halepliu_constantin

II. CERCETĂRI ŞI FIŞE DE ISTORIE LITERARĂ ÎN REGISTRU MINOR

2. CRITICI ŞI DRAMATURGI DE FUNDAL

Dramaturg şi actor, C. Halepliu s-a născut la Brăila unde şi-a început studiile, continuate apoi la Bucureşti.

Conservator retrograd în plan politic, el se va manifesta ca un adversar al revoluţiei de la 1848 în care ipostază, se spune că a ajuns până la delaţiune (într-o asemenea postură îl aflăm reprezentat în romanul lui Camil Petrescu, ,,Un om între oameni").

Face parte din trupele lui M. Millo, M. Pascali şi C. Caragiali, jucând la Iaşi, Bucureşti şi Piteşti. În ultimul oraş, în stagiunea 1852-1853, este şi regizor. Are o merituoasă activitate de animator teatral, într-o epocă de pionierat. În 1850, împreună cu alţi actori moldoveni formează la Bucureşti o trupă de teatru (,,naţională, extraordinară") care, în cele două luni de spectacol, se bucură de mare succes la public. De altfel, el îşi va şi revendica meritul de a fi adus pentru prima dată pe scenele bucureştene vodevilul naţional.

Devenit institutor la Ploieşti, începând din 1869, continuă să se preocupe de teatru, organizând şi stimulând activitatea de amatori.

Opera lui dramaturgică, realizată într-o vreme de început a literaturii noastre moderne, stă sub semnul mediocrităţii şi al lipsei de tradiţie. Ea a rezultat în primul rând din experienţa teatrală (actor, regizor, animator), stimulată de comediografia lui V. Alecsandri care lua naştere şi se impunea chiar în deceniul cinci când a început să scrie şi C. Halepliu.

Deşi abordează atât registrul comic, cât şi cel grav (comedie, vodevil, cântecel comic, dramă, pastorală), singurul domeniu în care se pot constata anumite reuşite este cel comediografic.

Una din carenţele fundamentale ale întregului său teatru este eticismul demonstrativ şi exterior care transformă textul în instrument ilustrativ. Faptul este evident în primul rând în drame, unde retorismul obositor şi tiradele fără sfârşit, proprii îndeosebi personajelor exemplare, neutralizează orice virtualitate. Ignorarea dimensiunii pihologice în declanşarea şi derularea conflictelor, numeroaselor anacronisme în comportamentul şi limbajul personajelor (predilecţia autorului este pentru drama istorică) privează piesele de tensiunea dramatică şi de iluzia autenticităţii. Un anume interes pot stârni drama ,,Don-Sanji II, regele Portugalii" şi drama istorică ,,Moartea lui Mihai Viteazu la Turda".

Prima, un fel de înscenare ideologică, pledând pentru credinţă, devotament, demnitate şi iubire faţă de supuşi propune în Don Hernando, primul ministru al regelui, un parvenit cinic, gândind şi acţionând în spiritul principiilor machiavelice (de altfel, cele mai reuşite personaje ale lui Halepliu sunt personajele negative). Curios este că anti-paşoptistul din viaţă militează în teatru, prin eroii săi exemplari, pentru nişte idealuri de cea mai pură extracţie paşoptistă. Faptul este şi mai evident în ,,Moartea lui Mihai Viteazu la Torda" unde Florica şi cu mama sa, fraţii Buzeşti şi Radu Calomfirescu îşi exprimă ideile şi sentimentele (mai toate gravitând în jurul ideii de patrie şi de datorie obştească) în termenii revoluţionarilor de la 1848. Iată două replici semnificative: Floarea ,,Familia domenască nu cade cu hîrzobul de sus (...) nimeni nu se naşte nici domn, nici boier, vremile, întîmplările şi fidelitatea lor îi face şi una şi alta"; Florica ,,Trăiască toate mamele virtuoase, trăiască toate bunele cetăţene".

În acelaşi sens, replica lui M. Viteazu, adresată căpitanilor săi nu este altceva decât o transpunere în proză a poeziei lui D. Bolintineanu, ,,Cea de pe urmă noaptea a lui Mihai cel Mare".

Anacronismele (,,sînt Român nene, nu sînt fanariot" spune Stroe Buzescu) şi limbajul neologic (prudinţă, atotputinte, rezon, maltrata, imortale, confiază, drit, palpită etc.) se adaugă carenţelor dramaturgice care nu pot fi neutralizate nici de generozitatea ideilor, nici de identitatea personajelor exemplare.

Mai reuşită îi este literatura comică. Obiectivele moralizatoare, prezente în tot teatrul său, sunt prezentate şi aici, dar efectele lor nocive sunt în bună măsură neutralizate prin autenticitatea substanţei comediografice. Spre deosebire de dramă, mediile asupra cărora se opreşte îi sunt familiare iar personajele bine cunoscute. Pe de altă parte, intenţia satirică îl emancipează de tentaţia retorismului si-l salvează în bună măsură de artificialitate. Sursa comicului său, ca şi la Alecsandri, o constituie conflictul între generaţii, particularizat la începutul sec. al XIX-lea de transformările social-politice, cu reflexele lor în existenţa indivizilor şi în dinamica mentalităţilor. E vorba, în esenţă, de ciocnirile dintre bătrâni, cu obiceiurile lor ruginite şi tinerii bonjurişti, obsedaţi de experienţele străinătăţii.

Ceea ce-l deosebeşte de V. Alecsandri, conferindu-i individualitate distinctă, este forma comicului, derivat din condiţia mahalagescă şi negustorească a celor mai multe din personaje. Fără să lipseascăî formele comicului de situaţie ori de caracter, frecvent şi relevant rămâne mai ales comicul de limbaj. Coliziunea dintre registrul arhaic şi cel neologic al limbii, paleta colorată a limbajului imprecativ, amintindu-l pe I. H. Rădulescu din pamflete, suculenţa plină de umor a replicii populare ori abundenţa aparteurilor, conferă textelor sale comice un interes nu doar arhivistic.

Primele două comedii sunt şi cele mai reuşite. Este vorba de ,,Cumplitul amăgit sau izvorul demoralizaţii", publicată în 1847 şi de ,,Săracul cinstit", publicată în 1851.

În prima, totul este construit în jurul unui tată zgârcit şi conservator căruia copiii, soţia şi viitorul ginere îi ţes o mreajă a păcălelii menite să-i neutralizeze zgârcenia. Cel mai viabil dintre personaje este bătrânul boier, de o reală consistenţă comică. Abundenţa imprecaţiilor (bată-te Dumnezeu, fir-ai al dracului, proclete vărgat, maimuţo, cotoroanţo, deşucheatu dracului, talpa iadului, te deşăl, zavragiilor etc.), decodificarea în etimologia populară a neologismelor sau a barbarismelor, diversele măşti ale comportamentului arghirofil, desconspirate de parteneri, impun în prim plan figura acestui personaj, aşa cum se întîmplă, de altfel, şi cu sluga sa Barbu, plin de umor şi de isteţime.

,,Săracul cinstit" valorifică în formă vodevilească tema mariajului, propunând în acelaşi timp şi câteva accente de satiră socială la adresa caracterului negustoresc al căsătoriei (unul din cântecele comice sintetizează această perspectivă: ,,Azi la noi în ţară/ Tinerii pe bani se-nsoară/ Cine se căsătoreşte/ Cu galbeni se cîntăreşte,/ Fie fata cît de slută/ Numai zestre s-aibă multă, /Fie măcar cît de rea/ Lada numai de-ar fi grea, /Fie stafie fără dinţi/ Galbenii să aibă zimţi"). Aspectele pozitive amintite la piesa anterioară le regăsim şi aici. Noutatea constă în exploatarea valenţelor comice ale limbajului lui Săndulache, negustor grec pentru care căsătoria este o formă a comerţului (concepţia îşi are corespondenţe hilare în limbaj) şi în faptul că cel mai izbutit personaj este Elenca fiica lui Dumitrache, tânără spirituală şi ironică, manevrând o replică ascuţită, laconică şi fără menajamente. Ea este o progresistă şi o modernă pentru care ,,femeile au numai cursurile acelea cu care le învaţă bărbaţii".

În legătură cu limbajul din teatrul lui C. Halepliu, două observaţii se impun: abundenţa greşelilor ortografice, inexplicabile prin alfabetul cirilic (due, lasămă, la invitat, mar lua etc.) şi marele număr de neologisme, dintre care foarte multe s-au impus în limba literară (caritabil, prudenţă, idolatri, rezonabil, perspectivă, sardonic, veritabil, funebru, fatal, fantasme, culpabil, profile posomorîte etc.).

Se poate aprecia, astfel, că teatrul lui C. Halepliu, în pofida numeroaselor slăbiciuni a contribuit într-o anume măsură, mai ales prin comediografie, la dezvoltarea tearului românesc, aşa după cum activitatea sa de animator teatral nu a rămas fără ecou şi rezultate în vreme. De altfel, este semnificativ faptul că opera lui I. L. Caragiale îşi află câteva anticipări şi în literatura acestui modest înaintaş.

Cumplitul amăgit sau izvorul demoralizaţiii, Comedie originală în două acte. Tipografia lui Iosif Copainig, Bucureşti 1848.

Săracul cinstit, Comedie vodevil în trei acte, Tipografia lui Iosif Copainig, Bucureşti 1851.

Ucenicul şarlatanului. Comedie vodevil într-un act Tipografia lui Iosif Copainig, Bucureşti 1851.

Don Sanji II, regele Portugaliii. Tipografia Colegiului Naţional, Bucureşti 1851.

Pustnicul săbaticului munte. Dramă în patru acte şi 12 tablouri. Tipografia lui Ferdinand Om, Bucureşti 1853.

Moartea lui Mihai Viteazu la Torda. Dramă în trei acte şi 6 tablouri. Tipografia Colegiului Naţional, Bucureşti 1854.

Serbare naţională sau visul fericirei. Pastorală, Imprimeria Naţională a lui Iosif Romanov & Comp., Bucureşti 1859

Serdarul Iliusiu. Tombaterea Caine Rosiu. Comedie originală în unu actu, Tipografia C. Petrescu şi I. G. Costescu. Bucureşti, 1871.

Pop, Vasile, Conspect asupra literaturii române şi scriitorilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică, I, Tipogr. Grecescu, Bucureşti 1875.

Rosetti, D. R., Dicţionarul contimporanilor din România, Tipogr.Populară, Bucureşti 1898.

* * * Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900. Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti 1979.