III. IMPRESII DE LECTURĂ
RECITIND POEZIA MAGDEI ISANOS
În literatura română a ultimelor
două secole, istoria noastră literară a fost nevoită
să consemneze un fenomen întristător şi frustant:
destinele meteorice, zborurile frânte ale unor poeţi
care, dispăruţi înainte de a-şi pârgui
vocaţiile au lăsat gustul amar al virtualităţilor
neîmplinite. Vasile Cârlova, Iulia Haşdeu, Traian
Demetrescu, Dumitru Iacobescu, Iulius Cezar Săvescu, Ştefan
Petică şi deasupra tuturor, în acelaşi orizont
al excepţionalului, Mihai Eminescu sunt cele mai importante
nume care ar putea înnobila o listă a celor plecaţi
înainte de a ajunge.
Pe o asemenea listă se înscrie şi Magda
Isanos. Parcă într-o simbolică circumscriere în
timp, destinul ei tragic a fost mărginit de două momente
negre din istoria omenirii: s-a născut în miezul primului
război mondial (17 aprilie 1916) şi a fost cuprinsă
de lumea umbrelor în amurgul însângerat al celui
de-al doilea război mondial (17 nov. 1944). Se naşte deci
în dezmăţul morţii planetare, hrănită
de rătăcirile urii şi ale vanităţii trăieşte
sub apăsarea unei boli prevestitoare de moarte timpurie şi
moare la 28 de ani, copleşită de nebunia masacrului mondial
ce părea fără de capăt.
Cu o asemenea pecetluire a sorţii te-ai aştepta
ca poezia ei să fie sumbră, bacoviană. Ei bine, în
pofida aşteptărilor şi a unei logici simple, lirica
ei, deşi marcată în mod constant de presentimentul
morţii este de o mare luminozitate. Există o seninătate
mioritică a poeziei sale, nu în sensul fatalist pe care
îl tot subliniază unii comentatori ai baladei, ci în
sensul acelei înţelepciuni profunde care înţelege
sfârşitul ca un soroc inevitabil al oricărui început.
De altfel, chiar există o poezie, o invocaţie,
amintind de aspiraţia integratoare în natură a ciobanului
ce-şi imaginează trecerea în nefiinţă:
,,Zâne de rouă,
mă rog vouă
să mă primiţi
în pajiştea unde dormiţi.
Drept lumânare,
aş vrea o floare.
Drept rugăciuni şi tropare
vântul să bată, iarba s-aplece mai tare.
Voi, zâne bune,
zvârliţi-mi un brâu,
să se facă râu
şi să sune.
Apoi, sub torentul spumos,
îngropaţi-mă jos,
s-aud prin piatră,
ca şi cum aş sta lângă vatră,
poveştile acestui ţinut luminos...
Aşa mă rog vouă,
zâne de rouă,
să mă dezmierde
şi-n moarte
zarea pământului verde".
Zâne de rouă
Născută în umbra morţii, dar inundată
mereu de lumina soarelui, poezia ei nu este câtuşi de
puţin lacrimogenă, lamentativă, deşi un fior de
adâncă tristeţe o străbate de la un capăt
la altul. Numai că tristeţea nu este provocată de
plecarea fără întoarcere, ci de sorocul prea timpuriu
al acesteia, de faptul că prea-plinul ei este condamnat să
nu mai apuce a da roadă.
,,Doamne, n-am isprăvit
cântecul pe care mi l-ai şoptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară
în orice seară.
Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc;
florile calea-mi aţin şi mă opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudă şi naivă mirare.
Oamenilor voiam să le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept păşune, livadă şi cer,
Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu".
Doamne, n-am isprăvit
Interesant este că timbrul poeziei sale nu este
cel mai previzibil. Lirismul de factură feminină care
ar fi fost de aşteptat de la o poetă de mare feminitate
ca Magda Isanos este în chip paradoxal cenzurat de o virilitate
spirituală de tip masculin. Tulburătoare, în primul
rând este bărbăţia cu care este înfruntată
iminenţa morţii, apoi conştiinţa unei demiurgii
creatoare iscată din cultul vieţii, în general,
şi al naturii cu splendorile ei, în special.
,,Mă scald în zi ca un copil în
rău.
N-am ieri, nici mâine şi voioasă-n uliţi
privesc cum trece soarele cu suliţi
şi mă gândesc la vară şi la grâu.
Voi scrie despre-acea necruţătoare
bucurie de-a fi tânără sub soare;
cu fruntea lângă cer voi scrie despre viaţă.
Tu sărută-mi cartea, dimineaţă...
Fereastra se umple de-amurg şi-ngândurată
se uită la mine cum mă bucur şi cred -
ca şi cum eu am scornit grădina-ntomnată,
şi stelele nalte, şi coarnele scunde de ied..."
Mă scald în zi
Ceea ce impresionează îndeosebi, din această
perspectivă, este poezia volumului ,,Cântarea munţilor",
apărut la puţin timp după dispariţia ei. O poezie
a solidarităţii umane, a culpabilităţii în
faţa răului, a voinţei de făptuire între
Frumos şi Bine, într-o lume terorizată de Urât
şi Rău. Poezii precum ,,Aştept anu unu", ,,Nu
pot înţelege de ce", ,,Iartă-mă frate",
,,Am fost departe de oameni" dezvălzuie o conştiinţă
misionară, făptuitoare şi adânc angajată
în frământările istoriei.
Frate,
iartă-mă pentru urile strămoşeşti
şi-n numele suferinţelor omeneşti
dă-mi mâna!
(...........)
Dă-mi mâna, să dărâmăm abatoarele
istoriei".
Clipele sale de singurătate, de auto-claustrare
în negurile destinului propriu sunt resimţite ca o rătăcire
culpabilă.
,,Am fost departe de oameni şi eu.
Într-o insulă secetoasă
lâncezeam. Uneori Dumnezeu
se făcea porumbel şi-mi intra în casă.
Dar nu puteam pricepe nimic.
Sufletul meu era mic
şi orb. Atunci au venit
suferinţele-omeneşti şi-au vorbit
înaintea mea.
Inima-mi singuratecă s-a trezit
şi-a plâns".
Am fost departe de oameni
În faţa tragediei mondiale, poezia nu-şi
mai poate permite frivolităţi sentimentale (,,Mi-era ruşine
să mai scriu despre flori") iar poetul nu mai aparţine
unei patrii circumscrise de frontiere.
,,Între cele două cercuri polare
e patria mea.
Ecuatorul nu-i decât un drum
care-o străbate, fără s-o despartă.
Sub crucea Sudului, undeva pe hartă,
oriunde e patria mea".
Citind asemenea versuri, cineva se poate întreba:
totuşi, această femeie, cu ochii catifelaţi, cu buzele
arcuite într-un permanent zâmbet senzual, cu un farmec
personal inefabil n-a scris şi poezie de dragoste?
Ba da. Numai că poezia iubirii, scrisă de
Magda Isanos este plasată în surdină şi învăluită
în discreţie. Este foarte semnificativ că majoritatea
versurilor ei de iubire au rămas în taina manuscriselor
şi au fost publicate postum. Iar cele publicate de ea au rămas,
în bună măsură risipite prin periodice.
Este o poezie de mare delicateţe şi puritate,
iar mai presus de orice de o mare forţă a dăruirii.
,,Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea
şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vro stea,
şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc...
Nu meriţi iarăşi clipele de-acum
şi gândurile bune câte ţi le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?
Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
şi după ce milos i-a sărutat
leprosului, pe uliţă, picioarele..."
Dragostea mea
E atâta iubire în sufletul poetei încât
cel mai mare regret al pribegirii sale pretimpurii este neîmplinirea
dragostea şi pierderea soarelui.
,,Şi, iată, de nimica rău nu-mi pare
La gândul că m-apropii de-acel ceas,
,,Ca de iubirea câtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, şi de soare".
Cântecul deşertăciunii
Câteodată, nu te poţi sustrage sentimentului
că istoria literară nu este cel mai iscusit grădinar
al memoriei şi al aducerii aminte.
