iar pentru ,,Smaranda, fiica lui David Creangă", de 28. Fără a mai insista asupra faptului că este greu de presupus că primul copil s-a născut abia la 4 ani de la căsătorie, mai ales că Smaranda apărea în acte destul de tomnatică, să confruntăm aceste informaţii cu datele anterioare. Mai întâi, cu actul de căsătorie din 1835: ,,La 14 ianuarie s-au căsătorit Ştefan sîn Petru Ciubotaru, de 28 de ani; au luat pe Smaranda sîn Ioniţă Cujbă (de fapt ,,sîn David Creangă", dar copistul a încurcat rubrica 2 unde e înregistrată căsătoria tatălui lui I. Creangă cu rubrica de căsătorie 3 unde mireasa, fiică a lui Ioniţă Cujbă, devine fiică a lui David Creangă. Nota noastră (A.M.). Deci, în 1835 Ştefan a Petrei avea 29 de ani iar în 1839 avea 30?! Adevărul îl aflăm în catagrafia bisericească din 1829 (vezi ,,Ion Creangă, Documente, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Gh. Ungureanu", E.P.L., 1964). Acolo la familia David Creangă, Smaranda apare în vârstă de 11 ani, iar la familia Petre Ciubotaru, Ştefan apare în vârstă de 15 ani. Făcând socotelile de rigoare, la căsătorie mirele avea 21 de ani şi mireasa 17, iar în 1839, tatăl avea 25 şi mama 21 de ani

Cu asemenea erori şi neglijenţe mitricele în discuţie este greu, dacă nu imposibil să invalideze propria informaţie a scriitorului, ca şi cele consemnate de documentele menţionate în prima parte a intervenţiei noastre. De altfel, G. Călinescu citează atestaţia primită de Ion Creangă de la autorităţile bisericeşti: ,,Prin aceasta, subscriţii atestăm pentru Sf. Sa diaconul Ion Creangă că este fiul legitim al d-lor Sale Ştefan sîn Petrea Ciubotariul şi legitima sa consoartă Smaranda, născută David Creangă, acum răposaţi; ambii de naţiune română şi religie ortodoxă domiciliat în Iaşi, desp. III-a, carele s-a născut la 1837, martie, 2".

Aşa încât, la întrebarea ,,Când s-a născut I. Creangă?", răspunsul cel mai convingător ni se pare a fi 1 sau 2 martie 1837. La întrebarea ,,Când trebuie sărbătorit acest povestitor fără pereche?" răspunsul nu poate fi decât Mereu, în fiecare clipă a existenţei noastre în care cenuşiul negurilor naşte dorul de frumuseţe, de lumină şi de jovialitate.

 

EMBLEMA TRAVESTIURILOR LUI ION CREANGĂ

Aşa cum se ştie, artiştii îşi proiectează aproape întotdeauna într-unul din eroii lor, datele esenţiale ale propriei fiinţe. Sau, dacă ei n-o fac în mod deliberat, atunci resorturile misterioase ale actului creator, manevrate imprevizibil de subconştient, săvârşesc această alchimie genetică să-i spunem a transfigurării artistice.

În lirică fenomenul se află la nivelul evidenţelor. În epică şi dramaturgie el dormitează tăinuit sub semnul virtualităţii, aşteptând neastâmpărul geologic al spiritelor care nu se mulţumesc cu anecdotica.

În coordonatele acestei perspective, încercând o lectură orientată a operei lui I., Creangă, se poate ajunge la concluzia că personajul emblemă în care este travestită personalitatea humuleşteanului, în tot ce are ea esenţial, este Moş Nichifor Coţcariul. În cadrul altor contexte interpretative şi cu alte finalităţi, această posibilă identificare n-a scăpat exegezei de până acum. De pildă, G. Călinescu, care socotea nuvela ,,Moş Nichifor Coţcariul" drept ,,capodopera lui Creangă" şi ,,cea dintâi mare nuvelă românească", povestindu-i biografia, se lasă de mai multe ori ispitit să pună sub semnul coţcărescului unele din comportamentele lui. De exemplu, ,,El împărtăşea filosofia lui Moş Nichifor Coţcariul, că femeia nebătută e ca moara neferecată", sau ,,Orice scoate din gură stârneşte râsul, oriunde merge e aşteptat cu «sacul de minciuni». Este un spectacol. Omul «greu de cap» a devenit un veşnic «coţcar».

Şerban Cioculescu, interpretând nuvela sub semnul aceleeaşi mari admiraţii, propune drumul invers. Vorbind de Moş Nichifor, îl descoperă pe I. Creangă, deşi nu poposeşte asupra acestei relaţii, ca şi G. Călinescu, de altfel. ,,Nichifor scrie el adevărat alter-ego al autorului, vorbeşte ca un poet despre balaur".

Într-adevăr, ni se pare că Moş Nichifor într-un aliaj sui-generis cu Moş Ion Roată reprezintă proiecţia esenţializată a lui I. Creangă. Această impresie poate fi şi pozitivată. Mai întâi să ne reamintim elementele definitorii ale personajului literar.

Moş Nichifor, care de fapt nu prea e moş, de vreme ce într-un anume context reiese că are patruzeci şi ceva de ani (Creangă însuşi avea 40 de ani când scria această nuvelă), este un bărbat sociabil, glumeţ nevoie mare, cu o permanentă mâncărime de limbă şi uscăciune de gât, care se află în elementul său doar atunci când nu e lângă muiere între cei patru pereţi ai casei. El are ceva nastratinesc în personalitatea lui, este o fiinţă lucidă care-i pornită mereu să se joace cu prostia, cu îngâmfarea, cu naivitatea celor din jur. Se joacă mereu şi în dragoste, fiind într-o formulă cam improprie un afemeiat. Aventurile lui, însă regizate în adevărate spectacole ale seducţiei , lasă partenerelor întotdeauna o frumoasă amintire şi o irepresibilă dorinţă de a fi repetate. La rugămintea socrului, să fie cu băgare de seamă ,,ca să nu-mi prăvali nora", răspunsul este ilustrativ:

- ,,Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri, jupâne Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice şi cu alte feţe cinstite şi, slavă Domnului! nu s-au plâns de mine..."

Nici Malca nu se va plânge după prestaţia coţcarului, dimpotrivă:

- ,,Iaca te-ai văzut ş-acasă, giupâneşică!

- Slavă lui Dumnezeu, Moş Nichifor, că şi-n pădure nu mi-a fost rău...

 

(...) După aceasta, tot la două, trei săptămâni, giupâneşica Malca venea de la Neamţ la socri şi se întorcea acasă numai cu Moş Nichifor, fără să se mai teamă de lup..."

Apoi, Moş Nichifor este un adevărat artist al cuvântului. Aceasta este înzestrarea lui supremă, arma invulnerabilă, şi, până la urmă însuşi modelul fiinţării lui. Fiindcă dac-ar fi să ne referim la substanţa epică a nuvelei, am constata aşa cum a remarcat şi G. Călinescu, în legătură cu amintirile, mai ales că aceasta este destul de săracă. Harabagiul duce la Piatra, de la Târgu Neamţ, o femeie proaspăt măritată şi, din cauza unei stricăciuni la căruţă, este nevoit să înopteze într-o poiană de unde, a doua zi, reuşind să repare vehicolul ajunge sănătos la destinaţie cu tot cu ,,marfă".

Dar ce recital al rostirilor, ce evenimente prind viaţă în spunerea povestaşului, ce orchestrare a seducţiei prin intermediul cuvântului şi, mai ales, ce iscusinţă în exploatarea ambiguităţilor de limbaj, atât de generoase în limba română!

Să reactualizăm câteva eşantioane. Mai întâi, acela al măicuţelor apostrofate de părinte că nu se mai astâmpără în monăstire ,,măcar în săptămâna patimilor":

-,,Apoi dă, constite părinte, cică ar fi răspuns ele cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre. Dar n-am mai veni noi căci, cum ştii sfinţia ta, mai mult cu şeiacul ne hrănim, şi apoi, de nu curge, măcar picură, şi cine mişcă. tot pişcă.

Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu, înghiţind noduri..., şi ar fi dat vina tot pe Moş Nichifor".

Dincolo de structura orală a frazei, cu basoreliefările ei, căteva segmente ale textului, încărcate de ambuguitate şi de punctele de suspensie, impun lectura în registrul subînţelesurilor frivole: cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, cine mişcă, tot pişcă.

Pe o strategie similară se întemeiază şi fragmentul cu lupul, subtilă artizanare a efectelor prin asamblarea unor factori psihologici, lingvistici şi gestuali.

,,- Iaca, un lup vine spre noi, giupâneşică!

- Vai de mine, Moş Nichifor, unde să mă ascund eu?

- Despre mine, ascunde-te unde ştii, că eu unul ţi-am mai spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.

Atunci biata Malca, de frică, s-a încleştat de gâtul lui şi s-a lipit de dânsul ca lipitoarea. A şezut ea cât a şezut şi apoi a zis tremurând:

- Unde-i lupul, Moş Nichifor?

- Unde să fie! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastră şi a intrat iar în pădure. Dar cât pe ce erai să mă gâtui, giupâneşică, ş-apoi, dacă scăpam iepele, ştiu că era frumos.

- Să nu mai zici că vine lupul, Moş Nichifor, că mă vâri în toate boalele!

- Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!

- Văleu! Ce spui?

Şi iar se ascunde lângă Moş Nichifor.

- Ce-i tânăr, tot tânăr; îţi vine a te juca, giupâneşică, aşa-i? şi, după cum văd ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea tem de lup; dar să fie altul în locul meu...

- Nu mai vine lupul, Moş Nichifor?

- Apoi, na! eşti de tot păznaşă şi d-ta; prea des vrei să vie, că doar nu-i tot copacul câte un lup!"

Toate elementele pasajului concură la impresia că Malca nu e deloc inocentă în gesturile ei, că nu teama şi naivitatea îi determină reacţiile, ci voinţa discretă de a intra într-un joc care nu-i displace. Iar Nichifor are toate talentele de a face jocul frumos, ispititor şi inocent.

Să ne întrebăm acuma, care din aceste trăsături ale eroului nu legăsim în personalitatea lui Creangă şi în restul operei sale?

Mai întâi să observăm abundenţa personajelor de factură coţcărească, precum Ivan Turbincă, Chirilă din ,,Stan Păţitul", năzdrăvanii tovarăşi de aventuri ai lui Harap Alb, Păcală, care, deşi nu sunt proiecţii ale autorului, au câte ceva din identitatea personajului emblemă.

Ceea ce rămâne însă definitoriu, este faptul că însuşi Nică a lui Ştefan a Petrei e un coţcar în devenire (,,eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în turbarea sa"). ,,Amintiri din copilărie" sunt pline de drăcăriile şi zbânţâielile coropcarului, mai toate, un fel de preludii ale coţcăriilor de mai târziu. Rămâne ilustrativ în acest context autoportretul vârstei de aur pe care Creangă şi-l schiţează cu umorul lui obişnuit şi în filigranul căruia poate fi recunoscută pasta interioară a personalităţii din care a fost modelat moş Nichifor Coţcariul.

Nu lipsesc din amintiri nici episoadele revelatorii pentru slăbiciunea altfel, jovială şi hedonică faţă de sexul frumos. De la Smărăndiţa popii care-l fura cu ochiul şi până la crâşmăriţa cea darnică de la Rădăşeni, de la fetele cele frumuşele din sat, care-l ,,scormoleau la inimă", şi până la răspunsul cu tâlc dat de povestitor într-un dialog imaginar (,, Măi Ioane, dragi şi-s fetele? Dragi! Dar tu lor? Şi ele mie!"), Nică a lui Ştefan a Petrei se înfăţişează fără timidităţi şi pudori, mereu disponibil şi tot timpul în căutare.

Ba, am putea spune că, până şi ispita călugăriţelor de care va suferi şi moş Nichifor este cunoscută de flăcăul amintirilor, nevoit spre marea lui jale să ia drumul Iaşilor.

,,Acuş îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamţ, ori la Secu (...) Ş-apoi atunci ... pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele în brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o ureche şi, cu sabia Duhului în mână şi pletele în vânt, ia-o la papuc, peste ,,Piciorul Rău" spre «Cărarea Afurisită» dintre Secu şi Agapia din deal, unde toată vara se aude cântând un glas îngeresc:

Ici, în vale la pârâu
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...

Căci, fără să vreau, aflasem şi eu păcătosul, câte ceva din tainele călugăreşti ... umblând vara cu băieţii după ... bureţi prin părţile acele, de unde prinsesem şi gust de călugărie ... Ştii, ca omul cuprins de evlavie".

Şi biografia lui Creangă, netransfigurată e plină de coţcărisme de tot felul: de la odiseea răspopirii şi până la spectacolele de humor suculent cu care agrementa şedinţele Junimii.

Aproape pretutindeni, în viaţă şi în literatura căreia îi dă viaţă, Creangă - asemeni personajului său emblemă - rămâne sociabil şi glumeţ, drăcos şi şturlubatic, cu o adevărată vocaţie a ludicului şi a râsului jovial. Şi, mai presus de orice, rămâne un virtuos al rostirii în cuprinsurile căreia a devenit, între altele, un adevărat ctitor al limbajului aluziv, botezat - ca un fel de omagiu şi recunoaştere - limbaj coţcăresc.

Ciudat este doar că lingviştii noştri, în Dicţionarul explicativ al limbii române, ca şi în cel de sinonime, n-au aflat pentru cuvântul coţcar şi familia lui decât înţelesuri peiorative: escroc, hoţ, impostor, pungaş, şarlatan etc. De ce vor fi fost ignorate conotaţiile investite de Ion Creangă în acest cuvânt, este greu de înţeles. Dar vorba humuleşteanului:

,,Dă-mi Doamne, ce n-am avut
Să mă mir ce m-a găsit".

Sau poate, mai curând: ,,N-ar fi rău să fie bine în ţara asta!"

 

 

eBooks Pagina de start Cuprins Despre autor




©Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN 973-575-806-7
Comments to: Alexandru MELIAN
Last update: Februarie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU