III. IMPRESII DE LECTURĂ
CLAUDIA MILLIAN Mai mult decât
soŢia lui
I. Minulescu
Aşa după cum este bine ştiut, geografia
unei literaturi nu este reprezentată doar de piscuri. Ba,
am putea spune că maiestatea înălţimilor este
pusă în lumină atât de propria lor strălucire,
cât şi de caleidoscopia celorlalte forme de relief.
Aşa-numiţii scriitori de fundal îndeplinesc tocmai
o asemenea funcţie. Fără ei, spectacolul artistic,
în general, ar rămâne imposibil.
Claudia Millian este o astfel de scriitoare. Trăindu-şi
adolescenţa şi tinereţea în ambianţa febrilă
a începutului de scol XX, ea ca mulţi din liceenii şi
studenţii timpului este atrasă de mirajele mişcării
simboliste, devenind una din prezenţele obişnuite ale
cenaclurilor şi revistelor cucerite de ideile înnoitoare,
de ispititoarele altceva şi mai ales altcumva.
Împrejurarea de a fi frecventat cursurile Şcolii de
belle arte şi ale Conservatorului de artă dramatică
reprezintă un atu suplimentar, aşa după cum fascinaţia
produsă asupra ei de poezia spectaculoasă a lui I. Minulescu
va deveni preludiul unei împliniri de destin. Fiindcă,
visând la Cavalerul rătăcitor care intra
în Cetatea Poeziei cu neobişnuitele Romanţe
pentru mai târziu, domnişoara cu ochii catifelaţi
şi umbriţi de nostalgii când îl întâlneşte
pentru prima dată pe cel ce spunea despre sine ,,Eu sunt o-mperechere
de straniu / Şi comun / De aiurări de clopot / Şi
frământări de clape / În suflet port tristeţea
planetelor ce-apun / Şi-n cântece tumultul căderilor
de ape" rămâne siderată de vraja trubadurului.
Cum nici acesta din urmă nu se dovedeşte
invulnerabil la farmecele multaşteptatei (ca să
folosim chiar titlul unei romanţe a poetului), în 1914
cei doi se căsătoresc, pecetluind nu doar un destin uman,
ci şi unul literar. Iată un crâmpei din evocarea
amintitei întâlniri, transfigurată în poezia
,,Ultimul cavaler":
,,Te-am regăsit apoi Cavaler cu grai de mătase
La un bal într-o noapte de catifea
Când pe cer adormise ultima stea.
Eram singuri în bal şi lumea plecase.
Eram singuri; vioara cânta pentru noi
Şi dansam o gavotă, când iute, când lin...
Eu eram Visul, tu însuţi Misterul:
Păpuşi ce le sparge necruţătorul destin".
Claudia Millian nu înseamnă însă,
doar soţia lui I. Minulescu, nici măcar memorialistica
de fineţe în paginile căreia Omul, Artistul şi
ambianţa literară a primei jumătăţi de secol
sunt reprezentate în contururi memorabile. Claudia Millian
a fost o poetă de talent. Din păcate, aşa cum s-a
întâmplat şi cu Veronica Micle ori cu Agatha Grigorescu
Bacovia, posteritatea a abandonat-o în umbra idolului, socotind-o
aprioric doar un fel de muză literară. Şi aceasta
pe nedrept, fiindcă fără a ignora reverberaţiile
poeziei lui I. Minulescu în propriile versuri literatura
ei ne dezvăluie un timbru liric distinct şi distins. Aşa
cum observa E. Lovinescu, poezia ei ,,produce o impresie de distincţie
în care perversitatea simţirii se atenuează în
decenţa graţioasă a expresiei şi mai ales în
figuraţia exotică, distantă şi spiritualizată".
Iar G. Călinescu, mai penetrant şi mai expresiv în
aprecierile lui, evidenţia ,,viziunea decorativă a lumii,
fastuoasă, exotică", în care ,,versurile sunt
desfăşurări de tapete şi de mătăsuri cu
figuri de o mare imaginaţie a coloritului".
Unul dintre stegarii simbolismului românesc,
Claudia Millian nu scrie mult. Dar, ceea ce încredinţează
foii imaculate este rodul unui spirit modern şi a unei sensibilităţi
feminine ajustate în tipare simbolisto-decadente.
A publicat trei volume, până la cel de
al doilea război mondial: ,,Garoafe roşii" (1914),
,,Cântări pentru pasărea albastră" (1922)
şi ,,Întregiri" (1936), volume a căror identitate
o putem descoperi chiar din deschiderile conotative, simbolice
ale titlurilor.
Cartea de debut, împrumutându-şi
titlul de la poezia intitulată astfel, încifrează
în substanţa ei una din cheile portativului poetic:
,,Garoafe roşii crenelate -
Amfore cu parfum de mosc,
Pecetii de rubin şi sânge -
Eu vă iubesc şi vă cunosc,
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roşii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...
Eu vă iubesc şi vă cunosc
De mult tulburătorul mosc...
În roşu-apusului de soare
Voi puneţi pete de culoare,
Voi înfloriţi în fundul mării
În lungi ciorchine de mărgean
Şi pe obrajii de ftizie
Muriţi în fiecare an...".
Dacă prima carte e pusă sub semnul primăverii
(,,Am scris întâia carte a mea / Cu primul anotimp
închis în ea"), cea de a doua se află în
zarea simbolică a verii (,,Din cartea a doua vreau să
le-amintesc / Că-n ea e zbor, orgoliu şi păcat").
Şi poate că poezia emblemă a acestui volum este cea
intitulată ,,Nevroză":
,,De vrei să nărui fresca femeilor streine
Şi să trăim o clipă nevroza mea măiastră,
Îţi voi turna fiinţa în plăsmuiri senine,
Dând sufletului aripi de pasăre albastră...
Dând gândului să scrie cântări imaginare
Şi-auzului să prindă poeme negândite,
Vom respira parfumul planetelor bizare,
Cu păsări de lumină şi flori însufleţite...
Şi când vei fi făptura închipuirii mele,
Când infinitul însuşi va fi spre noi deschis
-
Voi îngropa şi timpul şi spaţiul dintre stele
În forma cea din urmă a straniului meu vis".
Cât priveşte cel de al treilea volum, el
este definit sintetic de poeta însăşi: ,,În
cartea mea a treia visarea pare nouă / Deşi acelaşi
ritm din cărţile-amândouă / Ca ornicul îşi
bate silaba la secundă: / E toamna anotimpul ce vrea să
mă ascundă".
Surpriza o produce însă ,,Cartea patra",
cea pe care editorul şi prefaţatorul ei din 1974, D. Gafiţa,
se simţea îndreptăţit s-o socotească ,,o
adevărată revelaţie, redescoperirea unui poet de o
apreciabilă forţă lirică". Volumul este un
mozaic elegiaco-meditativ, în care poeta încearcă
să se autodefinească prin raportare la destin, la lume,
în general, şi la lumea poeziei, în special. Iar
aceasta din urmă îl are drept punct geometric pe I.
Minulescu însuşi chintesenţă, pentru ea, a destinului,
a lumii şi a Poeziei.
Poemul ,,Gravură" este ars poetica Claudiei
Millian. Ea sintetizează un crez exponenţial, dar în
acelaşi timp, în liniile esenţializate ale statuii,
se află filigranat conturul celui intrat în posteritate
sub numele de Ion Minulescu.
,,Poetul e scafandru...
În funduri verzi de mare pescuitor de perle...
(...................................)
El figurează-n spaţiu pe miticul Orfeu
Ce cântă în cadenţă şi verbul şi
destinul
Cu tragicul lor ritm
Şi-n inimă adună dureri nemăsurate
Şi nopţi de veghe albă
Şi zile zbuciumate
Şi flori murind în toamnă atinse de ftizie
Din care El Poetul înalţ-un El dorado,
Tezaur al visării în marea Comedie".
Cel din urmă ciclu, intitulat ,,Cenacolo Insula",
se naşte din irizările aducerii aminte peste care pâlpâie,
ca un plânset discret, faldurile pânzei de doliu.
Cavalerul cu grai de mătase trecuse Stixul în
ritmurile de apocalips ale bombardamentelor din 1944 asupra Bucureştiului.
Şi dacă ea, îi supravieţuieşte
17 ani, este pentru că, prin poezie, el i-a rămas mereu
alături. Poemul ,,Întâlnire în vis",
o tulburătoare reprezentare a lumii de dincolo în viziunea
transmisă de cel pulverizat în luminile neantului, este
o astfel de mărturie a despărţirii.
Poeta îşi mărturisea speranţa că
mesajele ei ajungeau acolo sus, la cel ce continua să fie
Cavalerul cu grai de mătase: ,,Poate că de pe pajiştea
smălţuită a infinitului vei prinde cuvintele mele
ca pe nişte boabe de mei, pentru porumbeii cerului".
Claudia Millian n-a fost doar soţia lui Ion Minulescu.
Ea a fost o poetă autentică care şi-a transformat
alesul în mire, fiinţa în cutie de rezonanţă
a iubirii, iar autobiografia în poezie.
