III. IMPRESII DE LECTURĂ
G. Munteanu, Eminescu Şi
eminescianismul
Cel mai profund şi temeinic cercetător al
lui Eminescu din ultimele decenii, iată, intat şi el în
lumea umbrelor, prof. G. Munteanu a publicat spre sfârşitul
anului 1987 o nouă carte de referinţă: Eminescu
şi eminescianismul. Este o carte aşa cum mărturiseşte
autorul cvasiconclusivă, un fel de ,,punct de ajungere"
cum ar fi spus Eminescu după acel ,,punct de purcedere"
pe care l-a reprezentat Hyperion I.
Interesant şi plin de urmări este faptul
că ,,seria termenelor intermediare" (adică vol. II,
III, IV, V) se află ,,graţie" împrejurărilor
nefavorabile de tot felul, în stare de manuscris. E adevărat,
un manuscris care nu dormitează prin sertare aşteptând
luminile prielnicei, ci unul pe care profesorul îl dăruieşte
cu generozitate an de an studenţilor săi. Şi trebuie
observat că dintre aceştia nu puţini, ajunşi în
câmpul criticii şi istoriei literare, au fructificat
în propriile cărţi cele învăţate pe
băncile facultăţii, adesea într-o ingenuă
sau vinovată indiferenţă faţă de ideea de
paternitate.
Ca urmare a acestei distribuţii polarizate, cartea
în discuţie are o identitate mai puţin obişnuită
şi oarecum deconcertantă pentru cine o citeşte superficial
sau doar în diagonală. Structurată în 8 capitole,
din care ultimele două cuprind bibliografia şi indicele,
lucrarea propune nu doar o exegeză de remarcabilă pertinenţă
şi densitate (cap. II, V şi VI, consacrate restaurărilor
şi nuanţărilor biografice, structurilor fundamentale
ale operei şi în mod separat Luceafărului),
ci, în acelaşi timp, lucrarea invită la o tensionată
meditaţie asupra unor probleme fundamentale de metodologie
exegetică şi istorico-literară.
Spectaculos, incitant şi, pentru unii, iritant,
este chiar primul capitol în care pe parcursul a peste 40
de pagini G. Munteanu, plecând de la cele trei tipuri originare
de asumare a unui text literar (lecturile textuală, contextuală
şi subtextuală) schiţează un panoramic de eşantioane
al rătăcirilor eminescologice generate în scrisul
unor critici şi istorici literari, de ignorarea ori desconsiderarea
imperativelor derivate din cele trei tipuri de lectură, înţelese
convergent şi integrator. Pendulând între ironia
caustică şi interogaţia gravă, autorul deşi
spirit polemic prin excelenţă pare mai puţin sedus
de plăcerea demolării, decât de pasiunea construcţiei,
pare mai puţin încântat că descoperă perle
de diverse tipuri, decât este îngrijorat şi nemulţumit
de asumările în fals ale lui Eminescu.
Dacă în acest capitol demersul pare în
întregime negator deşi el este esenţial afirmativ
în celelalte se impune vocaţia constructivă, cu
toate că disocierea prin negaţie (de obicei, interogativ-ironică)
rămâne un procedeu constant de arhitecturare a propriului
edificiu. Partea consacrată biografiei interioare, ca şi
cea intitulată ,,Preliminarii la studiul operei eminesciene",
prezintă interes nu doar ca secvenţe ale scenariului exegetic,
ci, în acelaşi timp, sunt revelatoare din punct de vedere
metodologic. Ele propun un sistem complex, nuanţat şi
relevant de investigaţie literară, aplicat la Eminescu,
dar aplicabil prin adecvare specifică oricărei cercetări
de asemenea factură.
Pe aceste căi, G. Munteanu într-un studiu
concentrat şi de mare densitate oferă una din cele mai
substanţiale şi mai autentice imagini a vieţii şi
a operei lui Eminescu. Nu într-o perspectivă secvenţială,
descriptiv-ilustrativă sau pur şi simplu pretextuală,
ci într-una unitară şi integratoare. O perspectivă
nu impusă din exterior spre interior, ci rezultată din
însăşi vieţuirea şi făptuirea eminesciană,
transformate ambele atât în obiect de studiu, cât
şi în cheie de aur ca să folosim metafora din Memento
mori cu ajutorul căreia să se poată intra în
,,templul de aur" unde s-a tors marea creaţie întru
Frumos, Bine şi Adevăr.
Unicitatea alcătuirii lăuntrice a lui Eminescu,
pusă de poet sub semnul metaforic al Feciorului de împărat
fără de stea, experienţele originare, căile
de acces spre cultură, funcţiile şi ierarhizările
acestora, toate permiţând accesul la ,,matca
de nedizolvat a culturii a lui Eminescu", identitatea critică
şi gnomică a structurii sale creatoare, specificul viziunii
despre lume al cărui punct geometric este aflat în însemnarea
manuscrisă ,,Antitezele sunt viaţa" şi în
sensurile multidimensionale ale dorului, forţa de raţionalizare
a haosului şi de interogare a lumii, setea şi harul ,,dezmărginirii
eului, semn al marelui romantism eroic şi vizionar eminescian
cum scria autorul în paginile remarcabile de configurare
a eminescianismului sunt doar câteva din orizonturile de
adâncime ale exegezei lui G. Munteanu. Dincolo de posibilele
rezerve asupra unor interpretări (de altfel, nu numai foarte
legitime, în ordinea specificului artistic, dar legitimate
de însăşi pledoaria metodologică a cărţii)
ele se impun ca repere fundamentale în asumarea şi valorificarea
moştenirii eminesciene mereu actuală, mereu disponibilă
în virtualităţile ei infinite, dar necontenit primejduită
de multe maladii, de la cele de ordin administrativ până
la cele de natură exegetică.
Cartea lui G. Munteanu este o oglindire refractată
a acestor realităţi. Pasionantă ca o aventură,
parcurgerea unor asemenea pagini devine sinonimă cu o călătorie
socratică din care te întorci plin de impresii şi
întrebări, de certitudini şi îndoieli.
