profilul_spiritual_al_poporului

Personalitate complexă şi contradictorie a sfârşitului de secol XIX, Barbu Delavrancea asimilând în spirit critic experienţa social-culturală şi artistică a generaţiilor anterioare s-a simţit chemat să-şi aducă propria contribuţie la procesul modernizării româneşti. Şi a făcut-o prin toate mijloacele pe care înzestrarea lui multilaterală i le-a înlesnit, cu întreaga angajare a spiritului său generos şi mereu aflat pe baricade.

Publicist, orator şi om politic, critic de artă, om de cultură cu preocupări istorico-literare, critice şi teoretice, scriitor cu un registru bogat de expresie, Barbu Delavrancea reprezintă o prezenţă exponenţială a poporului român şi îndeosebi a celei mai reprezentative, dar şi oropsite clase, a ţărănimii. Mărturisirea pe care o făcea spre sfârşitul vieţii, atunci când nenumărate dezamăgiri îi măcinaseră fiinţa, iar ţara se afla în pragul catastrofei, are valoarea unei profesiuni de credinţă: ,,Orice aş face, orice aş crede, simt că am izvorât din pătura adâncă, din mulţimea îndelung răbdătoare, din amărăciunea vremilor, din ţărănimea umilită şi tăcută. Aşa mă ştiu, aşa sunt, aşa voi fi. Sunt din ei, sunt al lor... De ei mă leagă suferinţele moşilor şi strămoşilor mei. În mine se adună suferinţele veacurilor trecute şi ies la iveală şi le dau în clipa aceasta graiul pe care
li-l pot da"1

Era acesta un crez pe care-l slujise toată viaţa şi cu toate mijloacele. Şi dacă consolidarea şi adâncirea lui se datorau unor modele spirituale ca N. Bălcescu şi M. Eminescu, izvorul i se află în însăşi originea nemijlocit ţărănească. ,,Părintele meu n-a fost nici boier, nici negustor, ci ţăran, clăcaş împroprietărit la '64... Sunt şi suntem prima generaţiune a neamului care a învăţat carte. În satul Sohat veţi găsi pe unchii mei, pe verii mei primari, pe verii mei de al doilea şi pe toate rudele şi nemeniile noastre, toţi ţărani, foşti clăcaşi şi însurăţei împroprietăriţi"2.

Deşi s-a născut într-o mahala bucureşteană, în Bariera-Vergului, el a trăit copilăria unui fiu de ţăran. Aparentul paradox se explică uşor. Locuitorii din această mahala, ca şi părinţii scriitorului, erau ciobani băjeniţi din Vrancea, pe la începutul secolului al XIX-lea, şi care deveniseră agricultori pe pământurile Fundenilor. O bună parte din ei, între care şi tatăl scriitorului, au început să se ocupe cu cărăuşia de grâne.

Universul copilăriei, pe care îl va evoca în literatură cu multă emoţie şi căldură, a avut prin urmare toate trăsăturile satului românesc. Copilul, modelat în matricea lui spirituală, a intrat în viaţă cu zestrea indelebilă a acestei lumi, integrând toate acumulările ulterioare în sistemul de valori dobândit atunci. Prin înzestrare şi muncă, el ajunge profesor universitar, deputat, ministru, scriitor, dar rămâne mereu şi în mod declarat fiul clăcaşilor neştiutori de carte, descendentul celor ,,Ce-au sprijinit întotdeauna / Eternitatea pe-al lor umăr" cum va spune Octavian Goga, mai târziu. De altfel, numele adoptat a fost investit cu valoarea unui blazon pe care a ţinut să şi-l onoreze totdeauna, rămânând în toate împrejurările alături de clasa ţărănească şi relevând cu toate ocaziile că aceasta este nu doar creatoarea şi depozitarea unor valori fundamentale ale etniei româneşti, dar şi temeiul perenităţii noastre istorice.

Din aceste circumstanţe, fortificate de achiziţiile culturale şi de prieteniile cu A. Vlahuţă, G. Coşbuc, I. L. Caragiale, N. Grigorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, A. Lupaşcu 3, au luat naştere numeroasele pagini vizând trăsăturile spirituale ale poporului român, destinul său în istorie şi datoriile pe care fiecare generaţie le are faţă de prezentul şi de viitorul lui. Cele mai numeroase referiri la profilul spiritual românesc le aflăm în opera publicistică a lui B. Delavrancea. Atât în gazetăria social-politică, cât şi în aceea cultural-artistică, interesul pentru caracteristicile etnosului carpato-dunărean s-a dovedit a fi o constantă. El nu s-a concretizat în cercetări sociologice autonome pe această temă, ci mai ales în referiri analitice, axiologice ori demonstrative, determinate de implicarea scriitorului în evenimentele timpului sau în judecarea diverselor aspecte ale tezaurului spiritual românesc.

Din articolele politice reţin atenţia în perspectiva subiectului de faţă , mai ales cele referitoare la ţărănime. Relevând tabloul mizeriei ţărăneşti, parcă în continuarea rechizitoriilor eminesciene, gazetarul nu se rezumă doar să vitrioleze vinovăţiile politice, colective ori individuale, ci îşi temeiniceşte opţiunea şi pledoariile referindu-se adeseori la calităţile, la trăsăturile acestei componente fundamentale a poporului român care este ţărănimea. Pentru a-şi fortifica intervenţiile publice şi a deveni cât mai convingător în apărarea intereselor ţărăneşti, el ,,adună mereu date, studiază condiţiile de viaţă ale ţăranilor, industria lor casnică, îşi întocmeşte un album cu desenele tuturor uneltelor de lucru ale plugarului şi ale ţărancei, pentru a ajunge la convingerea pe care o exprimă în faţa publicului de la Ateneu, că ţăranul român decade din cauza mizeriei, că împroprietărirea şi culturalizarea lui trebuie înfăptuite cât mai neîntârziat"4.

Răscoalele din 1888, 1894 şi 1899 confirmând previziunile eminesciene, dar şi avertismentele lui Delavrancea însuşi îi provoacă scriitorului reacţii pline de revoltă. Mai mult chiar, el devine apărătorul ţăranilor răsculaţi, în faţa tribunalului din Bacău, reuşind şi cu acest prilej (interogatorii, depoziţii ale martorilor, cercetări ale dosarelor etc.) să ia cunoştinţă nemijlocit cu omul satului românesc în circumstanţele unor experienţe existenţiale limită. Pentru ca firea blândă şi omenoasă a ţăranului, cuminţenia şi echilibrul lui să se prefacă în cruzime, în dezumanizare, în alienare destructivă, trebuie ca suferinţa şi disperarea să fi rupt toate zăgazurile proverbialei răbdări româneşti. Prin cauzele lor şi prin vinovăţia politică a tuturor guvernelor care au lăsat nerezolvată sau chiar au agravat problema ţărănească, răscoalele au căpătat legitimitate, iar încrederea lui Delavrancea în cei mulţi a rămas nestrămutată. Declaraţia lui, publicată în 1894, este revelatoare pentru locul ocupat de ţărănime în tabla sa de valori: ,,Eu am credinţă veche şi nestrămutată în mulţimea cetăţenească pe care unii o dispreţuiesc făţiş şi alţii în fundul conştiinţei lor. Crez în numărul mare ca într-o singură fiinţă... Crez în poporul al cărui servitor credincio voi fi totdeauna"5.

De altfel, în discursul din Cameră, ţinut la 25 februarie 1899, condamnând simulacrul de împroprietărire făcută de liberali (el însuşi fusese membru al acestui partid), împroprietărire de care beneficiaseră avocaţi, negustori, samsari, cârciumari adică cei care reprezentau propriul său electorat , scriitorul se exprimă fără echivoc: ,,Da, aceştia sunt alegătorii mei, dar preţuiesc mai mult chestiunea ţărănească, decât mandatul de deputat". Şi preţuia chestiunea ţărănească pentru că îi preţuia pe ţărani. Iar această apreciere nu era doar una sentimentală şi de solidaritate genetică. Ea avea temeiuri axiologice. ţărănimea trebuie privită şi tratată în conformitate cu ceea ce reprezintă ea în identitatea noastră etnică, cu aportul ei fundamental la supravieţuirea noastră istorică, în pofida tuturor vitregiilor, în raport cu prinosul adus în zonele spiritului.

Toate aceste merite, la care Delavrancea îl adaugă mereu şi pe cel de ordin material, pun sub semnul celei mai absurde şi condamnabile nedreptăţi statutul social impus lumii satelor în epoca modernă. Cu atât mai grav şi mai dezgustător cu cât pe toate buzele oamenilor politici se afla propăşirea vieţii ţăranilor.

Dacă în asemenea manifestări, ponderea o aveau aspectele social-politice, confruntate cu propriile credinţe şi simpatii, în alte intervenţii publicistice circumscrise preponderent spaţiilor culturii , Delavrancea se referă nemijlocit la diverse componente ale profilului spiritual românesc.

Una din celebrele sale intervenţii în presa timpului se concretizează în seria de articole publicate în ziarul Voinţa naţională şi apoi într-o broşură de 125 de pagini, în care sunt combătute cu mâhnire, revoltă şi sarcasm, câteva scrieri referitoare la poporul român, tipărite de Carmen Sylva în străinătate. Articolele, purtând titlurile ,,Carmen Sylva, Neagoe Basarab şi Meşterul Manole", ,,Carmen Sylva şi românii", ,,Carmen Sylva, capitala şi românii", ,,Carmen Sylva şi România", reprezintă nu doar un rechizitoriu la adresa comportamentului ignorant şi insultător al reginei Elisabeta faţă de istoria, tradiţiile şi felul de a fi al poporului român, ci şi o schiţă de ,,portret" caleidoscopică a acestui popor.

Primul articol a fost prilejuit de o piesă a Carmen Sylvei, care dramatiza mitul meşterului Manole. Scrierea însă, vădind necunoaşterea autentică a mitului şi a poporului care l-a zămislit, a falsificat legenda, oferind o imagine deformată a lumii reprezentate şi simbolizate de capodopera populară. ,,Carmen Sylva face din Florica o soţie vinovată din zidirea ei tragică, o răzbunare spaniolă a meşterului Manole, şi din Neagoe Basarab un donjuan care, pentru poftele lui, a făcut din nefericitul Manole un soi de Othelo crud. Aşa fiind, sincerile lacrime ale câtorva doamne se explică, dar nu se explică decât prin desăvârşita necunoştinţă a figurilor eroice ce poporul din care fac şi d-lor parte a creat din Neagoe, Manole şi Florica.

Carmen Sylva a transformat creaţiunea poporului atât de mult, încât acolo unde marele creator a pus puritate, şi a păstrat-o neatinsă pentru secole, augusta poetă a înlocuit-o cu vină şi păcat; în locul mumei divine, care moare cu gândul la copilul din faşe, încredinţat bătrânei sale soacre, a aşezat în zidul bisericei o adulteră care, date fiind moravurile acelor timpuri războinice şi crude, îşi primea o răsplată meritată şi dreaptă"6.

Procedând sistematic şi riguros, Delavrancea începe prin a demonstra, pe baze documentare, falsificarea imaginii lui Neagoe Basarab care ,,dintr-un evlavios şi puritan" este transformat într-un ,,donjuan, un soi de Francisc I care să nu se sfiiască d-a-şi păta cea mai falnică biserică cu aventurile sale amoroase". Pe baza unor principii general recunoscute, referitoare la raportul dintre realitatea istorică şi ficţiunea literară, gazetarul generalizează şi contextualizează pentru a evidenţia incorectitudinea literaturii ad-hoc. ,,Nu se poate face din Alexandru cel Bun un voievod cumplit, din Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul nişte poltroni, din Mihai Sturza un domn patriot şi din evlaviosul şi blândul Neagoe un ştrengar nepăsător. Noi ştim cu siguranţă ce s-ar întâmpla francezului care ar face din Enric IV un saltimbanc, din Ludovic XIV un guguman şi din Napoleon Bonaparte un general Manu. Noi ştim cu siguranţă cât succes ar avea, la Berlin, un Frederic cel Mare secătură, în Stockholm un Carol XII laş, în Petersburg un Petru cel Mare supus la voinţa oricărui rosian"7.

În partea a doua, articolul pune în evidenţă încălcarea şi mai grosolană a unor principii estetice şi morale: ,,Dar opera poetei se ridică nu numai contra datelor pozitive ale istoriei, ci şi contra legendei poporului românesc. Şi această greşală este şi mai gravă atât din punctul de vedere al artei, cât şi din acela al amorului propriu naţional"8

În acelaşi spirit este relevat raportul dintre artistul cult şi creaţia populară: ,,Când asupra unui erou se opreşte imaginaţia unui popor întreg şi se frământă secole, din această elaboraţiune extraordinară ies concepţiuni de o mărime pe cari geniile sunt nevoite să le ia, să şi le asimileze, neputând să le întreacă (...). Ş-apoi este o lege fatală constatată, deşi nu absolut determinată, că artiştii mari sunt sinteza însuşirilor şi înclinărilor unui popor, aşa că ei sunt fatal legaţi de viaţa intrinsecă, de geniul artistic şi literar al naţiunei din care fac parte"9.

Legenda mănăstirii Argeşului tezaurizează în sublimările ei poetice câteva din trăsăturile definitorii ale spiritualităţii româneşti. În ea ,,poporul românesc a creat o soţie divină, o jertfă pură, o imagine eteriană din Florica, un soţ-nefericit din meşterul Manole, a cărui moarte nu este nimic în comparaţie cu durerea pe care o simte el la zidirea sfintei şi iubitei sale soţii"10. Legenda aceasta ,,este glasul inspirat al poporului, este geniul rapsodic al românilor, pe care nu-l vor amuţi încercările false ale acelora cari nu-l cunosc sau, dacă-l cunosc, nu-l înţeleg în toată naivitatea şi splendoarea lui"11.

În cel de al doilea articol ca şi în cel următor , Delavrancea, observând că regina ,,s-a înşelat necontenit asupra temperamentului nostru, asupra moravurilor noastre, fără a mai vorbi despre idealul nostru" , şi aceasta pentru că ea nu s-a străduit câtuşi de puţin ca să-l cunoască dovadă că în peste douăzeci de ani n-a reuşit nici măcar să-i înveţe limba supune unei analize critice, pline de causticitate, ,,o fantazare a reginei (...) exercitată pe reputaţiunea poporului românesc", publicată la Paris în Revue des deux mondes (15 aprilie 1892). Este vorba de o povestire, ,,Vengeance", purtând ca subtitlu ,,Naraţiune de moravuri româneşti". Rezultată dintr-un gust romantic întârziat, sensibil la violenţă, macabru şi spectaculos, scrierea îndeosebi prin subtitlul său îşi transformă fantasmagoria epică într-o pretinsă schiţă de moravuri româneşti. Ca şi în cazul dramatizării după legenda meşterului Manole, falsificarea este la fel de flagrantă şi de vexatorie. Scriitorul constată că ,,toţi românii din Vengeance sunt prinşi de mania omuciderei. Nu e decât o figură mai umană în această novelă, şi aceasta e o femeie idioată. Încolo, toţi vor sânge, toţi vor răzbunare, toţi sunt mişei, laşi şi asasini. Un preot intră călare în biserică şi ucide pe un refugiat, stropind sfântul altar cu sânge. Un ţăran taie opinci din spinarea vacei duşmanului său şi se îmbată de fericire când bietul animal muge de durere. Duşmanul său taie coadele surorei acestuia şi fata, care ar fi putut să-l zdrobească, se amorezează de el insultător. Cel care tăiase opincile din spinarea vacei îl prinde şi-l ucide, băgându-i cuţitul în gură, în ochi, în urechi, în inimă şi, în sfârşit, surora acestui asasin şi amanta ucisului dă brânci fratelui său în Olt; ucigaşul este ucis de sora sa, iară ea înnebuneşte"12. Revoltat, Delavrancea întreabă, subliniind propoziţiile: ,,Noi suntem aceşti monştri? Noi, românii? (...) Tocmai românii, cel mai îngăduitor şi iertător popor, să fie prezentat ca având vendetta corsicană?".

Şi parcă, într-un fel de sfidare a neamului peste care se întâmplase să devină suverană, şi evident al lui Delavrancea însuşi, care de câteva luni îşi publica articolele protestatare la adresa ei, Carmen Sylva semnează în Le Figaro din 30 aprilie 1892, un prim fragment despre Bucureşti, în cadrul unei rubrici nou înfiinţate Les capitales du monde. Articolul îl determină pe gazetar să afirme răspicat şi conclusiv: ,,Carmen Sylva nici nu ne cunoaşte, nici nu ne iubeşte, nici nu ne respectează"13.

Intervenţia este precedată însă de un răspuns necruţător şi plin de demnitate, adresat ziarului Timpul, ,,organul d-lui ministru de externe", care încerca să apere pe suverană şi să tempereze zelul critic al lui Delavrancea. Cei care cred că ,,patria este o iesle, iar politica o afacere de stomah şi de înţolire" este lipsit de orice credit pentru un dialog pe o asemenea temă. Actul publicistic reprezenta pentru scriitor - ca şi pentru Eminescu, modelul său - o implicare plină de răspundere, în numele unor valori care se cer apărate împotriva oricui atentează la ele. ,,Acela care ţine un condei în mână nu este un pomanagiu de partid, nu este numai un soldat care să lupte împotriva unui partid sau altuia, ci este, şi trebuie să fie, o santinelă a românismului şi a demnităţii naţionale. Şi când un asemenea soldat nu are libertatea d-a suna alarma şi d-a-şi apăra neamul, să facă bunătate să deie locul său de onoare şi de jertfă altui om, hotărât să-şi împlinească cu curaj şi energie cea mai sfântă datorie de publicist: apărarea demnităţii naţionale"14.

Dacă lumea europeană nu ne-ar cunoaşte prin intermediul unor Michelet, Quinet, Regnaut, Ubicini ,,şi atâţi alţi scriitori iluştri" care, cunoscându-ne în mod autentic, ne-au descris lumii, altfel decât Carmen Sylva", destinul nostru de parte respectabilă a comunităţii europene ar fi fatalmente compromis. Fiindcă avertizează Delavrancea, într-o rostire cu valabilitate permanentă ,,Europa are dreptate ca să nu ţină seama de un popor blazat, care nu crede în nimic, nici în el, nici în ceilalţi, care rămâne indiferent la toate evenimentele, care nu are nimic de admirat pe lume şi nu poate să se entuziasmeze nici chiar în momentele supreme, momente care pot decide de existenţa sa. Pentru un asemenea popor nu se schimbă nici un cuvânt şi nu se cheltuieşte nici o umplutură de puşcă"16.

Dar, afirmaţiile reginei nu sunt doar incompatibile cu statutul ei şi inoportune sub raport politic, ele sunt contrazise de realitate. Popor lipsit de entuziasm? Dar, ce-a dovedit acest popor în războiul din 1877? întreabă scriitorul. ,,Astfel se bate un popor indiferent? aşa ştie să moară copiii unui popor trist, melancolic şi blazat din naştere? Şi astfel se răsplătesc jertfele acestor martiri şi eroi ei patriei şi ai dinastiei?"17 Cât despre tristeţea incomparabilă a poporului nostru, Delavrancea pune în lumină relaţia de adâncime dintre vitregia istoriei şi reflexele ei în plan spiritual, precum şi dinamica acestor relaţii cu semnificaţia lor circumstanţială: ,,Dacă augusta scriitoare ne-ar fi înţeles doinele, cântecile şi melopeile noastre, dacă ne-ar fi înţeles întristarea, desigur că nu ne-ar mai fi mărit-o. Am fost trişti din cauza străinilor care ne-au supt şi ne-au trădat un secol şi jumătate. Obosiţi de mai multe secole de război pentru noi şi pentru Europa, am fost prinşi de o invazie nefericită de străini. Străinismul, lacom şi neîndurat, a fost cauza melancoliei noastre. Astăzi însă, românii au renăscut, şi au renăscut din propria lor vitalitate, din entuziasmul lor, din conştiinţa menirei lor, conduşi de un ideal la care regina Elisabeta, după câte se vede, nu a putut să se ridice. Secolul melancoliei naţionale a trecut şi, dacă p-atunci ne mâhneau străinii, astăzi, în treacăt, ne întristează inima străină cu care a trăit Carmen Sylva în mijlocul poporului generos pe al cărui tron stă regina Elisabeta"18.

Trăsătura cea mai discutabilă atribuită poporului român o socoteşte Delavrancea acel nil admirari care s-ar afla după Carmen Sylva ,,în sângele nostru". ,,Iacă, după părerea mea, nota cea mai inferioară (sic!) ce se putea constata despre un popor. Un popor care nu admiră nimic este o adunătură de cretini, de degeneraţi fiziceşte şi moraliceşte, care nu poate avea alt sfârşit apropiat decât peirea sau cucerirea de alt popor viguros şi cu însuşiri morale, umane superioare"19.

Evocând epoca de renaştere ,,de la '48 până la '91", autorul pune în lumină tocmai acele însuşiri etnice româneşti care contrazice aserţiunea din articolul încriminat. ,,Dacă românii au învăţat carte, cauza nu a fost alta decât admiraţiunea lor pentru popoarele culte şi pentru cultură în sine; dacă românii s-au dat cu atâta succes la ştiinţele pozitive, la literatură şi la arte în genere, cauza nu este alta decât simţul de admiraţiune ce-l au ei pentru frumos şi adevăr. Iubirea şi admiraţiunea pentru libertate au făcut din români un popor cu instituţiuni democratice, deşi eram strânşi între trei imperii mari, dintre cari două cu desăvârşire despotice, iar cel de al treilea cu mult mai înapoiat în drepturile publice şi regimul reprezentativ ca noi românii"20. De altfel, autorul descalifică bunacredinţă şi competenţa celei care-şi permitea să scrie despre poporul român, fără a-l cunoaşte şi fără a-l iubi, relevându-i contradicţiile în care singură se rătăceşte. De pildă, regina constată, cu o subterană notă de reproş că ,,toată lumea voieşte să înveţe" şi i se pare de neînţeles ,,mania că chiar domnişoarele noastre bogate şi sărace trec bacalaureatul!" Cu ironie caustică, Delavrancea comentează: ,,În adevăr, suntem un popor extraordinar: ,,indiferent", ,,blazat din naştere", cu ,,nil admirari în sângele nostru", ,,fără entuziasm", şi cu toate acestea setea de cultură în noi este atât de nemărginită, încât până şi fetele noastre, chiar şi cele sărace, trec bacalaureatul şi se înscriu la universităţile din ţară şi din străinătate. Şi fetele învaţă şi învaţă bine şi cu facilitate uimitoare. Aşa e poporul nostru. Moşnencile în palat par ele regine, iar fetele noastre studiază liceele şi trec examene de bacalaureat"21.

Comentând surpriza şi eronata apreciere prilejuite reginei de comportamentul soţiei unui deputat ţăran, la un bal de la Curte, autorul ,,Sultănicăi" schiţează în linii fugare, dar sigure, profilul femeii de la munte, ,,cuminte", ,,delicat sfiicioasă", ,,blând-demnă", ,,modestă şi cumpătată la cuvinte", stăpânită mereu de ,,îndoiala mult înţeleaptă" care, doar pentru cei ce nu cunosc firea poporului nostru, poate să reprezinte semn de indiferenţă.

Consideraţiile făcute de regină cu privire la biserică sunt, de asemenea, supuse analizei critice de către publicist. În cadrul unor asemenea comentarii, este subliniată o altă trăsătură a spiritualităţii româneşti pe care regina n-a sesizat-o şi deci n-a înţeles-o. ,,Poporul nostru nu este şi nu a fost niciodată bigot scrie Delavrancea , şi nu vorbim numai de stratele culte, ci şi de ţărani. ţăranii români nu cred în miracole şi nici nu-şi pierd timpul ca să se roage lui Dumnezeu pentru a-i răzbuna. Pururea am fost un popor tolerant, şi concepţiunea dumnezeirei la noi s-a rezumat în clemenţa şi bunătatea ei nemărginită"22.

Cu verva lui caracteristică şi cu ştiinţa arhitecturii discursive, scriitorul îşi încheie intervenţia publică, citând o frază din Carmen Sylva, reprezentativă pentru megalomania lăudăroasă, tipică mai tuturor suveranilor care-şi închipuiesc că lumea începe şi se sfârşeşte cu ei: Noi suntem, scrie Carmen Sylva, nişte suverani foarte extraordinari pentru că am voit să săvârşim în douăzeci şi cinci de ani ceea ce alţii nu au realizat decât în mai multe secole"23.

Replica lui Delavrancea acoperă de ridicol asemenea pretenţii. Pentru ca cele două capete încoronate să fi realizat o aşa minune, cu ,,un popor trist, blazat, indiferent, fără entuziasm şi cu simţul de admiraţiune cu desăvârşire distrus", trebuia să fie nu doar extraordinari, ci nişte dumnezei sau măcar nişte magicieni sub a căror baghetă magică poporul român ,,automat s-a îndoit, s-a contorsionat, s-a îndemnizat şi s-a încins de o aureolă luminoasă de care nu are cunoştinţă". Replica finală a scriitorului, situată sub semnul ironic al antifrazei, sintetizează şi sugerează o convingere cu valabilitate şi dincolo de timpul în care a fost exprimată: ,,În douăzeci şi cinci de ani noi am ajuns ceea ce suntem, şi am ajuns fără ştiinţa, fără munca, fără voinţa şi conştiinţa noastră... Nouă nu ne datorăm nimic; inteligenţa românilor nu are nici un rol; mişcările noastre naţionale au fost nişte vise; trecutul nostru, basm; originea noastră, nimic; marea generaţiune care a luptat pentru unire putea să nu existe; oamenii noştri de stat au fost nişte păpuşi; profesorii şi patrioţii noştri, nişte jucării; eroismul nostru de peste Dunăre, o măcelărie ordinară, un abatoriu de români la Plevna; toate acestea puteau a fi sau nu, a fost destul doi suverani pentru ca să facă, în 25 de ani, dintr-un popor nemernic, ceea ce alţi suverani, cu popoare geniale, abia au izbutit în mai multe secole".24

Insistenţa asupra acestei intervenţii publicistice a rezultat nu doar din caracterul ei reprezentativ pentru personalitatea lui Delavrancea, ci şi din împrejurarea că substanţa articolelor a prilejuit numeroase şi revelatoare consideraţii privind profilul spiritual al poporului român.

Activitatea publicistică a scriitorului muntean este însă foarte bogată şi diversă, ea cuprinzând numeroase referiri la atribute ale etniei româneşti. Fie în cadrul gazetăriei militante, făcute în numele şi de pe platforma celor mulţi şi anonimi25, fie în cadrul unor lucrări de specialitate, cum sunt ,,Doina", ,,Din estetica poeziei populare", ,,Natura în poezia populară", ,,Cursul de folclor", articolul despre Petre Ispirescu ş.a.

Un interes deosebit prezintă, din perspectiva subiectului, mai ales studiul ,,Doina" şi discursul de recepţie la Academia Română, rostit la 22 mai - 4 iunie 1913 şi publicat în Analele Academiei Române, în acelaşi an.

Primul - o cercetare sistematică a originii, sensurilor şi identităţii doinei - pune în lumină, dincolo de disponibilităţile investigative ale autorului, o viziune îndrăzneaţă, chiar dacă unilaterală. Observând că ,,muzica pe care s-au tărăgănat unele poezii populare a făcut pe cei mai mulţi învăţaţi şi poeţi să creadă că fondul doinei este melancolic, că doina noastră este jalea noastră etnică, istorică şi socială"26, Delavrancea respinge receptarea aceasta, devenită aproape generală. El propune, pe baza unor texte populare, inteligent selectate şi a unor informaţii de ordin istoric, o altă identificare, un alt înţeles, un alt mesaj. Pornind de la şase versuri descoperite de Haşdeu pe psaltirea slavo-română a lui Dosoftei şi atribuite lui Ştefan cel Mare, autorul trage concluzia că pe vremea marelui domnitor ,,Cuprinsul doinei trebuia să fi fost vitejesc, iar nu jalnic. Nu plângere, ci strigăt de bărbăţie. Nu melancolie, ci energie naţională. Prin ea se exprima nu poezia iubirei, ci energia etnică a celui mai războinic popor de acum cinci secole"27.

În spiritul romantismului (deşi el s-a declarat un adversar, fără menajamente şi fără disocieri, a acestuia), Delavrancea socoteşte că întotdeauna creaţia populară - deci şi specia discutată exprimă şi conservă datele esenţiale ale caracterului naţional, ale etniei. ,,În doină s-a răsfrânt sufletul poporului român, ca energie specifică, ca eroism al rasei, ca raţiune de a fi unui neam milităresc"28. Istoria a probat de nenumărate ori, inclusiv în sec. al XIX-lea, că alături de alte trăsături ,,caracterul esenţial al românilor, acela care reiese evident din întreaga noastră istorie, este bravura, uneori având aerul nepăsărei de viaţă şi de moarte. Altfel, am fi pierit de pe faţa pământului, când ne gândim la poziţia pe care a avut-o şi o are ţara Românilor"29.

Raportul dintre doină şi sufletul românesc este asemuit cu relaţia dintre cerul întins, cu întregul lui spectacol de fenomene, şi lacul adânc în a cărui limpezime se răsfrânge integral cel dintâi. ,,În aşa raport a stat sufletul românilor, ca energie, cu doina lor, cu doina revoltaţilor prigoniţi de mărimea trecută, cu doina haiducilor înflăcăraţi împotriva asupritorilor, cu doina săracilor ajunşi la disperarea omului care nu mai recunoaşte marginea dreptului, cu doina din urmă, care a răsunat din Abruzi în toată suflarea românească.

Cu un astfel de înţeles - iar nu cu melancolie şi duioşie, presupusă de unii - apare doina, şi din puţinele documente, şi din notiţele esenţiale ale poeziei populare, şi din potrivirea perfectă a adevăratelor doine cu stările psihice prin care a trecut România"30.

Militantismul lui Delavrancea, crezul literar şi cetăţenesc, într-o anume măsură chiar, non-conformismul bine cunoscut în epocă, explică de ce această construcţie analitică atât de spectaculoasă şi într-o anume măsură convingătoare, nu se poate emancipa de tentaţia absolutizării; cu atât mai mult cu cât scriitorul - un foarte avizat cunoscător al creaţiei populare şi al bibliografiei despre aceasta - avea la îndemână toate datele care să-l convingă de faptul că melancolia, jalea şi duioşia îşi află şi ele expresie în doina românească, ca atribute complementare ale sufletului naţional, în toată complexitatea lui.

De altfel, discursul de recepţie la primirea în Academie, ca şi cursul de folclor, evidenţiază faptul că unilateralizarea amintită rămâne un simptom accidental, provocat de obiectivele demonstrative.

,,Din estetica poeziei populare", dincolo de consideraţiile analitice de fineţe, menite să demonstreze faptul că ,,estetica noastră populară, la fel în legile ei fundamentale, cu estetica operelor de cea mai înaltă cultură"31, aduce în discuţie şi anume aspecte referitoare direct la problema în discuţie. Este reafirmată astfel valoarea reflectorie şi reprezentativă a creaţiei folclorice pentru colectivitatea umană care a realizat-o, a păstrat-o şi a îmbogăţit-o de-a lungul timpului. ,,Din poezia populară ar putea tresări sufletul nostru evoluând în şirul vremurilor, acelaşi întotdeauna şi pretutindeni, ca şi sufletul unui om, acelaşi de când se naşte şi până când apune"32. Implicit, dar destul de clar pentru cei din epocă, este respinsă aici concepţia lui Duiliu Zamfirescu despre poezia populară, exprimată în 1909 cu ocazia discursului de recepţie la Academie: ,,E aşa de uşor să ne agăţăm de diminutivele din poezia populară, e aşa de uşor! Mai greu e să pătrunzi în marea suflare a poporului, să-i pipăi durerile, să-i înţelegi aspiraţiunile şi să recunoşti că noi aceştia de astăzi cu operele noastre, nu suntem decât nişte scântei din focul fiinţei etnice şi istorice ce stă de-o parte şi de alta a muntelui"33. Folclorul reprezenta, deci, pentru Delavrancea, nu doar expresia esenţializată a spiritualităţii româneşti, ci şi focul din care ia fiinţă şi tărie literatura cultă însăşi. Iar această cultură nu poate căpăta girul universalităţii decât în măsura în care este reprezentativă şi exponenţială. ,,Opera noastră universală va fi aceea care ne va reprezenta în concertul lumii cu aspectul, cu sentimentalitatea, cu ideaţiunea şi cu năzuinţele noastre, deosebite de ale celorlalţi. Ştiinţa n-are patrie. Globul pământesc, patria adevărului. Arta dar adevărata artă este ţărmuită în graniţele etnice ale unui popor şi este unica graniţă a sufletului unui popor"34.

Pline de miez şi încărcate de frumuseţe sunt rândurile care şi-au propus să răspundă la întrebările: ,,Ce rol joacă natura în poezia populară? Şi în ce proporţii?". Pentru a ajunge la formularea aforistică, ,,Între natură şi poporul român este o străveche şi legendară dragoste", Delavrancea închină un adevărat imn naturii, raportând-o la fiinţa umană: ,,Natura este refugiul fiinţelor alese, fericite sau nu, bătute de soartă sau de noroc. Ea ne cuprinde, ne mîngîie, ne linişteşte şi ne face de multe ori mai buni decît am sosit pe lume. Ea ne potoleşte durerile şi ne toceşte cutele învrăjbirii pe cari împrejurările ni le-a săpat adînc. Cu nepăsarea ei de durerosul nostru zbucium de o clipă, ne trezeşte cugetul senin că sîntem un fenomen trecător, că urile şi răzbunările noastre sînt scurtări din scurta noastră viaţă. Ea este izvorul a tot seninul, a toată pacea, a toată îndurarea, căci în ea ne afundăm ca într-o nemărginită şcoală, al căreia cel dintîi şi cel de pe urmă învăţămînt e strîns în versul lui Eminescu «ce e val, ca valul trece» şi pe care poetul popular l-a formulat în următoarele versuri:

Noi ne răsfrîngem asupra naturii deşartele noastre aspiraţiuni şi meschinele necazuri de o zi, ea îşi revarsă asupra noastră nemărginita şi eterna ei poemă de continuă fenomenalitate.

Nu e om - oricât de ordinar ar fi, care să nu găsească în mijlocul ei o clipită de ademenire. N-a fost şi nu va fi om mare care să nu se inspire din sfânta ei simfonie, din înfăţişările ei măreţe şi din şoaptele ei, şi fericite, şi melancolice. Popoarele începătoare au înzeit-o; popoarele înaintate au cântat-o. Şi oricare ar fi prefacerile omenirii, cultul naturii religios sau profan - va rămânea pururea nepieritor"35.

Aşa cum se întâmplă la orice scriitor autentic care exprimă asemenea concepţii şi convingeri, şi la Delavrancea literatura artistică poartă însemnele reprezentativităţii şi ale exponenţialităţii. Bogată şi diversă, mereu exprimând febra căutărilor unui neam nemulţumit de sine, această literatură se înfăţişează într-o spectaculoasă caleidoscopie. Este reflexul unor disponibilităţi artistice multivalente dar şi a unei existenţe agitate şi acaparatoare, în ordinea deşertăciunilor. ,,Ar fi trebuit, cel puţin mărturisea el în discursul de recepţie la Academie să fac din literatură preocuparea mea principală. Tribunalul, întrunirile publice, Parlamentul mi-au absorbit anii cei mai producători din viaţa mea. Nici vreme, nici linişte. Vreme dată altora, liniştea ... mai mult un refugiu în literatură, ca să uit, ca să mă uit, ca să scap de invazia deziluziilor"36. Acest regret şi mai ales mărturisirea: ,,eu n-am făcut parte din nici o şcoală literară (...) Admir şi pe antici, şi pe clasicii din secolul lui Ludovic al XIV-lea şi pe unii romantici, şi pe unii parnasieni, şi pe unii naturalişti, şi pe unii realişti şi unele din unii simbolişti"37, explică în bună măsură de ce literatura lui nu s-a stabilizat într-o anume modalitate de expresie şi de ce vom descoperi în ea şi geometria riguroasă a clasicului, şi expansiunea tumultoasă a eului romantic, şi vocaţia picturalului policrom proprie parnasienilor şi duritatea reprezentărilor naturaliste, şi abilităţile tehnicilor realiste, iar câteodată chiar şi inefabilul simbolist al poemelor în proză.

O asemenea caleidoscopie este fără îndoială şi rezultatul temperamentului său paradoxal. Constituit dintr-un permanent joc al antinomiilor, ,,un vălmăşag de încăpăţânare, de vehemenţă, de recunoştinţă, de iubire şi egoism, de nebunie, de imaginaţie, de simţire şi de răzbunare; rău şi bun, nervos şi slab, hotărât şi fără ţel, energic şi dezgustat"38, temperamentul său, esenţialmente romanitic, îl predispune tuturor ispitelor artistice, chiar şi celor care nu se potriveau cu felul lui originar de a fi. Una din invariantele crezului artistic, indiferent în ce registru i se concretiza scrisul, a fost credinţa nestrămutată că opera de artă cultă nu poate dobândi valoare şi perenitate decât dacă se întemeiază spiritual şi artistic pe tezaurul popular. De unde necesitatea cunoaşterii şi asumării acestuia, într-un fel de ucenicie primordială: ,,cel mai suveran mijloc de a înţelege un popor este acela de a-i cunoaşte şi aprofunda tradiţiunile, ştiinţa şi creaţiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast şi genial, pe care numai mulţimile şi popoarele îl pot avea"39.

Ceea ce pune în relief optimismul lui Delavrancea întemeiat pe cunoaştere nemijlocită, dar şi pe speranţă este credinţa că profilul spiritual al poporului român, însuşirile lui definitorii, nu sunt doar nişte valori tezaurizate ale trecutului, ci realităţi încă vii, productive şi exemplare: ,,Imaginaţia poporului nostru este încă extraordinară: să învăţăm de la el arhitectura artei; simţirea lui este încă vie şi caustică, să învăţăm de la el a ne încălzi concepţiile; vigoarea lui dovedeşte un popor nepieritor; să învăţăm de la el energia şi entuziasmul lucrărilor mari... Să ne coborîm în noi, în geniul şi conştiinţa poporului nostru şi vom produce opere pe care noi să le înţelegem şi să le iubim, iar ceilalţi să le admire"40.

Aceste convingeri şi-au aflat reflexul nu doar în orientarea globală a scriitorului detectabilă în filigranul oricăreia dintre operele lui ci şi în realizarea unor creaţii direct inspirate din lumea celor care, dintotdeauna au constituit talpa ţării.

Nu este deloc întâmplător că nuvela de debut a lui Delavrancea, ,,Sultănica" este inspirată dintr-o astfel de realitate, reprezentând în culori vii spaţiul domestic şi natural din lumea satului, surprins într-un moment de tragică tensionare. Topografia acestei lumi, interiorul casei ţărăneşti, dar mai ales mentalitatea, obiceiurile şi tradiţiile care îi patronează existenţa, se structurează într-un tablou etnografic în interiorul căruia se ţese povestea tristă a unei iubiri înşelate.

Chiar dacă senzaţia de confecţionat nu poate fi evitată, dacă paleta coloristică bogată devine uneori obositoare prin abuz, nuvela care nu e câtuşi de puţin idilică (aparenţele cadrului descriptiv nu pot fi asumate în mod autentic decât în funcţionalitatea lor epică din care se dezvăluie orizonturile esenţiale ale întregului) a marcat în epocă un moment de referinţă anticipator.

Lumea satului, proiectată cu strălucire în literatură de Creangă şi Slavici, cam în aceiaşi ani, reapare de această dată marcată de ciocnirea dintre inadaptare (ca formă a fidelităţii faţă de tradiţie, cu tabla ei de valori arhaică) şi adaptare (ca formă de subordonare profitabilă la imperativele civilizaţiei orăşeneşti, alienante şi destructive, din perspectivă morală, în primul rând). Savoarea textului şi unul din factorii care reliefează cu pregnanţă coordonate definitorii ale spiritualităţii româneşti, este dată de limbaj, atât al personajelor în cadrul dialogului cât şi al autorului care recurge adesea la stilul indirect liber sau pur şi simplu adoptată în propria rostire abilităţi ale vorbirii populare. Este adevărat că indistincţia dintre limbajul personajelor şi propriul limbaj al povestitorului, precum şi lipsa de individualizatre a personajelor, prin felul de a vorbi, diminuează efectele prin uniformizare. Ne aflăm totuşi în faţa debutului. Iar exemplele de reuşită memorabilă nu sunt puţine. Iată unul dintre ele în care este sintetizată nu doar disperarea unei mame ajunsă la grea cumpănă, ci şi strategia magică adoptată de lumea arhaică în faţa impasurilor existenţiale: ,,Ce nu făcuse bătrâna?... Colindase pe furiş prin satele dimprejur după meştere şi cărturărese. Unei ţăgănci dase trîmbă de nouă cămeşi / pentru/ ghicirea scoarţei de stele, pe bobi şi pe furtuni... Dar nici leturghiile, nici descîntecele, nici vrăjile nu-i scăpa copila de veştejire.

Din zvon aflase că ai scăpa ce ţi-e drag dacă te-ai da în munca ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.

Într-o noapte de marţi, zărind un cearcăn în jurul lunei, s-a strecurat ca o nălucă până la biserică. Apoi s-a întors sub streaşina casei. Şi şi-a presărat în creştet pământ din trei morminte. A adăstat toată noaptea, iar Ielele n-au venit. În altă zi a înşirat toate rugăciunile, de la moşi de la strămoşi, până a căzut jos de ameţeală"41.

Pe orbita deschisă de ,,Sultănica" se vor înscrie şi alte proze, unele dintre ele adevărate creaţii antologice. De pildă, ,,Şuer", poem în proză de factură romantică, proiectează într-o aură legendară motivul haiduciei, atât de cultivat în literatura populară şi atât de prezent în conştiinţa colectivităţilor săteşti care vedeau în haiduc un revoltat, un justiţiar, un cavaler al oropsiţilor. Cât de profundă era această conştiinţă şi cât de pătrunzătoare era înţelegerea că cei sărmani vor avea întotdeauna nevoie de o ,,instituţie" precum haiducia, reiese din răspunsul fiului de haiduc, devenit şi el prinţ al codrilor. Întrebat de măicuţa lui, când va ,,lăsa focului viaţa de haiducie", Şuer cel tânăr răspunde: ,,Când iataganele de fier de la căpătîiul tatei s-or preface în iatagane de aur, cînd din busuiocul de pe mormântul lui vor răsări dafini şi naramzi, cînd codrii or înfrunzi iarna ca şi vara, vara ca şi iarna... atunci şi nici atunci..."42.

Perspectiva simbolică a răspunsului se adânceşte dacă ne gândim că feciorul haiducului era rodul unei duble ursiri, fiecare dintre ele cuprinzător semnificativă pentru felul de a gândi şi de a spera al lumii româneşti. Prima dată, când a mişcat în pântec copilul, Kira ,,zise pe gînduri: Cum mi se bătu inima... şi nu ştiu pentru cine. Nu-i bănuiesc nici partea, nici chipul, nici soarta. Dar-ar Domnul, d-a fi băiat, cîmpul lui să dea nouă spice dintr-un bob, plugul lui să taie pîn' la izvoare, boii lui să lase d-o şchioapă copita în pămînt; să aibă umbra tihnită şi casă la văzul lumii; şi potera şi ciocoii să se ducă cum se duc stolurile de lăcuste, mînate de vînturi, în pustie locuri"43.

Când însă ceata haiducilor îl aduse pe căpitanul ei ,,vînăt, cu gura încleştată, cu capul sfărîmat", vocea mamei rosteste o altă ursire, de astă dată cu accent de blestem: ,,Dăşteaptă-te, copil, în măruntaiele mele, c-a pierit viteazul codrilor! Şi codrii vor fi moştenirea ta, c-ai mişcat pe crivăţ, pe fulgere şi viscol. Apoi, înduioşată, plecându-se pe trupul mortului: ,,Iartă-mă, Şuere, că blestemai şi soarta pruncului ce n-a sosit încă..."44.

Dacă aici, într-o structură poematică, haiducul este reprezentat într-un fel de confruntarea arhetipală cu destinul, în povestirea ,,Răsmiriţa" proză care-l anticipa pe Gala Galaction din ,,La vulturi" şi din ,,Lângă apa Vodislavei" haiducul apare în frunte şi solidar cu satul în faţa primejdiei turceşti. Poezia lipseşte aproape complet, totul devine un tablou de groază, realizat de această dată cu mijloacele realiste ale obiectivităţii şi observaţiei. Lumea satului este surprinsă într-un moment de cumpănă iar datele definitorii ale comportamentului şi ale felului de a gândi al oamenilor se transformă într-un fel de fundal al tragediei adusă în prim plan.

Una din cele mai dense şi mai reprezentative povestiri inspirate din universul rural proză înrudită subteran cu literatura lui I. Creangă şi I. Slavici este ,,Văduvele". Remarcabilă prin forţa de reprezentare (chiar dacă suflul epic lipseşte şi e înlocuit uneori prin formule epice rezumative), povestirea reconstituie datele definitorii ale lumii arhaice ţărăneşti. O lume trăind după datini şi obiceiuri imemoriale şi vehiculând o limbă suculentă, colorată, expresivă, cu predilecţie spre aforism, proverb şi zicătoare. Cele două veduve şi copiii lor focalizează, în biografia schiţată, câteva din cele mai reprezentative coordonate ale felului de a fi românesc. Şi poate că pregnanţa ilustrativă maximă o putem descoperi chiar în debutul povestirii, cu densitatea ei ideatică şi cu limbajul colorat: ,,Oamenii, când n-au ce face s-apucă de gîlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pîndeşte mintea omului cum pîndesc lupii razna oilor. Cînd inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, cîni cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, pîrleo, că nu-şi mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare.

Se întîmplă cîteodată, şi mai altfel decît cum gîndeşti. Nici lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, şi totuşi sare omului ţîfna din senin, din iarbă verde. Ba că s-a gîndit la cutare lucru cînd a zis cutare cuvînt, ba că a tras cu coada ochiului cînd se uita la mine, ba că îi dau din toată inima şi-mi răspunde: «Aş, la ce te mai superi!» Şi p-aşa povîrniş, pînă nu s-o izbi omul de vale, nu se mai opreşte. Din bună prietenie ajungi să te uiţi chiondorîş, şi zavistie, şi chiloman tocmai cînd crezi că lumea asta este toată a ta. Aşa e. Că de ne-om cîntări cuvîntul cu cîntarul şi ne-om măsura privirea cu cotul, or să numeri cîte pahare de vin a băut omul la masa ta ca să nu-l înşeli la a lui, s-a dus prietenia pe copcă, c-aşa e făcută să fie dragostea, fără ştreang de gît şi fără căluş în gură"45.

Aceleaşi virtuţi reconstitutive le aflăm şi în proza ,,Odinioară". În interiorul unei rame memorialistice şi aceasta reprezentând un tablou etnografic al mahalalei grânarilor în dublă perspectivă temporală se realizează o cuprinzătoare imagine bipolară a lumii rurale: pe de o parte, realitatea circumscrisă prezentului o petrecere câmpenească la vreme de sărbătoare iar, pe de alta, ca în ,,Hanul Ancuţei" de mai târziu, realitatea fictivă a aducerii aminte ori a basmului, vehiculate de doi dintre povestaşii cu plete albe ai colectivităţii. Ambele planuri pun în evidenţă coordonate spirituale ale lumii evocate. Ceea ce-i sporeşte interesul este înfăţişarea diverselor forme de manifestare a sensibilităţii şi isteţimii oamenilor, prin intermediul cântecului, al dansului, al ghicitorilor, precum şi prin intermediul unei atmosfere de jovialitate, nu o dată cu discretă coloratură ironică.

Demnă de relevat este şi contribuţia importantă a lui Delavrancea la cultivarea interesului pentru lumea copilăriei şi paginile de reală frumuseţe închinate acestei vârste. Chiar în ,,Odinioară", una din sursele farmecului epic constă în prezenţa basoreliefată a copiilor printre personajele naraţiunilor. Fineţea cu care e reconstituită psihologia şi comportamentul acestei vârste, descrierea jocurilor de copii, cu reproducerea textelor specifice ale acestora, intersectarea perspectivelor, matură şi infantilă, în planul aceloraşi desfăsurări epice, conferă paginilor respective o reprezentativitate tipologică de prim rang.

Literatura consacrată copilăriei este însă mult mai bogată. Şi dacă în ,,Bursierul" sau ,,Domnul Vucea", în ,,Zobie" sau ,,Milogul", spaţiul de desfăşurare al evocărilor este oraşul cu atributele lui alienante, în alte schiţe şi povestiri acest spaţiu aparţine lumii satului sau a mahalalei bucureştene unde oamenii ,,duc o viaţă cvasi-rurală prin ocupaţiunile, prin moravurile şi prin datinile lor" cum declara Delavrancea însuşi, într-un discurs ţinut în Camera Deputaţilor la 26 ian. 189546.

,,Sorcova" , ,,Neghiniţă", ,,Bunicul", ,,Bunica", ,,Moş Crăciun", ,,De azi şi de demult", ,,Boaca şi Onea" reprezintă împreună cu ,,Odinioară" cărări fermecate de pătrundere în universul spiritual al satului românesc, în ipostaza mugurilor care vor da în floare, pregătindu-se pentru rod.

Semnificativ pentru concepţia scriitorului este faptul că reprezentarea acestei lumi nu rămâne doar în planul unei luminozităţi idilice. Deşi copilăria constituie de cele mai multe ori o vârstă paradisiatică mai ales atunci când este circumscrisă spaţiului rural Delavrancea surprinde şi momente tragice ale vârstei de aur. Tragism derivat nu din vreo implacabilitate a legilor naturii, ci, în primul rând, dintr-o aberantă rânduială a existenţei sociale.

Pentru ilustrarea coordonatelor esenţiale ale prozei pe această temă definitorie şi din perspectiva obiectivelor urmărite de titlu , ni se pare suficientă referirea doar la două din aceste povestiri: ,,Sorcova" şi ,,Boaca şi Onea".

Prima este povestea unui copil nevoit să se confrunte foarte de timpuriu cu suferinţele sărăciei şi cu absurditatea morţii. Tensiunea epică şi emoţională rezultă din asamblarea semnificativă a elementelor narative, dialogale şi descriptive, fiecare dintre ele şi toate la un loc purtând însemne identificatoare pentru profilul uman românesc.

Povestirea debutează printr-un tablou de iarnă vrăjmaşă, năpustită asupra oamenilor în prag de An Nou, parcă într-un fel de pedeapsă. ,,Aşa An Nou, aşa Sîn-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi d-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cît mai afund în plapămă îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi, tot gheaţă rămâi din tălpi pînă la creştet"47. Perturbarea naturii se răsfrânge nu doar asupra existenţei fizice, ci şi asupra celei spirituale. Sărbătoarea de ,,Vasilică", cu ritualul ei arhaic, sorcovăiala, ,,dupe cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi", nu se mai pot împlini după datină. Asemenea manifestări au, între altele înţelesul unor gesturi de solidaritate întru bucurie şi petrecere a comunităţii umane. Gesturi săvârşite periodic, la date fixe şi care marchează momente de referinţă şi coeziune ale ciclului anual.

Pentru o clipă, povestirea pare a sugera că încrâncenarea naturii a tulburat existenţa umană, deturnând-o de la comportamentul ei tradiţional. Pentru o clipă numai, fiindcă, în continuare, desfăşurarea epică propune o altă semnificaţie. Solidaritatea umană, grija şi mila faţă de aproape rămân intacte în sufletele oamenilor, chiar şi atunci când manifestarea lor ritualică, spectaculară nu e posibilă... Pe de altă parte, în pofida ostilităţii naturale, omul în cadrul unei vieţuiri normale şi înţelepte are posibilitatea de a neutraliza această ostilitate. În casa mamei Arghiriţa focul arde protector, iar mămăliguţa fierbinte e gata de a fi răsturnată pe masă. Numai că mama şi fiica nu-şi pot afla liniştea în modestul, dar realul lor confort domestic. Sub un alt acoperiş, anormalitatea socială a anulat putinţa de neutralizare a primejduirii naturale. ,,Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele..."48. De aceea, primul gând al mamei Arghiriţa se îndreaptă spre aproapele lui nenorocit de care se simte legat şi pe care trebuie să-l ajute.

Ca într-un montaj cinematografic contrastiv, tabloul următor dezvăluie tocmai tragedia pe care, în secvenţa anterioară, Arghiriţa şi fiica ei se pregătiseră s-o preîntâmpine. Dacă dincolo existenţa umană se derula într-un spaţiu protector, antitetic exteriorului natural, camera Bălaşei era o anormală prelungire a exteriorului devastator. ,,Zăpada îi pătrunsese în tindă vântul îi căuta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapămă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin cari ieşeau ghemotoacele de lână neagră... Pe picioare îşi trântise două scovergi"49.

În acest spaţiu se consumă tragedia copilului Nică. Printr-o subconştientă integrare în tradiţie, acesta încearcă să fructifice obiceiul sorcovei, nu atât în perspectiva lui augurală, cât în aceea de solidarizare umană, iar aici chiar de salvare. După o contrapunctare a textului de sorcovă cu realitatea patronată de spectrul mizeriei şi al morţii, copilul iese din interiorul ostil în exteriorul la fel de ostil ca să împlinească datina şi mai ales ca, prin ea, să aducă o rază de lumină, de căldură şi de speranţă măicuţei bolnave. Nu-şi mai poate împlini însă dorinţa. Chemat de glasul stins al mamei, se întoarce în casă, împreună cu Irina, fiica Arghiriţei care tocmai ajunsese la uşa încăperii. Bălaşa îşi dăduse însă sufletul. Din nou actul de solidaritate umană pare a se fi exercitat în gol. Numai că el doar pare eşuat. În realitate, conformându-se viziunii populare care situează constant finalurile de poveste sub semnul binelui, Delavrancea încheie istorisirea lui, contracarând înmormântarea şi suferinţa copilului cu zarea de speranţă în care a fost proiectat destinul orfanului. ,,Iar mama Arghiriţa, în loc d-o fată, avu o fată ş-un băiat"50.

,,Boaca şi Onea" una din cele mai frumoase proze despre copii din literatura română, dezvăluie universul acestei vârste din perspectiva ei luminoasă, ingenuă şi jovială. În configurarea profilului spiritual al unui popor, o dimensiune marcat reprezentativă este constituită de lumea copilăriei în ale cărei cadre specifice se proiectează mai toate experienţele fundamentale şi definitorii ale celor mari.

Farmecul acestei povestiri derivă tocmai din transferul experienţelor mature în universul ingenuu al copiilor. Un transfer care se produce mai ales la nivel verbal şi în planul gesticulaţiei (de obicei, imitaţie a formelor golite de conţinut, Boaca şi Onea se iubesc cu disponibilitatea ingenuităţii celor şase ani, dezvăluindu-şi germenii viitoarelor personalităţi şi înscriindu-se în tipurile modelatoare ale tradiţiei.

Ea se impune printr-un acut simţ al pudorii, este credincioasă tradiţiei şi mândră de partenerul pe care-l resimte ca pe un haiduc protector, e plină de tandreţe şi de feminitate pură. Vădeşte însă o receptivitate naivă asupra realităţii, aşa cum este, de altfel, în firea lucrurilor. Din această împrejurare, autorul valorifică savuroase situaţii comice.

Onea este tandru şi protector, şmecher cu afecţiune, pornit pe acte de vitejie menite să impresioneze partenera, îşi ascunde durerea şi frica pentru a nu compromite statutul lui de ,,parte bărbătească", stăpâneşte cu siguranţă spaţiile pe care le străbate cu Bocuţa, în căutarea frumosului, a bucuriei şi a aventurii.

Gesticulaţia, dialogurile, întâmplările, descrierile colorate ale naturii sau ale unor componente aparţinând spaţiului rural, reconstituie printr-o asamblare remarcabilă atmosfera autentică a copilăriei, în realităţile ei interioare şi exterioare. Cei doi eroi în miniatură au valoarea unor figuri exponenţiale în devenire. Componente ale profilului spiritual românesc se recunosc, în germene, în comportamentul, gesticulaţia şi limbajul celor doi copii.

Efectele artistice derivă, în primul rând, din seriozitatea cu care sunt interpretate roluri de maturi de către cei care nu erau decât nişte copii şi din suculenţa limbajului, şuculenţă izvorâtă din vehicularea cu dezinvoltură a expresiilor populare, a formelor de oralitate, a ambiguităţii şi a iscusinţelor aluzive.

Putem conchide, aşadar, că Barbu Delavrancea atât prin activitatea oratorică şi publicistică, cât şi prin activitatea literară concretizată în studii de specialitate, dar mai ales în opere literare a reflectat în chip remarcabil şi în moduri diferite, adeseori polemic, profilul spiritual al poporului român, dezvăluindu-şi nu doar forţa de observaţie şi înţelegere, ci şi profunda preţuire a valorilor spirituale româneşti, socotite mereu tezaur şi temelie pentru orice autentică făptuire cultă.

1 Apud E. Şt. Milicescu, Studiu introductiv la B. Delavrancea, Opere, I; E.P.L., Bucureşti, 1965, p. LXII.

2 Op. cit., p. VII-VIII.

3 A. Lupaşcu, moşier de orientare liberală, descendent din familia lui Moş Ion Roată, care nutrea convingeri democratice şi o sinceră preocupare faţă de soarta ţăranilor, a câştigat preţuirea şi afecţiunea lui Delavrancea, care îi va deveni până la urmă ginere.

4 Op. cit., p. LIII.

5 Op. cit., p. LVI-LVII.

6 Op. cit. V, p. 359.

8 idem, p. 364-365.

11 Op. cit. V, p. 369.

12 Op. cit. V, p. 373.

14 Op. cit. V, p. 380.

15 Op. cit. V, p. 285.

17 Op. cit., V, p. 287.

18 idem, p. 388-389.

19 Op. cit., V, p. 389.

21 Op. cit., V, p. 400.

22 idem, p. 401-402.

23 Op. cit., V, p. 402.

25 Vezi scrisoarea adresată redactorilor de la revista Vieaţa şi publicată la 23 nov. 1893 sub titlul ,,Cultul celor mici". Op. cit., V, p. 444.

26 Op. cit., V, p. 444.

27 Op. cit., V, p. 444.

32 Op. cit., V, p. 473.

34 Op. cit., V, p. 494.

35 Op. cit., V, p. 479

36 Idem, p.467-468.

38 Scrisoare a lui Delavrancea către Elena Miller-Verghi, din 9 apr. 1884. Op. cit. I, p. XV.