III. IMPRESII DE LECTURĂ
M. Eminescu, Poezii, prezentare şi
introducere
de Jean-Luis Courriol
Într-o substanţială comunicare ţinută
în 1984 la Roma, în cadrul unui simpozion internaţional,
George Barthouil de la Universitatea din Avignion demonstra, sistematic
şi riguros, temeinicia afirmaţiei cu care îşi
deschidea studiul: ,,Eminescu rămâne pentru francezi
un necunoscut". În perspectiva unei asemenea realităţi
şi sub semnul dorinţei de asumare autentică în
spaţiul spiritual francez a operei lui Eminescu, cunoscutul
specialist în românistică, Jean-Luis Courriol,
profesor de limba şi literatura română la Universitatea
Lyon III din Franţa, a tipărit în Ed. Cartea Românească
un volum bilingv de poezie eminesciană. Dincolo de eleganţa
ei şi de topografierea aerisită a textelor, cartea se
impune atenţiei prin ambele dimensiuni care-şi definesc
identitatea: mai întâi prin prefaţă şi
apoi prin traducerile realizate.
Deşi de mică întindere, prefaţa
este de o excepţională densitate. În cele câteva
pagini, ea achiziţionează nu doar statura universală
a creaţiei lui Eminescu, ci şi destinul ingrat al acesteia
în perimetru cultural francez: ,,Oricât ar părea
de ciudat (...) afirma J. L. Courriol publicul francez iubitor
de poezie, nu numai că n-a prea auzit de Eminescu, dar nici
n-ar avea cum să-i aprecieze geniul poetic deoarece nu i s-a
pus (...) niciodată până acum la dispoziţie
o versiune de referinţă în franţuzeşte".
Constatând o anumită ,,surzenie selectivă"
a francezilor, autorul fără a intra în analiza tuturor
factorilor care explică fenomenul indică drept principale
cauze puţinătatea traducerilor, redusa lor cuprindere
şi precaritatea versurilor în limba franceză.
În acest context, plecând de la poemul
efigie al lui M. Sorescu, Trebuiau să poarte un nume
(care de altfel, transpus în limba franceză chiar deschide
volumul) J. L. Courriol propune remarcabile perspective asupra
modernităţii poeziei lui Eminescu pe care o situează
în descendenţa şi convergenţa unor Ch. Baudelaire,
P. Verlaine, A. Rimbaud. El refuză, de altfel, eticheta ,,Eminescu,
ultimul mare romantic european". Aceasta, ,,departe de a
contribui la mărirea lui Eminescu de care de altfel nici
n-are nevoie" unilateralizează personalitatea creatorului,
limitând, între altele, tocmai modernitatea lui.
Analiza făcută, sub acest unghi, poeziei,
De câte ori iubito, socotită o veritabilă
bijuterie poetică, reprezintă o excelentă lectură
în registru modern a lui Eminescu şi în acelaşi
timp o veritabilă probă de subtilitate exegetică a
profesorului francez.
Foarte pertinente şi convingătoare sunt şi
consideraţiile sale despre actul traducerii din Eminescu,
întreprindere ,,eminamente delicată" care impune
numeroase constrângeri şi precauţii, care presupune
dificultăţi insurmontabile şi care determină,
până la urmă, conştiinţa lucidă că
un mare poet nu poate fi receptat la adevărata valoare şi
gustat în frumuseţea-i ireductibilă decât
în limba lui maternă.
Precizările de metodă şi de selecţie
ale traducătorului, ca şi referirile la structura diferită
a limbilor franceză şi română, au darul de a
indica, pe de o parte, opţiunile autorului, iar pe de altă
parte, dificultăţile pe care a trebuit să le învingă.
Din primul punct de vedere, trebuie observat că
cele 35 de poezii traduse de Jean-Louis Courriol au fost alese
în funcţie de un anumit orizont al aşteptării
din zona liricii intime, aproape în întregime circumscrisă
dorului de iubire. În mod deliberat el a lăsat deoparte
marile poeme ale lui Eminescu mari nu doar ca dimensiuni, ci mai
ales ca valoare Luceafărul, Doina, Glossă, Odă
în metru antic, Strigoii, Scrisorile, ca să le amintim
doar pe cele mai importante. Explicaţia dată vizează
în afara unui anume gust avut în vedere dificultăţile
extraordinare de traducere pe care autorul nu se socoteşte
în măsură să le poată învinge. El
este de altfel convins că nimeni n-ar putea să ofere echivalenţa
în limba franceză, pe măsura originalului.
Fără îndoială că aşa stau
lucrurile, după cum este de netăgăduit că pare
inutilă şi periculoasă ambiţia de a oferi, în
contextul dat, imaginea exhaustivă a poeziei eminesciene.
Cu toate acestea, orice antologie, care vrea să ofere cititorilor
imaginea esenţială şi profund definitorie a creatorului
antologat, nu poate lăsa în afară opere fundamentale
fără a afecta receptarea adecvată a acestuia de către
destinatarii avuţi în vedere. Pentru cititorul francez,
personalitatea titaniană a lui Eminescu, acest ,,soi de Homer
care a trăit în a doua jumătate a sec. al XIX-lea",
cum îl defineşte chiar J. L. Courriol în cadrul
unei remarcabile schiţe de portret, rămâne un fapt
nedemonstrat, nevalidat prin probe decisive. Aceasta cu atât
mai puţin cu cât, alături de marile creaţii
antume, lipseşte din culegerea de faţă aproape cu
desăvârşire dimensiunea postumă a operei, fără
de care identitatea genială şi universală a lui Eminescu
nu poate fi percepută în integralitatea sa. Chiar în
cadrele limitate ale antologiei puteau fi cuprinse cu mare profit
pentru obiectivele avute în vedere, unele creaţii postume
reprezentative, prin frumuseţe şi orizont poetic (mă
gândesc, de exemplu la Demonism, Odin şi Poetul,
Codru şi salon, Răsai asupra mea, O, înţelepciune
şi aripi de ceară, Dintre sute de catarge, Apari să
dai lumină, Nu mă-nţelegi unele dintre ele scrise
chiar în vers liber, ceea ce ar fi facilitat în mare
măsură tălmăcirea -).
Referindu-ne la conţinutul propriu-zis al antologiei,
în coordonatele în care a fost gândită de
autor, să observăm mai întâi gustul sigur
care a patronat selectarea celor mai multe poezii, precum şi
străduinţa traducătorului de a pătrunde sensurile
de adâncime ale creaţiilor, armonia lor internă
şi muzicalitatea inefabilă. De altfel, în prefaţă,
el mărturiseşte că a acordat o importanţă
maximă ritmului şi rimei eminesciene, socotite drept componente
profund definitorii ale lirismului său. Rima, ,,această
tuşă de culoare obsedantă" cum scria J. L. Courriol
,,nu este, la Eminescu, un accesoriu superflu, o înfloritură
de potriveală". De aceea căutările traducătorului
sub acest raport sunt foarte tenace şi demne de toată
preţuirea, deşi nu o dată de dragul rimei, este sacrificat
,,cuvântul ce exprimă adevărul". În faţa
dificultăţilor de loc uşoare de a afla corespondenţele
ritmate în limba franceză, în interiorul aceluiaşi
text, tipul de rimă apare neunitar, în contradicţie
cu originalul (în aceeaşi poezie descoperi, de exemplu,
rime împerecheate, alături de rime încrucişate
sau îmbrăţişate, câteodată chiar alături
de versuri fără rimă).
La acest nivel, obstacole greu de depăşit
pentru că ţin de specificitatea celor două limbi sunt
ridicate de calităţile masculine sau feminine ale rimei.
Preponderenţa rimei masculine în textul francez faţă
de cea feminină în textul eminescian anulează multe
efecte armonice şi de simbolistică, proprie poeziei lui
Eminescu. Aşa după cum efecte similare are şi tendinţa
de a echivala întinderea versului cu dimensiunea enunţului
poetic, acolo unde la Eminescu fraza poetică se întinde
fluent pe traseul mai multor versuri, uneori chiar al mai multor
strofe.
Dacă traducătorii români ai lui Eminescu
în franceză îl trădează pe acesta, ca
urmare a subtilităţilor nesesizate ale limbii franceze,
traducătorii francezi ajung la acelaşi rezultat, prin
nestăpânirea duhului intim al limbii române. În
cazul unor cuvinte precum dor sau noroc, cuvinte de bogată
şi indicibilă polisemie, inexistente cu asemenea deschideri
în limba franceză, sărăcirea sau alterarea versiunii
traduse este aproape inevitabilă. În alte cazuri însă,
acestea ţin de nivelul factorilor amintiţi anterior, de
calitatea înzestrării ambivalente a traducătorului.
Desigur, traducerea de faţă nu este perfectă.
Ea vădeşte unele imperfecţiuni şi neîmpliniri.
Numai că acestea nu pot contrabalansa meritele antologiei
şi nici importanţa ei simbolică de gest cultural,
aflat sub semnul dorinţei şi al străduinţei de
a oferi iubitorilor de literatură francezi bucuria întâlnirii
cu una din marile voci ale frumosului poetic, înflorită
în spaţiul de graţie al Meşterului Manole. În
faţa versurilor de reuşită tălmăcire, care
nu sunt puţine în carte şi prin care J. L. Courriol
îşi dezvăluie marile disponibilităţi, cititorul
francez va trăi probabil emoţia unei descoperiri şi
uneori, poate, chiar ispita de a-l căuta pe Eminescu pe cărările
de taină ale propriei rostiri.
Este cea dintâi şi cea mai durabilă
răsplată pentru un traducător şi, în acelaşi
timp, cel mai tainic impuls de a duce mai departe, mai sus şi
mai adânc acest început. Cultura franceză are
dreptul să aştepte marea întâlnire cu Eminescu.
