I. STudii
Când s-a nĂscut Ion CreangĂ ?
Iată o întrebare la care, aşa cum s-a
întâmplat şi cu alţi scriitori născuţi
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, istoria literară
n-a putut răspunde cu precizie. Cauza se află în
împrejurarea că, până în vremea lui
A. I. Cuza n-au existat documente oficiale de evidenţă
a populaţiei. Singura instituţie care înregistra
naşterile, căsătoriile şi morţile era biserica,
numai că adeseori mitricile acesteia, fie că au dispărut,
fie că se dovedesc incomplete sau inexacte.
Unor asemenea circumstanţe se datoreşte şi
incertitudinea care se menţine asupra datei de naştere
a lui I. Creangă. Cei mai mulţi cercetători şi
istorici literari au acceptat data de 1 martie 1837, consemnată
de Creangă însuşi într-un fragment de autobiografie:
,,Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleşti,
judeţul Neamţului, Plasa de Sus, din părinţi români..."
Alţii (G. Munteanu, P. Rezuş etc.), pe baza mitricei descoperite
şi publicate de Gh. Ungureanu în 1964, în care
se găseşte consemnată şi naşterea lui Ioan,
fiul lui Ştefan şi al Smarandei, au acceptat data de 10
iunie 1839. Această dată este menţionată şi
de G. Călinescu şi de T. Vianu şi de Vl. Streinu,
ca probabilă alternativă a celei dintâi. S-ar părea
că, de vreme ce s-a descoperit mitrica amintită, problema
datei de naştere a lui I. Creangă a fost definitiv rezolvată.
Lucrurile nu stau tocmai aşa, de vreme ce o întrebare
esenţială nu şi-a aflat un răspuns convingător:
există oare mai mult temei de a respinge data indicată
de I. Creangă însuşi, decât de a o accepta
pe cea înscrisă în catastiful bisericesc? Unul
din argumentele pentru o astfel de opţiune se bazează
pe faptul că scriitorul însuşi, în diverse
împrejurări şi-a comunicat vârste care nu
dădeau constant acelaşi an de naştere. G. Călinescu
chiar, se simte îndreptăţit să spună: ,,Creangă
nu ştie niciodată bine cîţi ani are şi se
contrazice de la mînă pînă la gură".
Afirmaţia, ca şi aceea similară a lui Gh. Ungureanu,
nu prea este confirmată de documente. Cu excepţia anului
1859 când, din dorinţa de a căpăta aprobarea
de căsătorie şi hirotonisire, el se declară de
,,24 de ani trecuţi" (deci s-ar fi născut în
1835), celelalte contraziceri, ori nu-i aparţin cu certitudine,
ori sunt numai aparente.
Din prima categorie face parte o adeverinţă
eliberată de catihetul N. Conta din Fîlticeni (nr. 9,
din 29 august 1855) în care I. Creangă este indicat
de 15 ani şi o fotografie pe verso-ul căreia stă scris
nu este sigur dacă de mâna lui I. Creangă ,,pozat
în 19 dec. 1877, în etate de 42 de ani". Deci
o dată se arată născut în 1840, altă dată
în 1835. Celelalte contraziceri sunt doar aparente. După
un obicei aproape general,I. Creangă, ori de câte ori
este nevoit să-şi declare vârsta, într-un
moment al anului ulterior datei sale de naştere o face indicând
etatea în care a intrat. La 21 august 1859, în
mărturia preotului de la Biserica Patruzeci de sfinţi
din Iaşi, el apare de 23 de ani (deşi, de fapt avea 22
de ani şi patru luni), în codicele ,,matricular al Universităţii
din Iaşi" din 26 oct. 1860, apare în vârstă
de 24 de ani, ca şi în Catalogul auditorilor Facultăţii
de teologie, anul I din 7 nov. 1860 (deşi avea 23 de ani şi
opt luni). Că lucrurile stau aşa, o dovedeşte ,,Lista
candidaţilor la Şcoala preparandală din Iaşi",
scrisă de T. Maioresacu însuşi. Aceasta, indicând
data elaborării, 10/22 februarie 1864 (deci înainte
de 1 martie) consemnează în dreptul lui I. Creangă
vârsta de 27 de ani, aşa cum se întâmplă
şi peste 2 ani când, în situaţia corpului
didactic al Şcolii primare de băieţi Trei Ierarhi
din Iaşi, scriitorul apare în vârstă de 29
de ani. Deci, cu excepţiile amintite, anul de naştere
este mereu 1837, adică anul pe care îl consemnează
el însuşi în notele biografice.. Scrise într-un
moment al vieţii când nu avea nici un motiv să-şi
contrafacă biografia, adevărul lor nu poate fi refuzat
de către istoria literară decât în mod arbitrar.
De altfel, aceste note mai conţin o informaţie relevantă.
,,Poate să fi fost de vreo 11 ani scrie I. Creangă cînd
am început a învăţa". Cum şcoala
la care şi-a început ucenicia Nică a lui Ştefan
a Petrei, a luat fiinţă în 1847-1848, rezultă
că anul de naştere a scriitorului este 1837.
Pe ce se întemeiază susţinerea datei
de 10 iunie 1839? Pe amintita mitrică la la Mânăstirea
Neamţului, descoperită de Gh. Ungureanu la Arhivele Statului
din Iaşi. Din păcate, această condică pare-se
o copie după matrica originală, nu inspiră prea multă
încredere, erorile, confuziile şi neglijenţele apărând
în multe locuri. Ne rezumăm la a menţiona doar una
singură. În aceeaşi condică în care e
consemnată naşterea lui Creangă, este înregistrată
venirea pe lume, la 20 ian. 1839, a unui băiat, din părinţii
Ioan Cojocaru şi Nastasia (sora lui Ştefan a Petrei),
în vârstă de 35 şi respectiv 30 de ani. Peste
3 ani (2 feb. 1842) aceiaşi părinţi au un nou băiat
pe nume Zaheu (de fapt, pe nume Ion, fiindcă Zaheu e numele
fratelui lui I. Creangă). Vârsta lor, după scurgerea
a trei ani este tot de 35, tatăl şi 30, mama.
Dacă ne referim la secţiunea privind naşterea
lui I. Creangă, inadvertenţele apar şi aici. Vârsta
indicată pentru ,,Ştefan sîn Petre Ciubotaru"
este de 30 de ani, iar pentru ,,Smaranda, fiica lui David Creangă",
de 28. Fără a mai insista asupra faptului că este
greu de presupus că primul copil s-a născut abia la 4
ani de la căsătorie, mai ales că Smaranda apărea
în acte destul de tomnatică, să confruntăm aceste
informaţii cu datele anterioare. Mai întâi, cu
actul de căsătorie din 1835: ,,La 14 ianuarie s-au căsătorit
Ştefan sîn Petru Ciubotaru, de 28 de ani; au luat pe
Smaranda sîn Ioniţă Cujbă (de fapt ,,sîn
David Creangă", dar copistul a încurcat rubrica
2 unde e înregistrată căsătoria tatălui
lui I. Creangă cu rubrica de căsătorie 3 unde mireasa,
fiică a lui Ioniţă Cujbă, devine fiică a lui
David Creangă. Nota noastră (A.M.). Deci, în
1835 Ştefan a Petrei avea 29 de ani iar în 1839 avea
30?! Adevărul îl aflăm în catagrafia bisericească
din 1829 (vezi ,,Ion Creangă, Documente, ediţie
îngrijită şi studiu introductiv de Gh. Ungureanu",
E.P.L., 1964). Acolo la familia David Creangă, Smaranda apare
în vârstă de 11 ani, iar la familia Petre Ciubotaru,
Ştefan apare în vârstă de 15 ani. Făcând
socotelile de rigoare, la căsătorie mirele avea 21 de
ani şi mireasa 17, iar în 1839, tatăl avea 25 şi
mama 21 de ani
Cu asemenea erori şi neglijenţe mitricele
în discuţie este greu, dacă nu imposibil să
invalideze propria informaţie a scriitorului, ca şi cele
consemnate de documentele menţionate în prima parte
a intervenţiei noastre. De altfel, G. Călinescu citează
atestaţia primită de Ion Creangă de la autorităţile
bisericeşti: ,,Prin aceasta, subscriţii atestăm pentru
Sf. Sa diaconul Ion Creangă că este fiul legitim al d-lor
Sale Ştefan sîn Petrea Ciubotariul şi legitima sa
consoartă Smaranda, născută David Creangă, acum
răposaţi; ambii de naţiune română şi
religie ortodoxă domiciliat în Iaşi, desp. III-a,
carele s-a născut la 1837, martie, 2".
Aşa încât, la întrebarea ,,Când
s-a născut I. Creangă?", răspunsul cel mai convingător
ni se pare a fi 1 sau 2 martie 1837. La întrebarea ,,Când
trebuie sărbătorit acest povestitor fără pereche?"
răspunsul nu poate fi decât Mereu, în fiecare
clipă a existenţei noastre în care cenuşiul
negurilor naşte dorul de frumuseţe, de lumină şi
de jovialitate.
EMBLEMA TRAVESTIURILOR LUI ION CREANGĂ
Aşa cum se ştie, artiştii îşi
proiectează aproape întotdeauna într-unul din
eroii lor, datele esenţiale ale propriei fiinţe. Sau,
dacă ei n-o fac în mod deliberat, atunci resorturile
misterioase ale actului creator, manevrate imprevizibil de subconştient,
săvârşesc această alchimie genetică să-i
spunem a transfigurării artistice.
În lirică fenomenul se află la nivelul
evidenţelor. În epică şi dramaturgie el dormitează
tăinuit sub semnul virtualităţii, aşteptând
neastâmpărul geologic al spiritelor care nu se mulţumesc
cu anecdotica.
În coordonatele acestei perspective, încercând
o lectură orientată a operei lui I., Creangă, se poate
ajunge la concluzia că personajul emblemă în care
este travestită personalitatea humuleşteanului, în
tot ce are ea esenţial, este Moş Nichifor Coţcariul.
În cadrul altor contexte interpretative şi cu alte finalităţi,
această posibilă identificare n-a scăpat exegezei
de până acum. De pildă, G. Călinescu, care socotea
nuvela ,,Moş Nichifor Coţcariul" drept ,,capodopera
lui Creangă" şi ,,cea dintâi mare nuvelă
românească", povestindu-i biografia, se lasă
de mai multe ori ispitit să pună sub semnul coţcărescului
unele din comportamentele lui. De exemplu, ,,El împărtăşea
filosofia lui Moş Nichifor Coţcariul, că femeia nebătută
e ca moara neferecată", sau ,,Orice scoate din gură
stârneşte râsul, oriunde merge e aşteptat
cu «sacul de minciuni». Este un spectacol. Omul «greu
de cap» a devenit un veşnic «coţcar».
Şerban Cioculescu, interpretând nuvela
sub semnul aceleeaşi mari admiraţii, propune drumul invers.
Vorbind de Moş Nichifor, îl descoperă pe I. Creangă,
deşi nu poposeşte asupra acestei relaţii, ca şi
G. Călinescu, de altfel. ,,Nichifor scrie el adevărat
alter-ego al autorului, vorbeşte ca un poet despre
balaur".
Într-adevăr, ni se pare că Moş
Nichifor într-un aliaj sui-generis cu Moş Ion Roată
reprezintă proiecţia esenţializată a lui I. Creangă.
Această impresie poate fi şi pozitivată. Mai întâi
să ne reamintim elementele definitorii ale personajului literar.
Moş Nichifor, care de fapt nu prea e moş,
de vreme ce într-un anume context reiese că are patruzeci
şi ceva de ani (Creangă însuşi avea 40 de ani
când scria această nuvelă), este un bărbat sociabil,
glumeţ nevoie mare, cu o permanentă mâncărime
de limbă şi uscăciune de gât, care se află
în elementul său doar atunci când nu e lângă
muiere între cei patru pereţi ai casei. El are ceva
nastratinesc în personalitatea lui, este o fiinţă
lucidă care-i pornită mereu să se joace cu prostia,
cu îngâmfarea, cu naivitatea celor din jur. Se joacă
mereu şi în dragoste, fiind într-o formulă
cam improprie un afemeiat. Aventurile lui, însă regizate
în adevărate spectacole ale seducţiei , lasă
partenerelor întotdeauna o frumoasă amintire şi
o irepresibilă dorinţă de a fi repetate. La rugămintea
socrului, să fie cu băgare de seamă ,,ca să nu-mi
prăvali nora", răspunsul este ilustrativ:
- ,,Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri,
jupâne Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice
şi cu alte feţe cinstite şi, slavă Domnului!
nu s-au plâns de mine..."
Nici Malca nu se va plânge după prestaţia
coţcarului, dimpotrivă:
- ,,Iaca te-ai văzut ş-acasă, giupâneşică!
- Slavă lui Dumnezeu, Moş Nichifor, că
şi-n pădure nu mi-a fost rău...
(...) După aceasta, tot la două, trei săptămâni,
giupâneşica Malca venea de la Neamţ la socri şi
se întorcea acasă numai cu Moş Nichifor, fără
să se mai teamă de lup..."
Apoi, Moş Nichifor este un adevărat artist
al cuvântului. Aceasta este înzestrarea lui supremă,
arma invulnerabilă, şi, până la urmă însuşi
modelul fiinţării lui. Fiindcă dac-ar fi să ne
referim la substanţa epică a nuvelei, am constata aşa
cum a remarcat şi G. Călinescu, în legătură
cu amintirile, mai ales că aceasta este destul de săracă.
Harabagiul duce la Piatra, de la Târgu Neamţ, o femeie
proaspăt măritată şi, din cauza unei stricăciuni
la căruţă, este nevoit să înopteze într-o
poiană de unde, a doua zi, reuşind să repare vehicolul
ajunge sănătos la destinaţie cu tot cu ,,marfă".
Dar ce recital al rostirilor, ce evenimente prind
viaţă în spunerea povestaşului, ce orchestrare
a seducţiei prin intermediul cuvântului şi, mai
ales, ce iscusinţă în exploatarea ambiguităţilor
de limbaj, atât de generoase în limba română!
Să reactualizăm câteva eşantioane.
Mai întâi, acela al măicuţelor apostrofate
de părinte că nu se mai astâmpără în
monăstire ,,măcar în săptămâna patimilor":
-,,Apoi dă, constite părinte, cică
ar fi răspuns ele cu smerenie, lâna asta ne mănâncă,
păcatele noastre. Dar n-am mai veni noi căci, cum ştii
sfinţia ta, mai mult cu şeiacul ne hrănim, şi
apoi, de nu curge, măcar picură, şi cine mişcă.
tot pişcă.
Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat
din greu, înghiţind noduri..., şi ar fi dat vina
tot pe Moş Nichifor".
Dincolo de structura orală a frazei, cu basoreliefările
ei, căteva segmente ale textului, încărcate de ambuguitate
şi de punctele de suspensie, impun lectura în registrul
subînţelesurilor frivole: cu smerenie, lâna
asta ne mănâncă, cine mişcă, tot pişcă.
Pe o strategie similară se întemeiază
şi fragmentul cu lupul, subtilă artizanare a efectelor
prin asamblarea unor factori psihologici, lingvistici şi gestuali.
,,- Iaca, un lup vine spre noi, giupâneşică!
- Vai de mine, Moş Nichifor, unde să mă
ascund eu?
- Despre mine, ascunde-te unde ştii, că
eu unul ţi-am mai spus că nu mă tem nici de-o potaie
întreagă.
Atunci biata Malca, de frică, s-a încleştat
de gâtul lui şi s-a lipit de dânsul ca lipitoarea.
A şezut ea cât a şezut şi apoi a zis tremurând:
- Unde-i lupul, Moş Nichifor?
- Unde să fie! Ia, a trecut drumul pe dinaintea
noastră şi a intrat iar în pădure. Dar cât
pe ce erai să mă gâtui, giupâneşică,
ş-apoi, dacă scăpam iepele, ştiu că era
frumos.
- Să nu mai zici că vine lupul, Moş
Nichifor, că mă vâri în toate boalele!
- Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!
- Văleu! Ce spui?
Şi iar se ascunde lângă Moş Nichifor.
- Ce-i tânăr, tot tânăr; îţi
vine a te juca, giupâneşică, aşa-i? şi,
după cum văd ai noroc că eu îmi ţin firea,
nu mă prea tem de lup; dar să fie altul în locul
meu...
- Nu mai vine lupul, Moş Nichifor?
- Apoi, na! eşti de tot păznaşă
şi d-ta; prea des vrei să vie, că doar nu-i tot
copacul câte un lup!"
Toate elementele pasajului concură la impresia
că Malca nu e deloc inocentă în gesturile ei, că
nu teama şi naivitatea îi determină reacţiile,
ci voinţa discretă de a intra într-un joc care nu-i
displace. Iar Nichifor are toate talentele de a face jocul frumos,
ispititor şi inocent.
Să ne întrebăm acuma, care din aceste
trăsături ale eroului nu legăsim în personalitatea
lui Creangă şi în restul operei sale?
Mai întâi să observăm abundenţa
personajelor de factură coţcărească, precum Ivan
Turbincă, Chirilă din ,,Stan Păţitul", năzdrăvanii
tovarăşi de aventuri ai lui Harap Alb, Păcală,
care, deşi nu sunt proiecţii ale autorului, au câte
ceva din identitatea personajului emblemă.
Ceea ce rămâne însă definitoriu,
este faptul că însuşi Nică a lui Ştefan
a Petrei e un coţcar în devenire (,,eram vesel ca vremea
cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul
în turbarea sa"). ,,Amintiri din copilărie"
sunt pline de drăcăriile şi zbânţâielile
coropcarului, mai toate, un fel de preludii ale coţcăriilor
de mai târziu. Rămâne ilustrativ în acest
context autoportretul vârstei de aur pe care Creangă
şi-l schiţează cu umorul lui obişnuit şi în
filigranul căruia poate fi recunoscută pasta interioară
a personalităţii din care a fost modelat moş Nichifor
Coţcariul.
Nu lipsesc din amintiri nici episoadele revelatorii
pentru slăbiciunea altfel, jovială şi hedonică
faţă de sexul frumos. De la Smărăndiţa popii
care-l fura cu ochiul şi până la crâşmăriţa
cea darnică de la Rădăşeni, de la fetele cele
frumuşele din sat, care-l ,,scormoleau la inimă",
şi până la răspunsul cu tâlc dat de povestitor
într-un dialog imaginar (,, Măi Ioane, dragi şi-s
fetele? Dragi! Dar tu lor? Şi ele mie!"), Nică a
lui Ştefan a Petrei se înfăţişează fără
timidităţi şi pudori, mereu disponibil şi tot
timpul în căutare.
Ba, am putea spune că, până şi
ispita călugăriţelor de care va suferi şi moş
Nichifor este cunoscută de flăcăul amintirilor, nevoit
spre marea lui jale să ia drumul Iaşilor.
,,Acuş îi spun mamei că mă duc
la călugărie, în Neamţ, ori la Secu (...)
Ş-apoi atunci ... pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu
rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de
multe şi altceva de gustare în buzunările dulamei,
pistoalele în brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o
ureche şi, cu sabia Duhului în mână
şi pletele în vânt, ia-o la papuc, peste ,,Piciorul
Rău" spre «Cărarea Afurisită» dintre
Secu şi Agapia din deal, unde toată vara se aude cântând
un glas îngeresc:
Ici, în vale la pârâu
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...
Căci, fără să vreau, aflasem şi
eu păcătosul, câte ceva din tainele călugăreşti
... umblând vara cu băieţii după ... bureţi
prin părţile acele, de unde prinsesem şi gust de
călugărie ... Ştii, ca omul cuprins de evlavie".
Şi biografia lui Creangă, netransfigurată
e plină de coţcărisme de tot felul: de la odiseea
răspopirii şi până la spectacolele de humor
suculent cu care agrementa şedinţele Junimii.
Aproape pretutindeni, în viaţă şi
în literatura căreia îi dă viaţă,
Creangă - asemeni personajului său emblemă - rămâne
sociabil şi glumeţ, drăcos şi şturlubatic,
cu o adevărată vocaţie a ludicului şi a râsului
jovial. Şi, mai presus de orice, rămâne un virtuos
al rostirii în cuprinsurile căreia a devenit, între
altele, un adevărat ctitor al limbajului aluziv, botezat -
ca un fel de omagiu şi recunoaştere - limbaj coţcăresc.
Ciudat este doar că lingviştii noştri,
în Dicţionarul explicativ al limbii române,
ca şi în cel de sinonime, n-au aflat pentru cuvântul
coţcar şi familia lui decât înţelesuri
peiorative: escroc, hoţ, impostor, pungaş, şarlatan
etc. De ce vor fi fost ignorate conotaţiile investite de Ion
Creangă în acest cuvânt, este greu de înţeles.
Dar vorba humuleşteanului:
,,Dă-mi Doamne, ce n-am avut
Să mă mir ce m-a găsit".
Sau poate, mai curând: ,,N-ar fi rău să
fie bine în ţara asta!"
