II. CERCETĂRI ŞI FIŞE DE ISTORIE LITERARĂ
ÎN REGISTRU MINOR
2. CRITICI ŞI DRAMATURGI DE FUNDAL
(FIŞE DE DICŢIONAR)
DEMETRIESCU, ANGHEL
(5 oct. 1847 18 iulie 1903)
S-a născut în oraşul Alexandria, dintr-o
familie modestă. Şcoala primară şi gimnaziul le
urmează în oraşul natal, după care intră
ca bursier la Liceul ,,Matei Basarab" din Bucureşti şi
apoi la Liceul ,,Sfântul Sava". Urmează cursurile
Facultăţii de Litere din Bucureşti fără a
o absolvi. Aici leagă o strânsă prietenie, care
va dura toată viaţa, cu Dimitrie Aug. Laurian şi cu
Ştefan Michăilescu.
Începând din 1869, când obţine
prin concurs catedra de istorie şi geografie la cursul inferior
al Liceului ,,Sfântul Sava", se dedică unei bogate
şi preţuite cariere didactice (profesor la Liceul ,,Gheorghe
Lazăr" şi la Seminarul ,,Nifon", director al
Liceului particular ,,Sfântul Gheorghe"). În
1881, după patru ani de studii clasice la Berlin, ca bursier
al statului, concurează pentru catedra de istorie antică
a Facultăţii de Istorie şi Litere din Bucureşti,
dar postul este câştigat de Gr. Tocilescu.
Deşi cu modestie, el este prezent în viaţa
culturală a timpului (membru în Consiliul general al
instrucţiei şi al Ateneului român, membru în
Comitetul Teatrului Naţional, vicepreşedinte al Ligii
culturale) ajungând ca în 1902 să fie ales membru
corespondent al Academiei Române.
La solicitarea lui Spiru Haret, întemeietorul
învăţământului modern în ţara
noastră, A. Demetriescu întocmeşte un raport bogat
şi solid documentat privind realizarea practică a ideii
generoase de creare a cât mai multe biblioteci în
mediul rural.
Propunerile sale au fost însuşite în
întregime, iar rezultatul lor s-a materializat nu numai
în cele peste 300 de biblioteci înfiinţate la
sate în octombrie 1898, ci şi în orientarea generoasă
cu privire la dotarea lor (întocmeşte o listă de
40 de autori români, propune editarea unei colecţii
a monumentelor noastre arhitectonice, a unei colecţii de traduceri
din clasicii literaturii universale, a unei geografii pitoreşti
a României etc.).
Cărturar de formaţie clasică, pe lângă
activitatea profesională, săvârşită cu devoţiune
austeră şi cu severitate (preda gramatica greacă,
geografia, istoria şi poetica), desfăşoară şi
o anumită activitate publicistică, abordând probleme
de teorie şi critică literară în primul rând.
Colaborează la Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice,
Revista contemporană (este membru al comitetului de redacţie),
România liberă, Analele literare, Epoca, Literatură
şi artă română, Conservatorul etc. A scris
şi articole politice, nesemnate sau semnate cu iniţiale,
în publicaţii de orientare conservatoare (Naţiunea,
Timpul, Conservatorul, Epoca).
Concepţia sa despre literatură şi artă
este de factură clasicistă. Modelele mărturisite sunt
Aristotel, Lessing şi mai ales Taine, ultimul nu doar elogiat
şi compilat, dar câteodată preluat substanţial
în lucrări proprii (,,Femeile lui Shakespeare",
,,Poetul şi timpul său", ,,Poezia dramatică"
etc. etc.). Lipsit de fantezie şi supleţe în gândire,
opac la sensibilitatea modernă şi încorsetat de
dogme, A. Demetriescu se rătăceşte mereu în
drumul de la teorie la practica criticii literare. Şi aceasta
nu numai în privinţa lui Eminescu, ci şi a lui Balzac,
Wagner, Flaubert ori Slavici. La Balzac ,,cititorul este sufocat
de atmosfera cu totul prozaică a presei, a bursei, a biroului
comercial", muzica lui Wagner îl enervează în
aşa măsură încât părăseşte
sala de concert din Viena, Flaubert în ,,Salambo" ,,se
pierde în cercetări de anticar şi arheolog",
adevăratele ,,modele de romane istorice" fiind socotite
cele semnate de Eduard Bulwer, simboliştii sunt socotiţi
nişte bolnavi sau nişte şarlatani care sacrifică
înţelesul cuvintelor pentru o calitate străină
vorbei, la Slavici ,,arta nu se vede de loc", în timp
ce poezia ,,O fată tânără pe patul morţii"
de D. Bolintineanu este socotită o capodoperă.
În istoria literaturii el a pătruns, în
primul rând, ca denigrator a lui Eminescu. Deşi s-a
dovedit că articolul veninos ,,Poeziile d-lui Eminescu",
apărut în Revista contimporană în 1875,
sub pseudonimul Gr. Gelianu, nu-i aparţine, studiul său
de peste treizeci de pagini, ,,Mihai Eminescu", publicat
în 1903, în revista Literatură şi artă
română, rămâne mărturia unui spirit
dogmatic şi stafidit, incapabil, la peste cincisprezece ani
de la moartea marelui creator, să-i înţeleagă
şi s-i guste opera, să-i pătrundă personalitatea
dincolo de aparenţe. În pofida unor consideraţii
pozitive privind limbajul poetic, forţa expresiei şi tensiunea
interioară, nota dominantă a articolului este negativă.
,,Muncit de o trufie enormă", ,,îndoctrinat de
teorii incoherente, ,,filosof ignorant", Eminescu era pentru
A. Demetriescu ,,prea mărginit ca să se înalţe
până unde mândria lui îndemna, prea egoist
ca să-şi deschiză inima marilor simpatii".
Pe de altă parte, el ,,nu are facultatea de a
suferi în adevăr şi a se bucura în contact
cu trecutul", făcând parte din acea categorie a
pesimiştilor care ,, fabrică un trecut de convenţie,
întrevăzut în mod nebulos prin insuficienţa
culturii lor".
Comentariile pe marginea unor poezii, precum ,,Epigonii"
ori ,,Scrisoarea III" indică nivelul incomprehensiunii
lui faţă de poezie în general şi faţă
de poezia lui Eminescu în special. ,,Epigonii" este
o ,,invectivă... violentă" care ,,degenerează
în absurd" şi ale cărei ,,necumpăniri în
expresie şi (...) extravaganţa în cugetare sunt
stilul boalei nu al sănătăţii", aşa cum
,,Satira III" uneşte toate calităţile şi
toate defectele artei lui Eminescu: un stil impecabil, imagini
puternice şi viu colorate, alături de un plan descusut,
neorganic, dorinţa de a surprinde şi a uimi pe cititor,
în cele din urmă absurdităţi strivitoare sub
formă populară".
Pentru A. Demetriescu, evocarea trecutului la Eminescu
nu este altceva decât ,,un prilej de a-şi manifesta
dispreţul şi ura, de a arunca objuraţiile sale, câte
odată triviale, asupra contemporanilor". Finalul articolului
care îl situează pe Eminescu ,,deocamdată pe aceeaşi
linie cu cei mai mari din poeţii noştri" pare mai
curând o concesie făcută spiritului vremii şi
mai ales prietenului său N. Petraşcu, directorul revistei
Literatură şi artă română, mare admirator
al poetului.
BIBLIOGRAFIE
Titu Maiorescu: Patru conferinţe.
Rezumate de Mihai C. Brănescu. Cu un apendice de ....., Bucureşti,
1883.
Barbu Catargiu. Discursurile lui.
Culese şi însoţite de o notiţă istorică
asupra familiei Katargiu şi de o biografie a autorului de
..... Bucureşti, 1886.
Lord Bacauly. Discursuri. Traduse
din limba engleză şi adnotate de ..... Bucureşti,
1895.
Opere, ediţie îngrijită
de Ov. Papadima, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură
şi artă, 1937.
Referinţe critice
N. Petraşcu, Anghel Demetriescu, Tip.
Bucovina, 1931.
Ov. Papadima, Anghel Demetriescu, / Studiu
introductiv la ediţia Opere, Bucureşti, Fundaţia
pentru literatură şi artă 1937/
Marin Bucur Istoriografia literară
românească, Bucureşti, Minerva, 1973.
* * * Dicţionarul
literaturii române de la origini până
la 1900, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1979.