III. IMPRESII DE LECTURĂ
EMIL MANU: Eminescu în timp Şi spaŢiu
Emil Manu este un om de litere în sensul
cuprinzător al sintagmei. Poet Şi prozator, dar în
acelaşi timp şi comentator al poeziei şi al prozei,
el a scris şi a publicat din 1969 până astăzi,
9 volume de poezie (ultimul în 1998), 6 cărţi de
proză (ultima în 1997), şi 13 cărţi de istorie
şi critică literară (ultimele două apărute
anul 2000).
Ne aflăm în faţa unei sensibilităţi
contemporane care şi-a obiectivat în cuvânt emoţiile
şi frământările propriei vieţuiri, dar şi
în faţa unui degustător superior de licori artistice
asupra cărora a simţit nevoia să-şi împărtăşească
public impresiile. Adeseori aventura lecturii lasă în
penumbră vibraţiile inimii pentru a aduce în prim
plan sobrietatea şi rigoarea cercetătorului literar.
Cartea Eminescu în timp şi spaţiu
este un prinos adus de E. Manu ,,Feciorului de împărat
fără de stea" căruia îi este închinat
anul 2000, nu doar ca bornă în timp la sfârşit
de mileniu, 150 de ani de la naştere ci mai ales ca memento
al conştiinţei româneşti la început de
veac şi de istorie. Fiindcă, în pofida eminesco-fobilor
şi a eminesco-fagilor Eminescu nu încetează să
ne grădinărească ne-odihna, aşa cum o spunea,
cu harul lui de scafandru al spiritului C. Noica. De la înălţimea
creaţiei lui, el veghează şi luminează, dăruieşte
şi mustră, rodniceşte înţelepciune şi
cultivă speranţă.
Emil Manu închide între coperţile
cărţii sale jurnalul de călătorie al unui pelerin
plecat în căutarea lui Eminescu. Nu atât într-un
excurs exegetic având drept obiectiv radiografia operei,
cât într-o reprezentare caleidoscopică, prin raportare
la biografie, istorie şi geografie literară.
Dacă lăsăm deoparte ultimul capitol,
,,Exerciţii de admiraţie" un fel de asumare emblematică
a unor aprecieri fundamentale făcute de mari personalităţi
ale culturii române despre Eminescu (e vorba de M. Eliade,
E. Cioran, C. Noica şi I. Negoiţescu) cartea este alcătuită
din 4 secţiuni având configuraţii diferite din punct
de vedere istorico-literar şi exegetic. De altfel, chiar titlurile
lor sunt ilustrative din acest punct de vedere: Eseuri, Comentarii
istorico-literare, Două puncte cardinale ale biografiei poetului.
Trecerea prin Viena şi prin Veneţia, Fragmentarium.
Fără a aduce contribuţii fundamentale,
ceea ce autorul, cu modestia lui mărturisită, nici nu-şi
propune cartea reabordează probleme interesante ale eminescologiei
precum aspectele simboliste din poezia lui poezia de dragoste
anterioară creaţiei eminesciene, raportarea poetului la
alţi creatori români sau străini (Arghezi, Baudelaire,
Shakespeare), receptarea lui Eminescu în spaţiul cultural
al Olteniei. Sunt demne de reţinut semnalările documentare
cu privire la traducerea lui Ovidiu, la publicarea în preasa
olteană, pentru prima dată a unui fragment de 55 de versuri
din Scrisoarea I, a implicării lui I. Minulescu în
realizarea ediţiei Ibrăileanu, aşa după cum trebuie
remarcată încercarea de reconsiderare a unui, pe nedrept
ignorat, exeget al lui Eminescu, D. Caracostea.
Capitolul cel mai definitoriu şi cel mai plin
de miez al cărţii îl reprezintă ,,Două puncte
cardinale ale biografiei poetului. Trecerea prin Viena şi
prin Veneţia". Aici ni se dezvăluie scriitorul, memoralistul.
Textul capătă viaţă, fraza relief, impresiile
ritm. Sonetul Veneţia este transformat într-un
fel de busolă spirituală care-i călăuzeşte
autorului paşii într-un spaţiu celebru, pecetluit
parcă de viziunea şi presimţirea lui Eminescu. Însăşi
scriitura lui E. Manu devine în aceste pagini densă,
expresivă, uneori aforistică. Iată un exemplu: ,,Sonetul
lui Eminescu e un stigmat existenţial, o simfonie concentrată
ale cărei muzici stinse te însoţesc şi azi pe
canalele şi străduţele Veneţiei (...) Noi purtăm
în conştiinţă această viziune eminesciană
a Veneţiei şi nu putem ieşi din metafizica ei".
Iubitorul de artă îşi mărturiseşte
preferinţele artistice descoperite în oraşul muzeu,
dar, în acelaşi timp, nu-şi ascunde amărăciunea
de a constata ignoranţa senină a unei lumi contemporane
decuplate de la valorile spiritului, tristeţea în faţa
apocalipsului ce va să vină şi ironia înnegurată
în faţa insinuării americanismului pragmatic, într-un
spaţiu binecuvântat de cu totul alte valori.
Încheierea acestor confesiuni memoralistice
emblematizează atât experienţa trăită de
autor, cât şi propria lui identitate:
,,Când veţi dori prin secole să ştiţi
Oraşul în care au visat toţi dogii,
Deschideţi inima aceasta tristă
Ca o oglindă veche de Murano
Şi veţi vedea în apele ei grave
Veneţia din pânze şi din vise.
Sunt cel din urmă visător şi poate
Un martor îmbrăcat în alge
La judecata de apoi a apelor".
