revista_de_fundal

II. CERCETĂRI ŞI FIŞE DE ISTORIE LITERARĂ ÎN REGISTRU MINOR REVISTE DE FUNDAL ÎN A DOUA JUMĂTATE

,,Diurnaliu politicu şi literariu" cum se subintitula ,,Concordia" a apărut la Pesta între 3/15 august 1861 şi 25 dec. 1870, cu o periodicitate bisăptămânală (joia şi duminica), în general riguros respectată 1.

Proprietar şi redactor era Sigismund Pop, cel care la 12/24 iunie 1849 scotea la Pesta, cu litere cirilice, ziarul ,,Democraţia", adresat ţăranilor; iar foaia se scotea la tiparul lui J. Beimel şi V. Cosma, cu destulă acurateţe, deşi dispunerea în pagină şi în genere prezenţa grafică era cam monotonă şi înghesuită.

Profilul ziarului precum şi obiectivele pe care redactorii lui le urmăreau sunt exprimate în prospectul tipărit duminică 1 aug. 1861, precum şi în numărul 1 al publicaţiei. În prospect Sigismund Pop semnatarul articolului program după ce insistă asupra câtorva principii cu largă circulaţie în secol (,,Deviza cea sublimă a secolului a principiului naţionalităţii", ,,... fără astă egalitate deplina fraţietaea nu are înţeles", fiecare popor civilizat ,,amoarei gloriei au ştiut însoţi amoarea libertăţii" ,,Veni-va ziua, în care popoarele, părăsind sumeţia, deşertăciunile şi lăcomia predomnirei se vor îmbrăţişa ca fraţi" etc.) îşi indică direcţiile programatice ale publicaţiei, născută din ,,dorul de a crea cel puţin o piatră spre construirea acelui măreţ edificiu carele se numeşte naţionalitatea română".

,,Programul jurnalului nostru spune el e apărarea drepturilor naţionale întrebuinţând pentru acest scop toate mijloacele pe care ni le poate întinde un stat constituţional, ţinându-ne strâns de principiul egalităţii de unde fireşte urmează înaintea fraţietăţii între naţiunile conlocuitoare. Preste tot luminarea poporului nostru în privinţa intereselor lui naţionale şi politice. Se pricepe de sine cum că interesele besericeşti, industriali şi cele ce privesc înaintarea culturei încă vor fi obiectul stăruinţelor noastre".

Numărul prim al publicaţiei nu aduce nimic nou, decât poate semnificaţia accentuată a obiectivelor prin încadrarea textului între două citate latine: ,,Concordia res parvae crescunt, discordia maxime dilabuntur" şi ,,...regnum in se ipsum divisum disolabitur"

Ca unul din organele de presă ale intelectualităţii ardelene, ziarul nu avea numai un caracter informativ ci şi unul activ, polemic, de influenţare a opiniei publice în direcţia militării pentru drepturi politice şi egalitatea naţională. Interesul lucrării noastre este îndreptat însă doar către acele pagini ale ziarului care reflectă preocupări literare şi care erau cuprinse în rubrica ,,Foişoara", consacrată nu numai scrierilor în proză sau versuri, comentatorilor critice ori istoriografice, ci şi unor materiale pe diverse probleme de cultură de la lingvistică şi istorie, până la sociologie, educaţie sau religie.

Numitorul comun al tuturor acestor manifestări se afla în finalitatea actului publicistic, determinat într-un mod direct de realitatea socială şi mai ales naţională din Transilvania. Fiecare manifestare urmărea să întemeieze egala îndreptăţire a românilor cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare, având caracter demonstrativ în orice direcţie. Consecinţele acestui fapt sunt multiple. Literatura capătă un caracter agitatoric şi imediat nu de puţine ori extraestetic -; lingvistica devine un domeniu ilustrativ pentru descendenţa nobilă a poporului român, ceea ce, uneori, e de natură a forţa adevărul ştiinţific; istoria, sociologia, educaţia, toate apar din perspectiva şi în perspectiva partizană de formare a unei conştiinţe naţionale solide, capabilă să orienteze energiile pe făgaşul luptei de emancipare. Ulpiu Nerva Traian şi Cicero, Alexandru cel Mare şi Cezar, Mihai Viteazul şi Horia, problema educării femeilor ori cultivarea spiritului pragmatic al burgheziei, de tip englez sau american, toate devin în paginile ,,Concordiei" argumente, dovezi, modele. Însăşi ortografia latinistă, atât de exclusiv utilizată, este un mod polemic de manifestare.

Dincolo de acest factor comun, însă, ziarul merită atenţie şi din alte motive decât strict documentare şi arhivistice. În această foaie şi-a publicat I. C. Drăguşanu celebrul său memorial de călătorie, aici aflăm o parte din poeziile lui Iosif Vulcan unele de un real interes artistic pentru momentul apariţiei aici se întâlnesc, printre primele, traduceri din Virgiliu2 (câteva versuri din Eneida) şi Dante (câteva cânturi din Divina Comedie), în paginile ziarului aflăm tipărite poezii populare, unele de o remarcabilă valoare, şi tot aici este publicat interesantul studiu al lui I. G. Sbierea, care formulează cunoscuta sa ipostază asupra refrenului din colinde ,,Lerui Doamne".

Cea mai reprezentantă preocupare a rubricii discutate este poezia. Cu un registru tematic nu foarte variat, deşi unele acorduri răzleţe lărgesc tonalitatea, poezia însumează peste 100 de titluri, datorate unui număr de peste 40 de autori, dintre care cei mai cunoscuţi sunt V. Alecsandri,
D. Bolintineanu, C. Bolliac, C. Baronzi, H. Grandea, G. Tăutu 3, I. Vulcan, I. Popfiu, V. Bumbac. A. Densuşeanu, etc. Dintre aceştia cea mai însemnată producţie poetică aparţine lui Iustin Popfiu4 preot, jurist şi absolvent de cursuri filozofice, autor al volumului ,,Poezia şi proza", 1870, Oradea Mare, (despre el Iorga scria, fără prea mult temei, că ,,avea în el scânteia unui adevărat poet") şi lui I. Vulcan. Producţia lor reprezintă mai bine de 1/3 din totalul titlurilor.

Principala trăsătură a poeziei este caracterul ei angajat şi cel mai adesea ocazional. Nu e lipsit de semnificaţie că aproape jumătate din ele sunt ode şi dedicaţii prilejuite de persoane, personalităţi, locuri istorice etc. Deputaţi şi prieteni, societăţi şi figuri istorice, întâmplări contemporane şi evenimente trecute, tot ceea ce poate căpăta o semnificaţie naţională, educativă, civică, este consemnat în versuri. Concepţia despre poezia angajată nu este doar dedusă din practica ilustrată de ziar, ea apare formulată şi explicit. Aşa bunăoară I. Popfiu în poezia ,,La D. Vasiliu Jutiu" proclamă că talentul nu poate rămâne o chestiune personală, că poezia are datoria de a înălţa poporul şi de a perpetua valorile istoriei precum au făcut-o Alecsandri, Sion, Bolintineanu sau Mureşanu. Un asemenea crez nu era nou; el continua o direcţie bogat cultivată în mişcarea paşoptistă de pe întreg teritoriul românesc, chiar dacă în Principate o altă coardă începea să vibreze, mai ales după Unire. Modelele înseşi sunt căutate dincolo de Carpaţi printre figurile de artişti cetăţeni care au ilustrat o concepţie militantă asupra artei. Bolintineanu exercită, mai ales prin legendele sale istorice, o foarte puternică influenţă, mergându-se uneori până la pastişare.

O influenţă evidentă a exercitat şi Gr. Alexandrescu, îndeosebi prin ,,Umbra lui Mircea". Iată cum sună câteva versuri din poezia lui C. Audinu, intitulată ,,Una salutare către Carpaţii româneşti din Bucovina şi către locuitorii lor":

Asemenea ecouri nu sunt puţine şi ele te orientează nu numai spre autorii citaţi ci şi către Alecsandri, Bolliac, sau Mureşeanu, toţi înrudiţi prin formaţia lor de poeţi angajaţi.

Coloratura particulară a versurilor reuşite din ,,Concordia", şi în genere a versurilor ardelene, este dată de umbra subterană a unei tristeţi fatidice, uneori învestmântată în rezonanţe de litanie, care însoţeşte silueta dură a apostolilor purtând în stânga lira lui Orfeu şi în dreapta sabia de foc a Sfântului Gheorghe. Jalea resimţită, nu arareori şi întâmplător, ci ca o permanenţă, năvăleşte în expresia lirică a vremii, pregătind atmosfera în care se va forma Goga.

Ca valoare literară, marea majoritate a acestei poezii este modestă, uneori chiar submediocră, ea nefiind decât versificarea seacă a unor concepte sau a unei anecdotici cenuşii. Pe această linie ar putea fi încadrată aproape toată producţia lui I. Popfiu la rubrica ,,Foişoarei".

Trebuie arătat, însă, că în aceste pagini n-au fost cultivate numai oda, poezia mobilizatoare şi dedicaţia. Balada, legenda, elegia, fabula, satira ori poemul sunt specii care deşi nu în aceeaşi măsură cu celelalte pot fi întâlnite în ziarul discutat. Ceea ce e menţionabil e faptul că dintre acestea se pot selecta cele mai reuşite producţii pe plan literar. În acest sens activitatea literară a lui I. Vulcan este edificatoare. Fără a înţelege altfel decât ceilalţi misiunea poetului, el are totuşi o intuiţie mai autentică asupra specificului poeziei şi în acelaşi timp o sensibilitate mai adecvată. Chiar dacă se găsesc şi sub semnătura lui producţii mediocre, este notabilă acea parte din poezie, demnă de menţionat ca valoare literară. Şi la el poezia militantă, cetăţenească, reprezintă forma predilectă de manifestare, dar între acestea se află şi reuşite determinate de o interiorizare a mesajului ideatic. Spre deosebire de I. Popfiu, el destăinuie şi un registru mai bogat, fiind printre puţinii care semnează şi poezii de dragoste, unele capabile să stârnească emoţie, dacă nu prin ele însele, atunci cel puţin datorită anticipărilor eminesciene, un misterios preludiu, parcă, al descoperirii şi botezului literar de la 1866. Asemenea strofe reţin atenţia cititorului cu destulă uşurinţă:

Deşi reprezintă cea mai protejată figură a muzelor de la ,,Concordia" cu excepţia numelor deja consacrate ale literaturii noastre I. Vulcan nu monopolizează valoric poezia; întâlnim bucăţi poetice demne de atenţie şi sub alte semnături. Aşa bunăoară o poezie ca ,,Flori străine", semnată şi specificat în paranteză ,,Din Germania", se detaşează de nivelul obişnuit al rubricii, nu numai prin tematica erotică, în general puţin cultivată, ci mai ales prin emoţia sinceră care abureşte uneori versurile, prin tristeţea melancolică şi prin muzicalitatea unduioasă a strofelor.

De asemeni interesante sunt poemele ,,Sclavia şi Tirania" de A. Marinescu şi ,,Rătăcirea" de A. Densuşeanu. Primul este un poem de factură mitologică care, utilizând mai ales recuzita basmelor româneşti, închipuie detronarea Tiraniei (un fel de Parcă de o frumuseţe direct proporţională cu răutatea) şi a Sclaviei ( o zgripţuroaică etalându-şi toate atributele cu care a înzestrat-o fantezia populară) de către libertatea răsculând mulţimile oropsite.

Mai interesant e cel de al doilea poem, un fel de încercare cosmogonico-sociogonică în viziune biblică. Poemul se structurează ca o antiteză între veacul de aur al omenirii, când Adam nu săvârşise păcatul originar, când pământul şi cerul erau împreunate într-o armonie cosmică, când nu existau războaie, tiranie şi trădare, când nu era noapte şi nu era moarte, şi lumea descinsă din păcat care rătăceşte prin univers încărcată de povara tuturor relelor ce-o apasă. Este antiteza dintre nostalgia acelor vremi când:

şi amărăciunea stârnită de un prezent căruia-i adresează, asemeni unui apostol turmei sale de credincioşi, îndemnul către căinţă:

Frângând monotonia tematică a poeziei, asemenea piese deşi puţine ilustrează căutări poetice în zone mai fructuoase şi cu mijloace mai adecvate. Retorismul zgomotos şi uniform, parada abstracţiunilor versificate şi asperităţile prozaice absorbeau căldura potenţială a obiectului poetic, răpind poeziei, prin glacialitate, unul din factorii imediaţi ai penetraţiei sensibile.

Prin exemplarele de tipul celor discutate se schiţa o alternativă nu atât tematică (poezia nu este refractară nici unei realităţi interferentă cu destinul uman) cât mai ales metodologică, vizând supunerea chiar dacă în practică era modestă la rigorile exigenţelor estetice.

Dacă poezia acestui ziar menţinându-se în atmosfera caracteristică a literaturii ardelene ilustrează vocaţia unei pleiade de scriitori angajaţi într-o tulburătoare încleştare cetăţenească, în sprijinul căreia arta era un mijloc, indiferent dacă răspundea exigenţelor de artă, nu este mai puţin adevărat că uneori alături de creaţia folclorică mereu tonifiantă apărea de sub pana celor obişnuiţi cu tribuna mai curând decât cu solitudinea meditată, acorduri surdinizate discret de oboseală ori dezamăgire, de nelinişti metafizice ori vibraţii erotice.

Proza este mai puţin reprezentată, pare-se nu dintr-o subapreciere a ei, ci mai curând datorită lipsei de tradiţie, pe de o parte, iar pe de altă parte datorită faptului că operativitatea celor angajaţi cu armele literaturii în confruntarea cotidiană nu se putea realiza prin proză în aceeaşi măsură ca prin poezie. Întreaga colecţie conţine 15 titluri dintre care 5 sunt traduceri. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că subiectele lucrărilor traduse, cu excepţia uneia în care lipsesc determinările geografice, sunt din istoria românilor, dovedind că autorii nume destul de obscure trebuie să fi cunoscut îndeaproape istoria poporului nostru. Din rândul celorlalte scrieri, trei sunt nişte foarte modeste relatări de călătorie, lipsite de virtuţi literare, iar restul, povestiri şi nuvele cum le botează autorii în majoritate mediocre, ilustrând precaritatea mijloacelor ce le stăteau la dispoziţie în acest domeniu.

Şi aici ca şi în poezie, recunoaştem nota comună a literaturii de peste munţi. Majoritatea lucrurilor, abordând subiecte istorice, urmăresc profilarea unor caractere nobile a căror trăsătură dominantă este setea de libertate, ilustrată prin lupta plină de sacrificii dusă împotriva cotropitorilor. Două din nuvele se referă la legenda lui Dragoş şi la formarea dinastiei Dragoşizilor într-o perpetuă confruntare cu duşmanii. Dintre acestea, ,,Branda", ,,nuvelă istorică de Waldburg", aminteşte foarte îndeaproape nuvela ,,Dragoş" a lui Asachi, uneori atât de insistent încât eşti tentat să presupui o inspiraţie directă din acesta.

Poate cea mai reuşită scriere, alături de ,,Eremitul Alb" al Constanţei Dunca, este nuvela ,,Capul lui Iordachi" de Mauriţiu Jokai un tablou al luptei româneşti împotriva turcilor. Dinamismul întâmplător, lapidaritatea plină totuşi de sensuri, capacitatea de creionare convingătoare a câtorva psihologii (Iordachi, Mariotis, măicuţele, Aga Girlet), un anumit gust pentru senzaţional, toate concurând la profilarea unei idei menite să cultive patriotismul, vitejia, spiritul de sacrificiu, fac din această nuvelă o realizare oricum menţionabilă.

Interesantă prin intenţie şi edificatoare pentru insuficienţele prozei din ,,Conrcodia" este povestirea foarte întinsă, romanul dacă termenul
n-ar fi prea pretenţios pentru nivelul literar al lucrării ,,Nopţile Carpatine" de I. C. Drăgescu. Utilizând ca element unificator viziunile sale nocturne, acesta încearcă un fel de epopee a poporului român de la epoca dacică şi până în vremea contemporană, balansând fabulaţia între entităţi fundamentale: lupta şi dragostea. De altfel unul dintre eroi, Pintea, regele codrilor, îşi formula idealul într-un triptic edificator: libertate, răzbunare şi amor. Fiecare dintre momentele cardinale ale istoriei româneşti, între care se întinde o lungă perioadă de haiducie şi dragoste, i se revelează autorului prin intermediul unor apariţii fantomatice, cel mai adesea de esenţă angelică, care-şi istorisesc viaţa şi descendenţa într-o succesiune, sincopată nu numai de tradiţionalul cântat al cocoşilor, ci şi de capriciul arbitrar al autorului. Lucrarea trădează o vocaţie preponderent prăpăstioasă şi sceptică. Într-o postură titaniană, în care se resimte imediat falsitatea şi insuficienţa, el angajează un colocviu cu Omenirea, cu Dumnezeu, cu Tiranii, totul din perspectiva unui ideal înalt, mereu supus încercărilor şi incertitudinilor. Interesantă este aici concepţia lui Drăgescu despre tirani socotiţi ca fiind urmaşii titanilor ce s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu şi a căror inimă ,,e neagră ca moartea, amară ca nefericirea şi crudă ca infernul". Întortocheată şi prăpăstioasă, cu travestiuri, evadări şi senzaţional rizibil, fabulaţia oboseşte şi irită printr-o totală lipsă de gust şi echilibru, printr-un sentimentalism de cea mai joasă speţă, asociat grandilocvenţei retorice.

Celelalte scrieri în proză abordează tema dragostei, dintre ele detaşându-se povestea romantică ,,Eremitul Alb" scrisă la 21 de ani în limba franceză de Constanţa Dunca şi tradusă de Catone Censoriul după ziarul Pays. Structura complexă de tip romanesc a povestirii (frângerea succesiunii temporale, planuri paralele, etc.), ritmul alert cu reuşite momente de suspans, capacitatea portretistică (Mihai, Manola, Teodoru, Ivan), insistenţa fizionomică şi simţul plastic, capacitatea descriptivă cu un evident apetit al amănuntului colorat şi divers, atmosfera creată printr-o comuniune a naturii cu stările sufleteşti, simţul dialogului căruia i se accentuează uneori valenţele prin sincopări semnificative şi replici neterminate, în sfârşit folosirea solilocviului, sunt câteva trăsături care trădează indiscutabil un talent. Bineînţeles că balastul prozei romantice nu lipseşte. Stilul căutat, trădând întinsele lecturi, imaginile livreşti, elementul miraculos, gustul contrastelor, jocul coincidenţelor, travestiurile, sentimentalismul uneori lacrimogen, toate acestea dau un anumit aer de prăfuit şi vetust. Totuşi proza romantică românească poate înscrie printre experienţele sale onorabile, scrierile Constanţei Dunca, deşi unele dintre ele au fost scrise în limba franceză.

Merită a fi menţionată şi activitatea de prozator a lui I. Vulcan, ilustrată de două scrieri nuvele după aprecierea autorului: ,,Doi morţi de vii" şi ,,Marţi seara". Mai interesantă este cea de a doua unde e reluată o credinţă folclorică, cu intenţia de a o compromite (interdicţia de a toarce marţi seara), pentru a întruchipa motivul tinerilor care se îndrăgesc dar sunt împiedicaţi în dragostea lor de invidia sau dorinţele altora. Dincolo de fabulaţia propriu-zisă, fără merite literare, este demnă de remarcat prima parte, cu valoare programatică, unde autorul avertizează asupra consecinţelor ce le poate avea credinţa în superstiţii a poporului, de obicei veninos ridiculizată de străini, deşi calităţile acestuia sunt demne de toată preţuirea (,,Numai poporul spune el bietul ţăran avusese bărbăţia a se lupta mai bine cu soarta cea vitregă, a purta suman simplu şi a mânca pâinea sa udată cu lacrime, decât a trece în castre străine. Dânsul a susţinut onoarea noastră onoare dar ţie, popor românesc!").

De factură romantică, ilustrând calităţile dar mai ales defectele acestui tip de literatură, proza ,,Concordiei", răspunzând aceluiaşi deziderat civic ca şi poezia, vădeşte câteva dintre stângăciile, dar şi unele dintre direcţiile ce vor fi asimilate mai târziu de prozatorii ardeleni de primă mână.

Pe plan teoretic, preocupările din ziar nu sunt prea numeroase; câteva materiale de istorie literară, prilejuite mai ales de moartea unor scriitori, puţine consideraţii de şi despre critică, ilustrate fie în polemici, fie în comentarii pe marginea unor opere, discursuri ocazionate de evenimente culturale, două studii dedicate folclorului românesc şi unul, reprodus, încheie acest capitol al rubricii ,,Foişoara", şi el consumat sub zodia aceluiaşi militantism tipic ardelenesc. Ilustrativ pentru concepţia despre rosturile şi importanţa literaturii este ,,Discursul de deschidere" rostit de I. Popfiu la şedinţa publică a ,,Societăţii de leptură a junimii române din Oradea Mare" şi publicat apoi în ziar. Ce asigură nemurirea naţiunilor? se întreabă autorul în cel mai curat spirit luminist. Nu războaiele. Nici flotele, nici fabricile, ci cultura. Cicero şi Horaţiu, nu Cezar şi Hanibal, Demostene şi Homer, nu Maraton şi Platea, Corneille şi Racine, Chateaubriand şi Lamartine, Shakespeare şi Byron, Mureşan şi Bărnuţiu, Alecsandri şi Bolintineanu, nu Ştefan şi Mihai, Dragoş şi Buzescu -. ,,Cultura strălucită adunare! cultura intelectuală şi literară, iată! aceasta e ce perenează naţiunile". O asemenea gândire şi-a pus pecetea pe întreaga activitate a cărturarilor ardeleni, dornici ca prin înălţarea poporului la fructele culturii să-l facă în stare a-şi impune personalitatea în faţa celor ce i-o contestau.

Preocupările teoretice coboară uneori şi la probleme mai puţin generale. Aşa bunăoară pot fi desprinse câteva din ideile cu privire la critică, profesate de colaboratorii acestui ziar. Dacă un cărturar ca M. Besanu, angajat în polemică cu I. Pop Florentin pe marginea Almanahului beletristic din anul 1865, susţinea, mai mult din motive tactice, că în Ardeal nu există nici mediu, nici intelectualii care să permită o critică adevărată, G. Bariţiu, în articolul ,,Ortografia, Gramatica. Critica", susţinea hotărât necesitatea criticii deşi spunea autorul e una din cele mai urâcioase profesiuni din lume, asemănătoare cu profesiunea chirurgilor şi felcerilor care au datoria nu numai ,,de a spăla şi lega rănile, ci şi de a le curăţi", ,,de a sparge ulcerile cele mai dureroase". Bariţiu, însă, mergând mai departe, ţinea să facă precizări foarte preţioase (perfect valabile şi azi, dealtfel), arătând că trebuie făcută deosebire între ,,critici şi criticastri", cum se face între ,,poeţi şi poetastri", între filozofi şi sofişti, între retori şi sbierători".

Precizări pe linia însuşirilor criticului aflăm în articolul ,,Câteva reflexiuni la ,,O scurtă privire asupra poezîelor dlui Vulcanu ieşite mai dăunăzi de sub tipariu în Pesta" semnat J. alui Vasîlie lui D. şi în care autorul formula asemenea exigenţe: ,,Eu cred că un critic trebuie să fie drept, înţelept, cu bun simţ, dotat cu judecată sănătoasă, desbrăcat de orice sentimente de patimă şi ură şi mai ales posedând calităţile autorului în o mai mare măsură aşa încât el să fie înălţat asupra autorului, căci numau aşa va fi în poziţiunea de a face o critică bună şi demnă, numai atunci va putea condamna ce este de condamnat şi aprecia ce este bun şi frumos".

Idei asemănătoare profesează şi I. P. Florentin în comentariul său pe marginea Almanahului beletristic pe anul 1865. El, însă, făcând şi critică literară propriu-zisă, oferă o probă de analiză din care se pot desprinde câteva constatări cu privire la valorificarea unei opere literare. Mai întâi este spiritul clasic care guvernează aprecierile critice, insistându-se pe problemele de stilistică şi poetică, pe respectarea cu stricteţe a normelor6 pe cultul modelelor, etc. Autorul vorbeşte despre baladă, despre eufonie, despre metrică sau despre sintaxa poetică într-un mod care vădeşte familiarizarea cu aceste probleme. I. P. Florentin ilustrează însă, o gândire mai puţin dogmatică el acceptă noul chiar dacă acesta apare prin încălcarea normelor, el respinge lungimea sau scurtimea unei opere, drept criteriu de valoare, arătând că justificarea cantitativă a acestora este dată de unitatea armonică a întregului. Când trece la analiza unor opere totuşi, întreprinderea sa rămâne modestă, poate şi datorită formei gazetăreşti în care e făcută, (în trei numere sunt discutate 26 de poezii, nuvele şi studii) expeditiv şi superficial.

Demn de remarcat în cadrul acestor preocupări este succintul studiu biografic şi critic semnat de Catone Censoriul şi intitulat ,,Domnişoara Constanţa Dunca de Siaeu", prezentare a unei tinere talentate, născută la Botoşani, care a învăţat la Viena şi Paris şi care cunoştea 6 limbi la vârsta de 21 de ani. Figura Constanţei Dunca este indiscutabil interesantă şi ea merită o altă atenţie decât i s-a acordat până acum. Membră a ,,Societăţii artelor, ştiinţelor şi literelor frumoase din Paris" laureată cu medalia de aur a aceleiaşi societăţi pentru romanul ,,Elena", autoare a peste 7 scrieri în limba franceză, dintre care unele le-a transpus singură în româneşte, directoare a revistei ,,Amicul familiei", care a apărut la Bucureşti, între 1863-1868, cu întrerupere în anii 1866 şi 1867, una dintre primele iniţiatoare ale mişcării feministe din ţara noastră, precedând-o într-un mod ilustru pe Sofia Nădejde, ea se impune ca o figură a culturii noastre care îşi aşteaptă cercetătorul. Nu e lipsită de semnificaţie stima ce i-o purtau cărturarii ardeleni care i-au închinat versuri şi i-au dedicat scrieri, văzând în ea o remarcabilă slujitoare a culturii româneşti din epocă şi o înflăcărată patrioată (ea a părăsit Parisul unde avea asigurată deja gloria şi bunăstarea, pentru a veni în ţară şi a pune umărul la înălţarea neamului românesc, prin înălţarea femeii române).

Din această perspectivă finală trebuie urmărită şi preocuparea pentru folclor a ziarului. Dacă peste munţi interesul pentru creaţia populară îşi transferase punctul de greutate cu preponderenţă în sfera valorilor estetice, în Ardeal se continua orientarea paşoptistă de transformare a oricărei mărturii de valoare în argument polemic. Punctul de vedere estetic nu era ignorat, dar accentul cădea pe acele realităţi ale creaţiilor care iradiau în inimile combatanţilor temperatura avânturilor spre fapte.

Apelul adresat cărturarilor de a culege creaţia populară, publicarea poeziilor trimise ziarului, influenţa exercitată de acestea asupra poeţilor ce-au colaborat la ,,Concordia", stima arătată lui Alecsandri şi studiile consacrate unor probleme folclorice, vin să ilustreze permanenţa unei preocupări a cărei manifestare selectivă trădează atitudinea mai sus amintită. Sunt semnificative rândurile cu care îşi însoţeşte o culegere, trimisă ziarului, poetul Teodor Catone, preocupat pare-se de folclorul Ardealului: ,,Domnule Redactor! spune acesta Considerând că va fi spre uşurinţa stimaţilor noştri literatori, celor ce mult se ostenesc a aduna cântecele populare ale românilor, spre a tradiţiuna din ele mai cu seamă suferinţele lor, (subl. noastră A. M.) împărtăşesc foişoarei preţuitului jurnal ,,Concordia" următorul cântec poporal din Banat".

Această ,,tradiţiunare" a suferinţelor poporului român vizează parcă fiinţarea unui Pantheon al suferinţei româneşti din care va descinde peste ani aedul pătimirii Ardealului şi din care contemporanii să-şi poată sorbi vigoarea morală de a înfrunta vitregiile impuse de o realitate vrăjmaşă.

Bucăţile folclorice apărute în paginile ziarului reflectă două atitudini: prima de promovare a creaţiilor de veche tradiţie pe motive larg cunoscute, dar circumscrise finalităţii anterior amintite, şi a doua ilustrată de poezii cu adresă contemporană, elaborate probabil în epocă. Prima categorie se ilustrează prin poezia de voinicie, poezia orfică şi poezia de dragoste, dintre ele primele două fiind cultivate mai insistent. Deşi sunt creaţii tradiţionale, născute în epoci anterioare publicării lor, uneori intervenţia culegătorilor sau selectarea variantelor vădesc permanenta preocupare de a releva creaţiilor sensuri cu rezonanţe contemporane.

Foarte interesantă, şi semnificativă în acelaşi timp, din acest punct de vedere este balada ,,Mioriţa", într-o prelucrare a lui V. Bumbacu. Plecând de la varianta lui V. Alecsandri, autorul continuă motivul de-a lungul a încă trei părţi, schimbând total perspectiva filozofică a creaţiei. Moldovean nu se mai resemnează în faţa morţii ce i se prevesteşte. Şi asta nu din teamă sau nelinişte. Nu din groaza pe care sfârşitul îl provoacă adesea. El nu se resemnează pentru că viaţa este ameninţată de ticăloşia omului lacom şi nu de sorocul sfârşitului firesc. Spiritul său de echitate şi de bun simţ precum şi intransigenţa faţă de rău îi orientează atitudinea într-o direcţie activă. El solicită explicaţii şi oferă şansa împăcării prin despărţire, dar confruntat cu inflexibilitatea, nutrită doar din invidie şi lăcomie a celor doi, Moldovean îşi apără cauza cu o forţă egală dreptăţii ce-o are. Cei doi vor pieri de mâna sa, nu mai înainte însă de a-i provoca şi lui o rană fatală. Moartea sa însă este o împlinire a sorocului într-o stare sufletească de linişte şi seninătate. Dacă spiritul de dreptate şi mândria umană au respins-o, înţelepciunea milenară a celui conştient de fatalitate o acceptă ca pe un dat cosmic.

Dacă în varianta Alecsandri despre Ungurean şi Vrâncean nu ştim decât ceea ce oferă oiţa năzdrăvană, în varianta de faţă, cei doi trădează atitudini şi gesturi de tâlhari:

Apar de asemenea, spre deosebire de aceeaşi variantă, elemente ale îndeletnicirilor păstoreşti (lupta împotriva manei, a gălbinării, îngrijirea mieilor primăvara, creşterea câinilor şi a cailor de povară), după cum este menţionabilă apariţia abundentă a atitudinii creştine (pomană, biserică, cruce înainte de luptă, intervenţia lui D-zeu chiar în timpul confruntării).

Alături de episodul central, ca şi în alte variante cunoscute, apare motivul mamei ce-şi caută fiul, purtând în inimă presimţirea nenorocirii şi nădejdea salvării. Scopurile bătrânei amintesc pe un anumit plan al împlinirii ritualului strămoşesc închinat morţilor de povestea de mai târziu a Vitoriei Lipan.

Deşi foarte interesantă, pe plan literar este vizibilă o anumită inferioritate a celorlalte părţi faţă de prima (varianta Alecsandri) atât datorită unor dilatări nesemnificative, cât şi datorită nerealizării acelei decantări cristaline, a acelei sublimări emoţionale care armonizează perfect ideea cu expresia literară.

Alături de creaţia folclorică sau de prelucrările inspirate de ea, ziarul ,,Concordia" a publicat şi două studii consacrate acestui domeniu. Este vorba de ,,Studie asupra poeziei române" de Aron Densuşeanu şi ,,Despre insemninţia refrenului de ,,Lere Doamne" din colindele române, despre timpul ivirii şi despre însemnătatea lor" de I. G. Sbierea".

Primul este o încercare comparatistă, care, deşi nu se susţine în substanţa lui, trebuie menţionat ca o primă încercare de acest gen, mai înainte de rezultatele notabile de B. P. Haşdeu şi A. Odobescu, în timp, cel de-al doilea, de o erudiţie remarcabilă şi până la un anumit punct destul de convingător, încearcă un răspuns asupra originii refrenului ,,Lerui Doamne" şi a colindelor în general.

Dar ceea ce trebuie observat şi de această dată este faptul că preocupările pentru folclor, discutate anterior, ilustrează mai puţin vocaţia unor folclorişti autentici şi mai mult pe aceea a unor cetăţeni ai Ardealului, preocupaţi de eliberarea naţională a consângenilor şi de valorificarea în acest scop a tuturor resurselor materiale şi spirituale înmagazinate în sufletul poporului român.

Conchizând asupra literaturii publicate în paginile acestui ziar, vom preciza că, deşi nu cunoaşte capodopere şi nici colaborări directe de primă mână, ea oferă, prin rubrica ,,Foişoara", imaginea unei literaturi angajate, a unor căutări împlinite mai târziu dar prefigurate şi aici, ilustrează atributele familiare intelectualităţii ardelene, în legănările căreia vor apărea un Slavici, un Coşbuc sau un Goga, drept vlăstare viguroase ale pământului fertilizat de truda modestă a unor astfel de apostoli.

1 În bibiotecile din ţară nu se află decât colecţia până la sfârşitul anului 1869. La biblioteca Academiei până în 1867, la filiala din Cluj până în 1868, iar la Biblioteca din Năsăud, până la sfârşitul anului 1869.

2 Cele 3 cărţi din Eneida traduse de V. Aaron au rămas în manuscris.

3 Toţi aceştia apar cu poezii, în mare majoritate, reproduse din alte publicaţii.

4 Poezia acestuia, precum şi aceea a lui I. C. Drăgescu a fost ridiculizată foarte caustic de T. Maiorescu în articolul său din 1872, ,,Direcţia nouă în poezia şi proza română" şi asta fireşte, cu un deplin temei.

5 Pentru o mai uşoară lectură am eliminat forma latinistă a versurilor, adaptându-le potrivit normelor indicate la nota 1 de la bibliografie.

6 Când o imagine nouă care şochează este criticată de M. Besanu, I. P. Florentin îl contrazice nu atât din perspectiva justificării noului în artă, cât, mai ales căutând modele (în cazul de faţă, Schiller) care au utilizat aceeaşi imagine.