diamandy_george

II. CERCETĂRI ŞI FIŞE DE ISTORIE LITERARĂ ÎN REGISTRU MINOR

2. CRITICI ŞI DRAMATURGI DE FUNDAL

Figură pitorească de perpetuu răzvrătit, deşi era fiu de moşier, G. Diamandy, s-a născut la 27 februarie, la Bârlad, tatăl său, Iancu Diamandy, primar şi senator al Iaşului, numărându-se o vreme printre membrii Junimii. Îşi face studiile la Liceul Institutelor Unite din Iaşi unde scoate revista clandestină Culbecul. Participând la săpăturile lui N. Beldiceanu de la Cucuteni, se pasionează de arheologie (îşi constituie chiar o colecţie de unelte din epoca de piatră) şi publică o serie de articole pe această temă în Contemporanul lui I. Nădejde. Împrejurarea îl apropie de mişcarea socialistă.

Trimis să studieze dreptul la Paris, intră în mişcarea socialistă alături de alţi prieteni de ai săi, printre care E. Racoviţă, Dr. Solacolu, D. Voinov etc. Prezidează cel dintâi Congres Internaţional al Studenţilor Socialişti de la Bruxelles şi colaborează la mai multe publicaţii (l'Art social, Le Socialiste, La Petite Republique, La Société d'Anthropologie, La Justice, La Republique de Marseille, La Bataille etc.). El însuşi scoate la 1 iulie 1893 revista lunară de socialism ştiinţific l'Ere Nouvelle căreia îi şi semnează o declaraţie-program răsunătoare. În paginile ei sunt publicate studii de K. Marx, F. Engels, Kautski, A. Babel, Plehanov etc. şi se fac cunoscute în Franţa studiile lui C. D. Gherea.

În 1896, tăindu-i-se subsidiile părinteşti, revista îşi încetează apariţia iar el se întoarce acasă unde intră o vreme în redacţia ziarului socialist Lumea Nouă. Colaborează la Voinţa Naţională şi Viitorul iar în 1910 scoate Revista Democraţiei Române.

Intră în partidul liberal, situându-se în fracţiunea de extremă stângă dar îmbolnăvindu-se de angină pectorală se retrage la moşie, ducând o viaţă solitară şi contemplativă. În aceste circumstanţe începe să scrie teatru, devenind repede cunoscut şi apreciat. Ca urmare, îl aflăm membru al Societăţii Scriitorilor Români, preşedinte al Societăţii Autorilor Dramatici, şi, o scurtă perioadă, director general al teatrelor.

Face propagandă intensă pentru intrarea în război alături de Franţa şi, după declanşarea ostilităţilor, deşi bolnav, se angajează voluntar luptând în linia întâi. În circumstanţele tragice în care se încheie pacea de la Bucureşti, el se refugiază în Rusia (îşi exprimase, de altfel, public, simpatia faţă de revoluţia din 1917). La 27 dec. 1917, în timpul călătoriei de la Arhanghelsk spre Anglia, moare pe vasul cuprins de furtună şi este ,,înmormântat" sub valurile oceanului, în acordurile unui marş funebru, cântat de cei 3000 de prizonieri cehoslovaci care mergeau să se înroleze în armata anglo-franceză.

Deşi devine dramaturg oarecum întâmplător, G. Diamandy vădeşte o reală vocaţie, chiar dacă minată uneori de dimensiunea ideologică. Capacitatea de a crea caractere viabile, de a provoca şi întreţine tensiunea dramatică, ştiinţa replicii dense, adesea cu siluetă aforistică dezvăluie un talent frust căruia i-au rămas fără îndoială virtualităţi nematerializate şi disponibilităţi necultivate sistematic.

A scris mai multe piese, din care majoritatea s-au reprezentat pe scena Teatrului Naţional (,,Dolorosa", ,,Spre viaţă", ,,Hămăiţă", ,,Drama de la Ordeşti", ,,Una dintr-o mie" etc.). Nu s-au publicat, se pare, decât trei: ,,Tot înainte", ,,Bestia", ,,Chemarea codrului".

Cea dintâi piesă, scrisă din ,,neţărmurita mea dragoste pentru Franţa", e precedată de o interesantă prefaţă în care sunt evocate circumstanţele realizării ei şi mai ales refuzul de a-i fi pusă în scenă datorită perspectivelor socialist-revoluţionare. În bună măsură, aprecierile lui Al. Brătescu-Voineşti, unul din referenţii piesei, definesc exact valoarea lucrării: ,,E foarte spectaculoasă, plină de mişcare, plină de viaţă şi sunt sigur că va avea succes".

Într-adevăr, ne aflăm în faţa unei drame tensionate, spectaculoase şi pline de mişcare, construită pe conflictul patron-finanţă-muncitori şi în jurul unei greve rezultate din ciocnirea lor. Acest conflict este permanent intersectat şi bazoreliefat de conflictele existenţiale ale familiei Héquet (Albert, Jean, Denise) şi a celor care gravitează în jurul lor. Piesa este parţial compromisă de actul IV (soluţionarea conflictului social prin schimbarea de generaţii în conducerea fabricii), în mare măsură convenţional, ilustrativ ideologic, neconvingător. Din punct de vedere dramaturgic, el reprezintă o detensionare aproape totală, în raport cu primele trei acte unde spiritul său dialectic sondează şi unifică atât realitatea social-istorică a începutului de secol, cât şi tainele imponderabile ale fiinţei umane, confruntate cu această realitate.

Având simţul replicii aforistice, pline de miez şi uneori de conotaţii, G. Diamandy vădeşte o reală însuşire de a crea tipuri viabile, chiar dacă unele din personaje rămân cam palide şi inconsistente (Francina, Jean, personajele episodice). Figura centrală, Albert Héquet, deşi compromis oarecum prin actul IV, se impune ca o prezenţă complexă, cu partitură dramatică plină de miez. Bărbat puternic, ridicat de jos la o poziţie materială prosperă, bun în esenţa lui dar dur şi necruţător în angrenajul prins, el este stăpânit de un anume sentiment al fatalităţii care-i colorează luviditatea şi umorul. Cu un puternic simţ al demnităţii, el trăieşte şi o acută conştiinţă a marilor dificultăţi de a rămâne demn.

Personajul cel mai realizat rămâne însă amanta sa, Renée de Bussang. Cochetă, plină de farmec şi dezinvoltură, ea îşi închină viaţa doar iubirii (singura raţiune autentică a lui a fi). Mondenă şi puţin cinică, conştientă de feminitatea ei ispititoare, dar mereu nemulţumită de partenerii masculini pe care-i vede ,,neastîmpăraţi ca maşinile, nepăsători ca cifrele şi brutali ca bilanţurile", Renée etalează o replică picantă şi adesea strălucitoare, prezenţa ei conferind de fiecare dată culoare şi personalitate spaţiului în care apare.

Interesante sunt şi alte personaje precum Fred, tipul parazitului social care-şi justifică sofisticat şi speculativ statutul -, abatele Julien un preot dezabuzat de crepusculul bisericii dar gata să se vândă şi diavolului pentru a distruge republica şi a reinstaura vechea ordine -, sau Retiér figura revoluţionarului anarhist, ros de invidie şi propulsat în mişcarea muncitorească de un maladiv complex al inferiorităţii.

De aceeaşi factură, dar circumscrisă spaţiului românesc, este ,,Bestia". Dramaturgul este din nou tentat de spectaculos, dar acum ponderea cade pe tenebrele sufletului uman concretizate în fixaţii, monomanii, ticuri comportamentale. Cu toate că ne reîntâlnim cu abilitatea de a manevra conflicte şi de a realiza tensiune, cu suculenţa replicii, uneori reliefată aforistic piesa este minată de imixtiunea arbitrară şi tezistă a autorului în destinul personajelor, în desfăşurarea dramatică, nu totdeauna motivată psihologic, social şi dramaturgic.

Nineta, în jurul căreia gravitează întreaga dramă, suferind de ,,indigestie sociologică" şi dorind să fie feministă radicală, antimasculină (,,Tu reprezinţi tirania... eu revolta", îi spune soţului), rămâne până la urmă un caz patologic de femeie diabolică, nu prea convingătoare sub aspect literar.

Dacă dezinvoltura cu care se mişcă în universul citadin al vieţii conectate la dimensiunile sec. al XX-lea, nu surprinde la un spirit preocupat de ,,izgonirea locurilor comune care domnesc pe piaţa producţiei intelectuale" (,,sîntem fiii calului-vapor"), reuşitele în dramaturgia inspirată din lumea arhaică românească, par oarecum surprinzătoare. Ele există totuşi şi dezvăluie disponibilităţile unei vocaţii neîmplinite. Ilustrativă se dovedeşte astfel comedia farsă, în trei acte, ,,Hămăiţă" (capacitatea de a construi caractere şi situaţii comice, de a pregăti efectele şi de a le exploata dramaturgic, încărcătura hazlie a replicilor), dar mai ales ,,Chemarea codrului", o poveste vitejească plină de culoare şi de farmec, în pofida unor lungimi sau a tentaţiei de a dizolva câteodată dramaticul în epic.

Schimbarea universului şi a dimensiunii spaţio-temporale determină modificarea de construcţie, tehnică şi limbaj, dar conservă abilităţile definitorii ale dramaturgului (gustul pentru spectaculos, ştiinţa tensionării dramatice, capacitatea de a construi caractere). Marea surpriză o reprezintă, alături de aura mitico-legendară, noul registru al limbajului. Dacă în piesele anterior menţionate caracteristică era predilecţia neologică, în ,,Chemarea codrului" ne întâmpină un limbaj arhaic, cu fluenţă domoală şi arborescentă în care aforismul devine zicătoare sau proverb, paradoxurile, adevăruri eterne, iar comicul devine umor.

Deşi aproape toate personajele sunt viabile dramaturgic, dominantă rămâne figura Anei din Soveja a cărei frumuseţe este investită nu numai cu farmec tulburător, ci şi cu înţelesuri simbolice, vizând antinomia dintre puritatea naturii şi coruptibilitatea lumii. Este o creaţie, şi nu e singura care ar putea fi reprezentată cu succes şi în faţa spectatorului contemporan. Fiindcă în dramaturgia lui G. Diamandy dincolo de rezervele uneori discutabile ale istoriei noastre literare se află ceva pe care praful timpului n-a reuşit să se depună, decât parţial şi superficial.

Tot înainte, Dramă în patru acte, Ed. Librăriei ,,Independenţii Români", Bucureşti, 1910.

Bestia, Schiţe dramatică în patru acte. Ed. ,,Revista Democraţiei Române", Bucureşti, 1910.

Chemarea codrului, Poveste vitejească în trei acte. Ed. Institutului de Arte Grafice ,,Flacăra", Bucureşti, 1913.

Anghel, C. D., "G. Diamandy, tribun şi om de teatru", extras din revista Libertatea. Tipografia de Artă şi Editură Leopold Geller, Bucureşti, 1933.

Brădăţeanu, Virgil Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1966.

Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Nagard, Madrid, Paris, Roma, Pelham, N. Y., 1980.

Chendi, Ilarie Schiţe de critică literară, Teatru, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924.

Ibrăileanu, Garabet Scriitori români şi străini, I, EPL., Bucureşti, 1968.

Diamandy, G. "Autobiografie", în Almanahul Societăţii Scriitorilor Români pe 1912, Anul I, Ed. revistei ,,Flacăra", Bucureşti

Stelescu, Radu, D. "O revistă marxistă internaţională, redactată de socialiştii români", în Târgovişte, cetate a culturii româneşti, Ed. Litere, Bucureşti 1974.