III. IMPRESII DE LECTURĂ
ŞTEFAN MUNTEANU, FulguraŢii
eminescologice
În atmosfera apăsătoare a unei societăţi
în derivă, cultura poate fi, dacă nu un antidot
-, măcar un fortifiant. Din păcate, maladiile social-politice
şi economice din ţara noastră au contaminat şi
spaţiul cultural, determinând, între altele, un
soi de paranoia contestatară, dacă nu cumva e o foarte
lucidă şi bine răsplătită operaţie demolatoare
având drept obiectiv marile valori naţionale. Există
însă şi un din fericire. Fiinţa românească,
revalidându-şi perenitatea, îşi produce din
nou încet dar sigur anticorpii meniţi să neutralizeze
efectele tentativelor de cancerizare. Când descoperi în
tânăra generaţie oameni care nu se lasă ispitiţi
de sirenele globalizării uniformizatoare, care vibrează
la ideea de patrie şi făptuiesc în numele unui devotament
faţă de valorile autentice, tineri pentru care mirajul
bunăstării şi al celebrităţii câştigate
oricum este contrabalansat de conştiinţa lucidă şi
dăruitoare că nimic durabil nu se realizează decât
în spiritul Meşterului Manole, speranţele noastre
de salvare au dreptul şi perspectiva împlinirii.
Un astfel de tânăr este profesorul şi
filozoful băcăuan Ştefan Munteanu. Autor a patru cărţi
(,,Dimensiuni ale spiritualităţii indiene", ,,Picături
de filosofie", ,,Filosofia indiană şi creaţia
eminesciană", ,,Noi picături de filosofie"),
el a dat la lumină în anul 2000, la Editura Moldavia,
o nouă carte, ,,Fulguraţii eminescologice" care confirmă,
nu doar o vocaţie filosofică şi scriitoricească,
dar şi o orientare cu reale virtualităţi exegetice.
E vorba de convingerea că în creaţia lui Eminescu,
aşa cum se întâmplă cu toţi marii vizionari
,,reflecţia filosofică şi fantezia poetică sunt
de nedespărţit", sau aşa cum o spune tot el,
într-o frumoasă rostire aforistică, Eminescu ,,ne
oferă o poezie care spune ceva nemuritor şi o filosofie
care vibrează la tot ce este muritor".
Cartea este structurată în trei secţiuni:
Uşoare reflecţii, Simple comentarii, Scurte recenzii.
În pofida adjectivelor din titluri (uşoare, simple,
scurte) care vor să sugereze ţinuta modestă a autorului,
fiecare dintre demersurile sale, în raport cu obiectivele
propuse vădesc un spirit ispitit de profunzimi şi fortificat
de lecturi bogate, conştiinţă intelectuală călăuzită
de o tablă de valori elevată şi un condei apt să
pipăie miezul cuvântului şi să-i releve adesea
aura expresivă.
Prima parte, cuprinzând patru demersuri critice
(Filosofia românească şi Eminescu", ,,Temeiuri
filosofice ale esteticii eminesciene", ,,O falsă problemă
eminescologică", ,,Eminescu despre economia naţională")
este secţiunea în care autorul îşi expune
cu eleganţă şi rigoare propria meditaţie critică
asupra unor aspecte privind receptarea lui Eminescu, atât
ca realitate cât şi ca posibilitate. Dacă în
articolul ,,O falsă problemă eminescologică"
autorul îşi dovedeşte calităţile de fin
spadasin al ideilor, anihilând cu argumente de bun simţ
şi de bunăştiinţă de carte, ideea despărţirii
de Eminescu a unuia dintre cei mai titraţi solişti
ai ariei ,,M-am săturat de Eminescu" sau de ,,România"
(la urma urmei e cam acelaşi lucru) primul studiu, ,,Filosofia
românească şi Eminescu" ni se pare cel mai
substanţial, atât prim miză cât şi prin
realizare. După o schiţare a demersurilor menite să
acrediteze ideea inexistenţei unei istorii a filosofiei româneşti,
demers făcând parte din cunoscuta campanie de discreditare
şi minimalizare a culturii naţionale Ştefan Munteanu,
asamblând cu ingeniozitate puncte de vedere solide ale unor
personalităţi de seamă din domeniul filosofiei, al
criticii şi istoriei literare, fortifică atât ideea
existenţei unei filosofii româneşti, apte să
se constituie ca realitate istorică, cât şi ideea
că în identitatea acestei filosofii o dimensiune de
referinţă o reprezintă Eminescu.
Analiza sa este un fel de preludiu al secţiunii
a doua. Acolo, comentând contribuţiile unor exegeţi
importanţi ai lui Eminescu (I. Petrovici, Sergiu Al. George,
Marin Tarangul, Svetlana Paleologu-Matta, M. Cimpoi, Teodor Codreanu),
St. Munteanu construieşte un fel de ansamblu poliedric de
lumini interpretative, având ca finalitate temeinicirea
ideii că ,,în cazul lui Eminescu, se produce o osmoză
între poezie şi filosofie, atât de puternică
încât cele două forme ale spiritului nu mai pot
fi despărţite decât cu riscul spargerii unităţii
şi armoniei operei". Idee pe care, într-o viziune
integratoare o propunea N. Iorga încă de la începutul
veacului trecut: ,,Poetul acesta n-a fost numai poet, aşa
un poet naiv şi copilăresc (...). El a fost, cel puţin
în aceeaşi măsură, un cugetător, un luptător,
un profet, da, un profet, ca profeţii vechii Iudei, biciuind
şi arzând, pe de o parte, sfătuind şi revelând
pe de alta, în numele aceluiaşi Dumnezeu al Înţelepciunii".
Cu excepţia comentariului critic asupra testamentului
eminescologic lăsat pe P. Creţia, toate celelalte sunt
situate sub semnul aprecierii şi al afinităţii. Ele
dezvăluie efortul autorului de a genera, prin modele şi
catalizatori, nu doar o perspectivă mai cuprinzătoare
şi mai profundă a asumării lui Eminescu, ci şi
una integratoare care să descopere complementaritatea de esenţă
dintre poezie, proză literară şi publicistică,
iar eu aş adăuga teatru şi corespondenţă.
Aflat încă în orizontul metaforic
al picăturii şi al fulguraţiilor, tânărul
filosof St. Munteanu ne invită cu discreţie să-l aşteptăm
încrezători la răspântia unde picăturile
devin mari, fulguraţiile lumină solară, iar analiza
devine sinteză.
