eBooks

Pagina de start

Cuprins

Despre autor

III. IMPRESII DE LECTURĂ

IOAN ALEXANDRU, Iubirea de patrie,

I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, II, Ed. Eminescu,
BucureŞti, 1985

Cel dintâi gând care înfloreşte după lectura cărţilor lui Ioan Alexandru este că, în vreme de agonie a înţelesurilor, unul din rosturile de căpătâi ale poetului îl reprezintă aşa cum o declara L. Blaga acela de ,,donator de sânge în spitalul cuvintelor". Într-o asemenea ipostază a dăruirii îl descoperi pe I. Alexandru.

Poetul care şi-a făcut din imn formula rostirii poetice, şi-a adunat între coperţile a două cărţi publicate la interval de şapte ani arderile de gând cu destinaţie publicistică şi le-a orânduit sub semnul emblematic al aceluiaşi titlu: Iubirea de patrie.

O sintagmă ale cărei podoabe şi bogăţii se află nu o dată tâlhărite şi ruşinate (vulnerate) de panglicarii demagogiei cum ar spune Eminescu (de cei pentru care iubirea de patrie este doar o figură de stil), recapătă sub pana lui I. Alexandru aura de sacralitate cu care au înzestrat-o cronicarii, N. Bălcescu şi A. Russo, Eminescu şi O. Goga, V. Pârvan ori N. Iorga.

Poetul ştie de la M. Eminescu că ,,Geniul neamului românesc este o carte cu şapte peceţi", după cum de la acelaşi spirit tutelar ştie că ,,Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte adânc se respectă adânc, se pronunţă arareori".

Dintr-o asemenea perspectivă, el străbate, într-o neostoită veghere, paginile cărţii pecetluite ale geniului românesc şi-şi transformă cuvântul în mesager al arderilor interioare destinate luminării, încălzirii şi fortificării spre faptă elevată a semenilor.

Volumele în discuţie au o identitate asemănătoare, atât sub raportul tensiunii spirituale, cât şi sub acela al orizonturilor de cuprindere. Cele aproape 220 de eseuri aşa le califică autorul, deşi multe dintre ele sunt adevărate poeme în proză oferă, într-o mişcare caleidoscopică, imaginea unei conştiinţe entuziaste şi generoase, dar profund neliniştite, dialogând cu lumea şi cu sine asupra marilor frământări ale fiinţei umane, de aici şi de pretutindeni. Polarizând atât substanţa volumului din 1978, cât şi a celui din 1985, Iubirea de patrie este centrul de gravitaţie al întregului. Nu doar pentru că dă titlul volumelor sau al eseurilor de început, ci pentru că reprezintă o invariantă explicită ori subiacentă a tuturor rostirilor. Iar aceasta este ea însăşi una din formele cele mai elevate ale iubirii, ca dat ontologic al omului. ,,Că numai ca iubire scrie I. Alexandru ca făptură a iubirii omul este adeverit creşterii eterne, că numai ca adeveritor al iubirii omul este nemuritor, că valoarea lui ca om este dată de câtă iubire s-a împărtăşit". De aceea, în numeroasele eseuri despre poezie şi poet, despre rosturile şi menirea lor, iubirea apare ca un leit motiv. ,,Din ce în ce îmi pare mai limpede scria în eseul Poezia ca slujire a Logosului că poezia este expresia unei teribile iubiri, a unui dor după dreptate şi adevăr neistovite în tinereţe care treptat se revarsă în mătcile domoale ale înţelepciunii, care intensifică şi mai mult focul mistuitor al iubirii absolute de care e cuprins sufletul, viaţa unui poet care răspunde vocaţiei sale".

De altfel, pentru I. Alexandru, ,,a crea înseamnă a iubi". Văzută ca nuntă dintre cer şi pământ ,,Poezia este foc rece, ardoare şi rigoare, inimă fierbinte fulgerată de logos, de raţiune, bucurie în veac, înţelepciune şi cutezanţă, încredere şi nădăjduire dar, mai presus, dragoste fără margini faţă de cei ce sunt astăzi aici, acum în această patrie".

Într-un efort de fortificare şi validare a gândurilor şi opţiunilor sale, I. Alexandru convoacă aducerea aminte a marilor făptuitori ai istoriei româneşti; făptuitori cu paloşul apărării, cu tăria cuvântului ori cu splendoarea culorii şi a marmurei întruchipate. Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu şi Horea, Bălcescu şi Eminescu, Goga şi Coşbuc, Lucian Blaga şi V. Voiculescu, N. Iorga şi V. Pârvan, Luchian şi Grigorescu, I. Andreescu şi C. Ressu sau marele sculptor Gh. Anghel, dincolo de invocarea lor în multe contexte devin subiectul unor eseuri poematice din substanţa cărora se profilează exemplaritatea şi imperativele moştenirii, în simbolică nuntire cu făptura interioară a celui ce apare ca un sacerdot oficiind în templul Patriei. I. Alexandru, în asemenea oficieri, mărturisindu-şi temeiurile opţiunii adresează contemporanilor, în rostiri de sărbătoare şi ritual, chemarea spre făptuire şi jertfă pentru Iubire şi Adevăr, întru Bine şi Frumos. Aşa cum au făcut-o, de-a lungul istoriei, toate spiritele rostuitoare ale neamului. ,,Acei ce au făcut ceva vrednic şi pilduitor în istorie spune poetul geniile omenirii, au fost fii ai luminii, jertfitori de sine, oameni ai echilibrului moral, ancoraţi în fiinţa neamului lor, curăţindu-şi inima şi casa lor de toată urâciunea şi pustiirea înainte de a porni să-i îndemne pe alţii s-o facă".

Deşi tradiţia, istoria, trecutul apar obsedant în ambele volume, I. Alexandru ştiind de la Eminescu încoace că ,,Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară", dimensiunea spaţiului românesc, a prezentului şi a viitorului nu sunt câtuşi de puţin ignorate. Dimpotrivă, tocmai în numele acestora este invocată şi evocată tradiţia. Numeroase sunt paginile care mărturisesc experienţele unor pelerinaje de iubire în geografia mioritică, acolo dăinuiesc permanenţele, forţa de regenerare şi speranţele fiinţei noastre naţionale. Călătoria, Elogiu Transilvaniei, Călătorie prin Moldova, Călătorie la Blaj, Evlavia Clujului, Putna, Câmpia Libertăţii, ţara Vrancei, Călătorie în Oltenia, Bărăganul sunt titluri care desemnează nu atât aria drumeţilor, cât sensul iniţiatic al unei experienţe esenţiale, aşa cum o înţelegea, pe la mijlocul secolului trecut, A. Russo, acest generos şi cam uitat slujitor, prin condei, al spiritului românesc.

În concordantele unei asemenea iniţieri se produce asumarea topusului românesc Acasă şi se iveşte elogiul satului născător de eternitate. Într-o asemenea zare e profilată imnic statura ţăranului, a celui care ,,poartă numele ţării din vremuri imemoriale la modul cel mai nemijlocit" transformându-se într-o ,,Cheie de aur pentru a pătrunde în sanctuarul spiritual al acestui popor bimilenar ce strânge mierea bucuriei din toate florile în coşniţa Carpaţilor". Sub zodia acestei lumi s-au iscat Mioriţa şi Meşterul manole, simbolurile cele mai profunde ale ethosului românesc asupra cărora autorul poposeşte în două eseuri purtând acelaşi titlu, Păstorul şi Meşterul.

I. Alexandru trăieşte şi transmite, cu emoţie şi pioşenie, întâlnirea cu monumentele şi ctitoriile ţării, cu toate zidirile ei întru credinţă, frumos şi aducere aminte, dar el avertizat de tăriile demolatoare ale timpului propune, îngrijorat şi cu înţelepciune, alternativa unui spaţiu securizant: ,,Avem vetre unice care nu-şi au odihna decât în cuvânt nepieritor".

Autorul imnelor are însă o perspectivă dialectică asupra ideii de patrie şi asupra iubirii ce o datorăm acesteia. Pentru el patria este acea matcă statornică în substanţă şi formă, izvorul, pricina, ,,focul mistuitor de origine care declanşat, a purificat apariţia fiinţei unui grai şi care va rămâne de-a pururi neistovită forţă regeneratoare", dar patria este, în acelaşi timp şi în cele din urmă, şi ,,această planetă, această lacrimă transfigurată de dor şi suferinţi printre stelele universului". Din această înţelegere derivă setea de cunoaştere a altor patrii, dorinţa de dialog şi schimb de valori.

În ambele volume, un spaţiu întins este consacrat impresiilor de călătorie pe meridianele lumii, rodniciilor de gând şi simţire prilejuite de contactul cu zestrea spirituală a popoarelor planetei , de la antichitatea greco-latină şi ebraică, până la Renaşterea europeană sau romantismul german şi rus. Şi la nivelul acestei geografii, trecutul este filtrat prin grilele prezentului şi evanescenţele viitorului. Convorbirea cu Daisaku Ikeda şi cu Hans Meyer indică, în mod sintetic, deschiderile şi sensurile iubirii de patrie proiectate în universal, precum şi neliniştile care-şi caută antidotul în valorile tradiţiei şi în latenţele constructive ale prezentului.

Identitatea esenţială a celor două cărţi este recomandată, pe de o parte, de cele câteva concepte cheie (logosul întrupat în istorie, patria, iubirea, tradiţia, moralitatea) iar pe de altă parte, de marile lui admiraţii şi iubiri (Eminescu zenit de referinţă, Ştefan cel Mare şi C. Brâncoveanu, G. Coşbuc, O. Goga şi V. Voiculescu, N. Iorga şi V. Pârvan, Pindar, Hölderlin şi Heidegger).

Acelaşi efect îl are şi marca stilistică, individualizată prin valenţele expresive, îndeosebi de factura metaforică şi calificativă, prin arborescenţa frazei care se întinde uneori chiar pe câte două pagini, prin sintaxa ambiguităţii iscată din eludarea deliberată a semnelor de punctuaţie, mai ales a virgulei. Lectura unor asemenea pagini dau cititorului o senzaţie de paradox. Ceea ce ar putea să pară redundanţă ori neglijenţă stilistică la o lectură superficială, ca urmare a numeroaselor reluări şi reveniri sau a frazei devine, printr-un fel de tehnică a incantaţiei, a magiei prin repetiţie, sărbătoare a spiritului, tensiune şi tulburare. Chiar dacă nu totdeauna patosul şi convingerile scriitorului se metamorfozează în adeziune fără rezerve la polul receptării. De pildă, generos şi solar, el este convins de atotcuprinderea bucuriei, a iubirii şi a frumosului pe care le pune la temelia vieţii şi a creaţiei, uneori în mod exclusiv, (,,totul este Frumos, totul trebuie să fie frumos pe pământ căci doar la nuntă fost-am poftiţi cu toţii într-acolo ne îndreptăm", sau acea splendidă metaforă a poporului bimilenar ,,care strânge mierea bucuriei din toate florile în coşniţa Carpaţilor"). Oare numai mierea bucuriei? Oare suferinţa şi tristeţea, urâtul şi ura nu bântuie lumea şi nu rodnicesc arta? Răspunsul ni-l dă chiar I. Alexandru, subtil şi convingător: ,,Suferinţa este parte, suflet din sufletul omului, ea nu trebuie nici ignorată nici preamărită, ea este o coordonată fundamentală a fiinţei omeneşti şi înţelepciunea omului provine de acolo că el ştie şi stă în voinţa lui de a fructifica suferinţa, de a pune la lucru pentru bine şi adevăr, în cele din urmă devenind izvorul unei tainice şi luminate bucurii".

În numele iubirii, al Bucuriei şi al Frumosului, poetul imnelor poate deveni poet al jeluirii şi al blestemului, atunci când el se hărăzeşte adevărului şi jertfei, aşa cum au făcut-o atâţia din marii apostoli ai cuvântului lor. I. Alexandru are conştiinţa acestei meniri, după cum are forţa izvorâtă din interior de a o împărtăşi semenilor, cu har şi dăruire. Şi nu aşteaptă pentru aceasta nici răsplată nici laudă.

,,Cât am iubit această istorie naţională, jertfele şi suferinţele acestui neam românesc, cât am suferit şi m-au durat scăderile lui, cât m-au bucurat înfăptuirile lui, cu măsura dragostei faţă de propriul meu popor voi fi măsurat, preţuit sau uitat de către cei ce vor veni".

Noi credem că el va fi preţuit în neuitare.

eBooks

Pagina de start

Cuprins

Despre autor