dame_frederic

II. CERCETĂRI ŞI FIŞE DE ISTORIE LITERARĂ ÎN REGISTRU MINOR

2. CRITICI ŞI DRAMATURGI DE FUNDAL

S-a născut la 29 martie în Tonnérre, Franţa. Face studii de drept, apoi intră în publicistică, colaborând la diverse ziare ale timpului. Este prieten cu poetul Lautréamont şi după moartea suspectă a acestuia părăseşte ţara (probabil şi în legătură cu trădarea comunarzilor de către primarul de Paris al cărui şef de cabinet era).

În 1872 vine în România, unde avea o soră. Devine secretar de redacţie la ziarul Românul condus de C. A. Rosetti şi colaborează la ziarele Le journal de Bucarest şi ,,L'Orient". Conduce singur sau cu alţii, între care şi I. L. Caragiale, diverse publicaţii (La Roumanie contemporaine, Naţiunea română, Renaşterea, La liberté roumaine, La Roumaine, Cimpoiul). După un doctorat în litere, luat în 1893 la Universitatea din Freiburg, funcţionează ca profesor de limba franceză şi ocupă diverse funcţii în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

În afara activităţii de traducător din limba franceză, a unor proze fără valoare şi a unor utile lucrări didactice (manuale şi un apreciat dicţionar român-francez), F. Damé a avut legături şi cu teatrul românesc. A scris câteva piese şi mai ales a susţinut o intensă activitate de cronicar dramatic. În această ipostază, se înscrie printre detractorii lui I. L. Caragiale atacând ,,O noapte furtunoasă" pentru pretinsa imoralitate şi trivialitate. Altfel cu o concepţie clasicistă, penetrată de idei romantice, el conferă un anume interes acestei activităţi, graţie culturii şi priceperii cu care analizează aspectele teatrologice ale spectacolelor recenzate (jocul actorilor, dicţia, scenografia etc.). Este de reţinut pe această linie şi cronica substanţială consacrată dramei lui V. Alecsandri, ,,Despot Vodă", în care aprecierile elogioase stau alături de observaţii şi rezerve, unele destul de convingătoare.

Ca autor dramatic este cu totul neinteresant, lipsindu-i nu numai cunoaşterea specificului românesc autentic (din această lume îşi selectează subiectele), ci şi aptitudinile literare specifice genului. A scris mai multe piese singur (,,Visul Dochiei", ,,ţara şi Mihnea Vodă", ,,Gheşeftarii", ,,Oştenii noştri") sau în colaborare (,,Hatmanul Drăgan", împreună cu I.D. Malla, ,,Haiducul", împreună cu C. D'Ormeville), asupra unora dintre ele formulându-se, în epocă, învinuirea de plagiat.

Tipică pentru nivelul cel mai de jos este opera lirică în trei acte ,,Haiducul", o ridicolă înscenare, naivă şi factice, un fel de pastorală în care iubirea fulgerătoare a unui căpitan de haiduci pentru o Mărioară de operetă, îl abate pe acesta de la căile hoţeşti, transformându-l într-un soţ paşnic, îndrăgit de toată lumea. ţăranii vorbesc ca în saloane, versurile sunt schioape, toate poncifele literaturii amoroase de serie sunt puse la contribuţie.

De o anume consistenţă ideatică, în măsură să evite cel puţin rizibilul, este poemul dramatic ,,Rêve de Dochia", tradus în româneşte de C. D. Ollănescu şi Th. Şerbănescu. Piesa va fi executată fulminant de Eminescu, în Timpul, după prezentarea ei la Teatrul Naţional, în cuplaj cu ,,Ostaşii noştri", în timp ce Alecsandri o socoteşte, e adevărat, într-un mesaj de complezenţă, ,,une grande et belle inspirations", apreciind-o mai ales pentru valoarea ei propagandistică sub aspect politic. În realitate e vorba de un dialog poematic între două personaje simbolice, Dochia şi România, subliniat ,,dramaturgic" de cor şi de prezenţa, în ipostază de figuraţie, a unor ostaşi de toate armele şi din toate provinciile româneşti. Reconstituind istoria carpato-dunăreană de la Decebal şi Traian până la domniile fanariote, inclusiv, Dochia evocă vremurile de confruntări eroice, punându-le sub semnul mitului sisific; de aici disperarea, neîncrederea, refugiul în amintire, somn sau vis. Spre deosebire de ea, România, dezvăluind renaşterea sec. al XIX-lea, se manifestă plină de încredere şi speranţă, gata de dăruire şi jertfă. Generozitatea intenţiei, deşi slujită uneori de o traducere fluientă şi expresivă, este compromisă de lipsa unui adevărat conflict dramatic, de discursivitatea sforăitoare şi tiradele lungi, de locurile comune şi anacronisme.

Rêve de Dochia, Poème dramatique, cu traducerea în versuri de C. D. Olănescu şi Th. Şerbănescu, Szolosy, 1877.

Haiducul, (în colaborare cu C. D'Ormeville), operă lirică în trei acte, tradusă în româneşte de Duiliu Zamfirescu, muzica de Oreste Bimboni, Tipografia Ştefan Mihalescu, Bucureşti, 1883.

* * * Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.